"Stai pe preş să-ţi fie mai călduţ" e o expresie pe care am auzit-o de nenumărate ori de la bunica şi de la mama. În general oricine te vede aşezându-te pe ceva rece, te îndeamnă să te muţi pe ceva călduţ. Când ne gândim strict din punct de vedere medical e o alegere bună. Din punct de vedere social , depinde pe ce preş te-ai aşezat. Poate să fie preşul cuiva, preşul de la o uşă sau covoraşul lui Aladin. Vine duhul să-ţi împlinească dorinţele, mângâi lampa să apară sau te aşezi ca Penelopa la război şi-ţi ţeşi singur covorul cât vrei tu de mare, cât ştii tu de gros…

Când te aşezi pe covorul altcuiva, indiferent ce covor e, ţine minte mereu că nu e covorul tău. În primul rând nu-i schimba omului covorul. Mai curătă-l de scame, mai îndreaptă-i franjurii, dar nu-i schimba covorul. Şi ţine minte că nu-i al tău. Şi că oricât de gros şi de mare şi de frumos ar fi, când proprietarul îţi trage preşul de sub fund, tu tot pe ciment rămâi. Şi cu cât fusese preşul mai gros şi mai moale, cu atât simţi mai tare duritatea asfaltului.

Fă-ţi preşul tău. Chiar dacă te-ai aşezat la început pe preşul cuiva, strânge aţă cu aţă, fă ghem cu ghem, adună suveicile una câte una şi fă-ţi preșul tău. Pe care doar Doamne Doamne ţi-l mai poate trage de sub fund. Dar când Dumnezeu face asta înseamnă că deja îţi dăduse nenumărate semnale de alarmă pe care le-ai ignorat.

În oricare dintre situaţii, când rămâi fără preş sub fund, nu sta pe jos gândindu-te cine ţi l-a tras, cum, de ce… ridică-te şi fă-ţi altul!

M-a întrebat cineva zilele trecute ce m-a impresionat cel mai tare în Africa. Am ştiut imediat: legătura dintre animale şi puii lor. Am văzut leii jucându-se cu puiuţii lor, girafele alergând grumaz lângă grumaz cu odraslele lor, puii de zebră nechezând şi sărind în jurul mămicii lor. Poate cei mai simpatici erau puii de maimuţă. Se jucau de-a gâdiliciul şi se căţărau pe capul părinţilor lor, fix cum fac şi puii de om. Și întodeauna, cei mici erau mereu în preajma adulţilor .

Animalele nu şi abandonează puii. Ba mai mult, îi apără de oricine încearcă să se apropie de ei. Câinele te latră, pisica se zbârleşte la tine, leul te sfâşie.

Animalele nu şi abandonează puii până când nu ştiu să meargă pe picioarele lor. Cât timp trebuie să îi hrănească, să îi înveţe zborul şi vânătoarea, să îi apere de oricine ar fi duşmanul, animalele nu şi abandonează puii. Indiferent dacă e prea mică sau prea întunecoasă scorbura, prea înalt cuibul sau prea săracă mâncarea.

Iertaţi-mă. Gândindu-mă la puii de animale şi păsări, mintea m-a dus la toţi puii de om rămaşi singuri acasă. Ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac e să îi judec pe părinţii lor. Numai ei ştiu ce i-a făcut să plece departe şi ce îi face să rămână acolo, ani întregi, poate chiar toată copilăria copiilor lor. Numai ei ştiu ce e în sufletul lor când muncesc la mii de kilometri depărtare pentru o pâine mai albă şi o casă mai bună. Și-ar dori și ei să îi înveţe pe copiii lor cele mai importante lucruri pe care un adult le poate sădi într-un copil.

Nicio bunăstare, nicio casă, nicio maşină, nicio şcoală, nicio haină, nicio jucărie, nicio mâncare mai bună nu vor compensa faptul că nu mama sau tată l-au învăţat să mergă, să zboare, să se ridice, să meargă din nou, să deosebească binele de rău, să iubească, să ierte , să plece şi mai ales să rămână.

