Dragă Maya,

În fiecare an de ziua ta mă uit spre cer şi spun MULŢUMESC.

Într-o zi de 24 mai, în 2001,  am primit şansa să mă nasc din nou. Odată cu tine am primit şansa să mai cresc imens în tot ce nu apucasem să cresc până la 30 de ani.

De 16 ani mă creşti în fiecare zi.

Da. Ai auzit bine. Tu mă creşti pe mine.

De 16 ani, eu sunt cu fiecare zi mai înţeleaptă, mai bună, mai frumoasă. De 16 ani, am cel mai important motiv să învăţ să fiu cea mai bună variantă a mea.

De 16 ani, fac echilibristică între cum sunt şi cum vreau să fiu, între ce ştiu şi ce ar trebui să învăţ, între ce primesc şi cât ar trebui să dau.

Acum 16 ani eram convinsă că un copil este cea mai tare jucărie pe care o poate primi un adult. O păpuşă pe care o îmbraci cu ce vrei tu, o speli, o hrăneşti, o culci, cu care cânţi, dansezi, te plimbi, îi cumperi tot felul de accesorii.

N-am ştiut acum 16 ani că "jucăria" aceea o să mă facă pe mine să mă imbac  altfel, o să-mi schimb toate obiceiurile  alimentare, o să mă înveţe să dorm, să mă odihnesc, să am grijă de mine, o să mă oblige să ascult, să cântăresc ce spun,să o iau de la capăt în fiecare zi. Şi n-am ştiut niciodată că "jucăria" aceea o să mă facă să mă iubesc aşa cum nu m-am iubit până atunci.