Mie îmi răsună tare de tot în cap acest gând: animalele nu îşi părăsesc puii până când ei nu se descurcă singuri.

În afară de moarte. E singura “întâmplare” din viaţa noastră care ne schimbă definitiv. După ce o întâlnim şi pleacă mai departe cu oamenii pe care i-am iubit, nu mai suntem niciodată cei care am fost.

După ce îți pierzi mama, copilul, tatăl, soţul, fratele, cel mai bun prieten sau jumătatea inimii tale… nu mai eşti niciodată cel care ai fost.

Tot ce poţi să faci e să înveţi să trăieşti cu durerea, să te împrieteneşti cu ea şi să redescoperi toate celelalte motive pentru care soarele răsare în fiecare zi.

În rest, poți trece peste orice. Putem trece peste orice. Putem uita tot. Putem să mergem mai departe mai uşori, mai înțelepți, mai plini de speranţă.

Oricare ar fi problemele tale, oricare ar fi acele lucruri care crezi că îţi lipsesc, dacă încă mai poţi să pui mâna pe telefon şi să-i suni pe cei pe care îi iubeşti, să-i auzi şi să le spui Hristos a Înviat, înseamnă că nu-ţi lipseşte nimic.

Mie îmi lipsesc tata, bunica, unchiu şi câţiva prieteni dragi care nu o să-mi răspundă anul ăsta cu Adevărat a Înviat. Poate îmi răspund ei acolo, în cerurile lor, dar eu nu îi aud.

Mai ales de când nu mai e tata, niciun Paşte nu mai e aşa cum era. Acum e altfel.

Îmi lipsesc de la apelul din noaptea de înviere câţiva oameni. Dar încă mai sunt mulţi pe care pot să îi sun şi să le spun din toată inima “Hristos a Înviat”.

Gândește-te pe cine mai ai, nu ce nu ai. Gândeşte-te pe cine suni şi la cine te duci, nu la ce au alţii şi tu nu ai.

Bucură-te de lucrurile bune pe care le ai, nu lasă minusurile să-ţi strice sărbătoarea.

Atâta timp cât toţi cei importanţi sunt la un buton distanţă de tine, apasă butonul şi urează-le sărbători fericite, din toată inima.

Pentru toţi ceilalţi, am fost în noaptea de Înviere să le dăm lumină din lumină. Şi o lacrimă din dorul nostru.

Paştele e despre Hristos care reînvie în noi credinţa că iubirea e tot ce ne trebuie ca să fim fericiţi.

Sunt minunate sărbătorile, dar vin la pachet cu o grămadă de probleme şi frustrări.

Mai întâi muncim cu disperare să ne găsească în ordine şi cu toate la locul lor. Indiferent dacă avem vreme sau nu, e musai să întoarcem casa cu susul în jos şi să facem câte nu am făcut toată primăvara.

Apoi intrăm în bucătărie. Facem lista cu ceea ce vrem să gătim. Descindem în supermarketuri şi umplem coşuri. E bătaie pe rafturi, stăm la cozi infernale, tăiem produse, adăugăm lucruri…

Într-un târziu când credem sau sperăm că am cumpărat tot ce ne trebuie, ajungem acasă şi ne apucăm de gătit. Câteva aperitive, o friptură din fiecare animal/pasăre cel puţin, ciorbă, sarmale, cozonaci, miel, prăjituri – câteva feluri…şi uite aşa ne prinde seara de Înviere târându-ne oboseala la biserică, așteptând să se termine slujba şi să ajungem acasă să mâncăm şi apoi să dormim. Ca să ne trezim în ziua de Paște gata să ne așezăm la masă de unde să ne ridicăm a doua zi. Ca să plecăm într-o vizită unde să ne așezăm la masă…

Rămânem pironiţi în jurul mesei cu burţile pline, cu nasturii descheiaţi şi aşteptăm să se întâmple digestia…Sigur cineva are un triferment, un colebil…şi inevitabil vom vorbi despre cât de bune sunt bucatele dar Doamne, vai cât de mult am mâncat.
Gem mesele sub greutatea atâtor castroane…

Cum am scăpat eu de acest calvar? De sentimentul de vină pe care îl ai indiferent dacă mănânci sau te abţii? În oricare din variante, tu ţie îţi faci rău ghiftuindu-te sau frustrându-te.

Eu am scăpat de amândouă iubindu-mă. Mâncând la ore fixe tot ce vreau. Sentimentul de vină, de a nu mânca pentru că mă îngraş a dispărut mâncând. Sentimentul de vină de a mânca lucruri "interzise" a dispărut mâncând tot ce îmi place doar la orele fixe şi doar atât cât îmi pică bine. Nu mănânc tot ce pot acum. Mănânc doar atât cât îmi trebuie. Pentru că voi face o pauză şi voi mânca din nou peste 3 ore. Dar în pauza asta nu voi gusta NIMIC. Am 5 ocazii în fiecare zi să mănânc tot ce vreau. Dacă vreau cozonac la 7 dimineaţa, mănânc cozonac. Dacă vreau miel la 10 dimineaţă nu mă poate opri nimeni.

Nu dau docoteala nimănui. Mănânc tot ce vreau când vreau respectându-mi orele fixe. Pentru că mă iubesc pe mine mai mult decât iubesc orice mâncare. Şi pentru că ştiu că dacă mă simt bine, fac din viaţa mea în fiecare zi câte o sărbătoare.

E gândirea care mie mi-a schimbat viața. Fă și tu o încercare. La ceas de sărbătoare se iau marile decizii ale vieții.

Paște fericit!

Cred că într-un singur an am trăit experienţa unor sărbători singură şi de atunci sunt mereu atentă la oamenii din jur în zilele de sărbătoare.

Eram proaspăt despărţită, lucram în televiziune, inclusiv în ziua de Paşte, aşa că nu puteam să merg acasă la ai mei. Eram la începutul carierei şi munceam non-stop (și acum mă simt la fel de tânără)

Nu apucasem să pregătesc nimic. Nici pască, nici prăjituri, nici mâncare. Oricum, mi se păreau toate inutile dacă nu îl aveam lângă mine pe omul pe care îl iubeam. Așa că în timp ce toți în jurul meu intraseră în febra pregătirii mesei de Paște, eu intrasem în febra pregătirii emisiunii din Duminica Mare.

Ei şi-au terminat de pregătit bunătăţile, eu emisiunea. Și în timp ce priveau emisiunea mea, gustau din bunătăţile lor. Doar că după emisiune, ei au rămas în jurul meselor din casele lor, eu am ieşit din studio, flămândă şi hotărâtă să mănânc ceva.

Oraşul pustiu , toate magazinele şi restaurantele închise. Tot.

Cum să sun un coleg să mă autoinvit la masă? Acum aş face-o. De-aș fi avut atunci mintea de acum…

Supărată şi flămândă, m-am dus în garsoniera în care locuiam şi am găsit o pungă de pufuleţi. I-am mâncat unul câte unul, și îmi imaginam că unul e drobul, unul e salata boeuf, unul e oul umplut, îmi imaginam și pasca şi vinul… Ştiam că va trece ziua de duminică și speram că luni, când ne vom vedea în redacţie, toţi vor aduce câte puţin din bunătățile de pe acasă. Ghinion. Nu a adus nimeni nimic. Toți ghiftuiţi, toți sătui să vadă mâncare. Și uite așa am ajuns eu direct la cofetărie, am cumpărat prăjituri, cozonac şi mâncându-le mi-am promis că eu, cât oi fi şi oi trăi o să întreb în jurul meu oamenii pe care îi ştiu departe de casă, de familie: “ce faci de Paşte?”

Din anul ăla am avut grijă să mă organizez ca să nu mă mai prindă Paștele nepregătită. Fie ştiu la cine merg, fie ştiu cine vine la mine, dar nu mai las lucrurile nerezolvate.

Așa că vă rog: uitaţi-vă în jurul vostru. Dacă aveţi colegi sau prieteni care ştiți că sunt singuri de sărbători, mai puneți un scaun la masă și invitaţi-i să ciocniţi împreună un ou roșu. Bucurați-vă de masa de Paște. Împreună. Pentru că Paștele este despre iubire, despre liniște, despre oameni buni împreună. Împreună.

Paște fericit, oameni buni! Paște fericit!

 

Închide ochii şi spune Iartă-mă!

Dacă ţi se pare prea complicat, scrie. Scrie în mesajul de pe Facebook să vadă doar cel căruia i te adresezi, scrie pe wall să vadă toată lumea, scrie un mesaj pe telefon, pe whatsapp, pe ce vrei tu. Trimite o scrisoare sau scrie-i un bilet şi lasă-i-l în parbrizul maşinii.

Cel mai bine ar fi să ai puterea să-i spui. Să te uiţi în ochii celui faţă de care îţi simţi inima grea şi să-i spui simplu: Iartă-mă.

Cel mai bun barometru e ăsta: cum te simţi faţă de un om pe care la un moment dat ai reușit, indiferent dacă ţi-ai propus sau nu asta, să-l deranjezi. Să-i încurci planurile, să-i dai peste cap socotelile. Poate atunci ţi s-a părut că merită, poate consideri că nu meritai tu ceea ce vi s-a întâmplat.

Iartă. De oricare parte a problemei te-ai afla, iartă şi cere iertare.

Pare un cuvânt venit de nicăieri şi care nu duce niciunde.

Dar IARTĂ-MĂ, spus aşa, uşor stingher la început, prinde viaţă şi într-o zi, acest iartă-mă te va salva. E cel mai bun medicament pentru inima ta.

Atunci când te doare capul, iei ceva. Când eşti răcit cobză, iei mai multe, când suferi de o boală complicată faci tot felul de tratamente. Dar când te doare inima… ce iei?

Când o piatră apasă pe sufletul tău, cel mai bun mod să iei piatra de-acolo e să ai puterea să spui Iartă-mă. Celor foarte apropiaţi care nu se mai aşteaptă demult să faci asta, celor cu care ai avut ceva de făcut şi poate nu o să va mai întâlniţi degrabă, celor pe care nu i-ai văzut demult, dar ei sunt la fel de prezenţi în mintea ta pentru că, acolo, în cel mai ascuns colţişor al sufletului tău, e ceva nerezolvat.

Iartă şi fă-o din toată inima

Spune-o, scrie-o, transmite rugămintea într-un fel în care să ştii sigur că ajunge la cel care vrei să afle asta şi de la care aştepţi un semn că apele s-au retras şi viaţa voastră poate să reintre în normal.

Paştele e cel mai bun prilej să faci asta. Este momentul perfect acest demers.

În noaptea de Înviere, când preotul va spune “Veniţi de luaţi lumină”, sufletul tău va ajunge la lumânare înaintea ta. Pentru că va fi atât de uşor încât va putea zbura peste marea de oameni şi îşi va lua singur licărirea de care are nevoie să-ţi lumineze ţie viaţa. Nu lăsa nimic să umbrească ziua de astăzi.

Astăzi este cea mai bună ocazie să spui Iartă-mă celor care ştii că așteaptă sau speră să audă asta de la tine.

Fă-o pentru tine în primul rând. Şi-apoi şi pentru ei.

Iertându-i pe ei te ierţi pe tine şi te împaci cu lumea toată.

Iartă-mă.

 În fiecare an, în Săptămâna Mare mă gândesc mai mult decât oricând la Maria şi la imaginea în care EA e singură şi îmbrăţişează Crucea pe care stă răstignit Copilul ei. E SINGURĂ. Toată lumea este în partea celalată. Toţi sunt Partea adversă. Doar ea e Partea Bună. Toţi ceilalţi, chiar dacă Îl cred sau nu impostor pe Iisus, preferă să stea deoparte. Preferă să nu se bage. Preferă să-i creadă pe cei care l-au aşezat în rândul tălharilor, preferă să fie de partea lor. SINGURA care a rămas lângă el e MAMA Lui.

E cel mai frumos mesaj scris vreodată în vreo carte despre misiunea unei mame. Asta e menirea părintelui. Să rămână lângă copilul lui, de partea lui, chiar şi atunci când toată lumea îi este împotrivă. Indiferent dacă îi dă dreptate sau nu, indiferent dacă se îndoieşte despre ce spun ceilalţi sau ştie că nu spun adevărul. Nici măcar nu contează ce a făcut. Orice-ar fi făcut, fapta e întâmplată şi acolo nu se mai poate interveni.

Ne temem să ne susţinem copiii pentru că s-ar putea să ne înşelăm. Pentru că societatea ne cere să luăm atitudine, să ne poziţionăm de partea regulilor, a legii, a cutumelor, a normelor. Da. Suntem obligaţi să le respectăm pe toate, dar niciuna nu e mai puternică decât cea mai puternică dintre toate regulile nescrise în legea firii – un părinte rămâne de partea copilului lui toată viaţa. Împotriva societăţii, împotriva întregii lumi.

Toţi ceilalţi îl pot considera pe copilul tău rău, mincinos, prost, tălhar, criminal, infractor, delicvent, neserios, mediocru, superficial, ipocrit,oportunist… pot să creadă orice despre el. Pot să aibă şi dreptate. Treaba ta de părinte e să încerci să-l ajuţi să corecteze şi să repare dar, ca să poată face toate lucrurile astea, copilul tău trebuie să ştie că tu eşti de parte lui.

Fii de partea lui nu doar atunci când ai motive să te lauzi cu el. Nu doar atunci când toată lumea se minunează de cât e de bun, cuminte, empatic, de rezultatele extraordinare pe care le are, de meritele pe care i le găsesc ceilalţi.

Fii de partea copilului tău şi atunci când nu înţelegi ce face.

Fii de partea lui şi atunci când nu crezi că nu e bună calea aleasă de el.

Fii de partea lui şi atunci când îşi face lui rău.

Fii de partea lui şi atunci când acţiunile lui i-au rănit pe alţii.

Fii de partea lui, orice-ar fi. E în menirea ta de părinte. Copilul tău este tatuat pe inima ta. Sângele lui e din sângele tău.

Orice-ar face, orice-ar spune, Fii de partea lui. Încerca să-l ajuţi, să-l înţelegi, să-l accepţi şi să-l iubeşti cu toate bunele şi ne-bunele care i se întâmplă.

Fii de partea lui fără să dai nimănui socoteală de ce parte eşti.

Tu eşti Partea Bună din viaţă copilului tău. Şi el trebuie să te găsească atunci când îşi caută partea.

Fii de partea lui fără să te întrebi dacă faci bine sau nu.

Fii de partea lui şi încet şi cu răbdare o să îl aduci, cu iubire, în partea ta.

Nu uita niciodată: În spatele fiecărui copil lumină e un părinte soare.

19 orașe, 25 de spectacole, zeci de mii de oameni și tot atâtea bătăi ale inimii mele pe minut.

Nu înțeleg unde pot să cuprind cu inima atâta emoție. Ca în celebrele estimări ale cotelor apelor, cotele emoțiilor mele din ultimele două luni au depășit nivelul emoțiilor din ultimii douăzeci de ani.

Zurli a devenit o stare de spirit. Ești Zurli pentru că ai învățat să zâmbești, pentru că nu te temi să fii caraghios. Ești Zurli pentru că poți tu, ditamai omul, să pui degetul pe nas și să zici cu lacrimi în ochi: “Promit să am grijă de copilul meu, să-i suflu în aripi toată viața și să rămân lângă el la bine, dar mai ales la greu.”

Esti Zurli pentru că te legi de o promisiune atât de mare făcută în cel mai vesel templu din lume. Da, la Zurli. Pentru ca familia este un templu, iar Zurli este o familie. De-acum înainte, toată viața, înainte de a-l certa, tu părinte îți vei aminti că ai promis ca într-un legământ divin că nu-l vei mai certa atunci când greșește. Ai promis că vei încerca să-l întelegi, că vei căuta împreună cu el soluții și chiar dacă nu îl înțelegi sau aprobi, îl vei accepta, îl vei menține și îl vei susține.

Zurli a depășit demult granițele unui loc de joacă pentru copii. Zurli este o casă. Una mică și plină de iubire în care pot să intre toți copiii pământului și ai cerului. După fiecare spectacol, inima mea plânge într-o revărsare a tuturor cotelor de iubire depășite ilegal de mult. Plânge în timpul fiecărei întâlniri cu prietenii noștri din câte un oraș. Deschidem porțile de fier și lăsăm să se reverse asupra lumii lumină și culoare, strânse de noi odată cu ultimele confetti căzute peste copii. Și de fiecare dată, eu plâng și fac loc pentru următoarea serie de inundații de iubire…

De două luni trăiesc într-o permanentă stare de alertă. De două luni mă simt ca într-o echipă de intervenție, știind că vine viitura cu îmbrățișări și iubire. Dar știți ceva? Eu nu voi pune sacii cu nisip ca să opresc inundația.

Pe 21 aprilie îmi voi face o coroniță și singură mi-o voi pune pe cap în dimineața acelei zile. Și îmi voi acorda titlul de premiantă în răbdare. 10 ani în care am știut în fiecare zi și în fiecare clipă că sunt pe drumul bun. Că nu trebuie decât să merg mai departe. Că nu e în grija mea cum o să mă descurc și ce o să fac. Zece ani în care nu m-am îndoit nicio secundă că Dumnezeu o să-mi scoată în cale fix oamenii de care voi avea nevoie. Și că fiecare o să vină la momentul potrivit.

Acum 20 de ani, tatăl copilului meu îmi spunea: “Tu ești aleasa. Mă uit în jurul meu și număr pe degete oamenii în care văd acea strălucire de care e nevoie ca să miști munții. Tu ești aleasă să faci asta.” Atunci nu l-am înțeles. Eu voiam doar să-mi spună că mă iubește și că o să îmbătrânim împreună. El, Cornel Sorian, este primul om care a văzut în mine luminița aceea din care avea să iasă după 20 de ani o mare de culoare. Pentru că a văzut că nu înțeleg, mi-a dăruit-o pe Maya și m-a lăsat să mă descurc cu ea. A știut că voi descoperi singură drumul spre misiunea mea.

Apoi a urmat Lidia, cea care a știut sa rămână lânga mine și în vremurile în care trebuia să plece. Și pe urmă am găsit-o pe Vero, care mai bine decât toți ceilalți, a înțeles ce avem de făcut împreună. Amalia a ajuns fix în acel punct în care trebuia să mă sprijin pe cineva care să creadă în mine. A venit apoi și Fifi să sufle în aripile mele cum le suflu eu tuturor celorlalți. Bogdan mă ține și el de mână, ajutându-mă să zbor așa cum nu aș reuși să fac asta singură.

Dumnezeu lucrează prin oameni, iar în jurul meu sunt mulți îngeri păzitori. Cei care nu au reușit să intre în “armata” asta de apărători ai spiritului Zurli au plecat. Au rămas cei care trebuiau să rămână. Și, împreună, construim în fiecare zi căsuțe de iubire. Construim în fiecare inimă, în fiecare casă, în fiecare sală de spectacol, în fiecare oraș, pe regiuni, în țară și am început să construim și în alte țări.

Fiecare copil pe care îI atingem cu cântecele noastre devine un copil mai vesel. Fiecare părinte pe care îl atingem cu iubirea noastră devine un părinte mai răbdător. Când pleacă de la Zurli, copiii știu că sunt iubiți de părinții lor, iar părintii își amintesc că un copil se crește cu iubire și răbdare.

Nu glumesc. O să-mi fac o coroniță. Cea mai frumoasă dintre toate coronițele pe care nu le-am luat niciodată! Pentru că niciodată nu am facut ceva atât de bine. Niciodată, în nimic până acum nu am reușit să fiu de zece. Aș vrea ca pe 21 aprilie să comenteze Țopescu în Sala Polivalentă din București și să spună tare la microfon:

“Retegan, ZECEEEEE ! Pentru răbdare. Ai avut răbdarea perfectă. Ți-a ieșit mai bine decât le-a ieșit tuturor. Ești campioana răbdării susținută în 10 ani de muncă. Acum meriți un 10.”

Regret un singur lucru. Regret că tata nu e aici să scoată mândru pieptul în față. Să-l așez în primul rând în careul de premiere. N-a crezut în povestea mea, dar m-a ajutat din tot sufletul. Ai mei nu au reușit să-și imagineze ce am eu de făcut, dar nici nu m-au încurcat. Și mi-au lăsat loc să am răbdare. Nu au pus presiune pe mine, nu m-au împins de la spate spre nimic din ceea ce au crezut ei că trebuie să fac.

Astăzi inima mea e plină de recunoștință. Pentru fiecare omuleț cu care m-am întâlnit pe drumul ăsta, pentru fiecare suflet care a vibrat măcar o secundă cu povestea mea. Astăzi inima mea e plină de recunoștință și aș face câte o coroniță de premianți în încredere tuturor oamenilor care nu au renunțat să viseze împreună cu mine și să sufle în aripile care m-au dus mai aproape cu fiecare zi de visul meu.

Astăzi Zurli este o stare de spirit. Cea mai frumoasă și cea mai curată dintre toate stările pe care eu le-am trăit. Sunt fericită că am fost scânteia care a aprins-o.

Momentul acela în care ți s-au tăiat toate sforile, ți-au dispărut toate balustradele de care te mai agățai, ți-a fugit pământul de sub picioare și ți-a căzut tavanul în cap, ei bine, acel moment se cheamă "pus la colț de Doamne Doamne”.

La mine s-a întâmplat în multe feluri și de câteva ori în viață. M-am trezit în corzi, în unghiul mort în care mă zbăteam de mama focului. Să dai din mâini și din picioare, să urli la lună din unghiul mort, e cea mai mare pierdere de vreme. Dacă Dumnezeu te-a pus la colț înseamnă că vrea să înveți ceva. Părinții noștri făceau asta cu noi instinctiv. Cine nu a stat niciodată la colț, mâna sus! V-au trimis la colț după note de 10, dupa dimineti la rând în care v-ați făcut ordine în cameră și ați dus gunoiul de bună voie? Nu, nu și nu.

Pusul la colț e asociat cu o faptă reprobabilă, corectabilă, iar colțul este acel loc de introspecție și meditație. Dacă părinții noștri s-ar mai fi așezat și ei la colț din când în când pentru introspectie și meditatie, sigur Dumnezeu avea acum mai puțină treabă cu noi. Dar ai noștri au preferat să ne așeze doar pe noi la colț, deși instinctul le-a spus dintotdeauna că greșelile se corectează în primul rând prin conștientizare.

M-am trezit în colțul lui Dumnezeu, fără serviciu, fără partener, fără bani, fără oraș, fără părinți, fără direcție. După ce m-am zbătut urlându-mi nemulțumirea și certându-mă cu Dumnezeu, plângându-mi cu sughițuri soarta… când am obosit să mai fiu nemulțumită m-am uitat în stânga și în dreapta ca să văd ce am de făcut. Pereți peste tot. Rămăseseră două variante: să mă târăsc sau să mă înalț. Să mă târăsc, murdărindu-mă și ieșind de acolo pe coate și genunchi, la fel de furioasă cum am ajuns în colț sau să încerc să înțeleg de ce am ajuns în unghiul mort și să mă ridic.

Nu am ales niciodată să mă strecor. Nu m-am târât și nu m-am rostogolit. Am ales să ies pe deasupra. Să mă înalț peste unghiul mort, să mă ridic deasupra tuturor problemelor care m-au adus acolo și să merg mai departe, fără bagajul lăsat în colțul lui Dumnezeu. N-am revenit niciodată în aceleași colțuri. Dar cu cât creșteam în vârstă, se îngusta colțul și ieșirea din el era și mai solicitantă. După ce am înțeles de ce ne pune Dumnezeu din când în când la colț, nu m-am mai certat niciodată cu el și ieșirea din situație a fost pe cât de dificilă, pe atât de revelatoare.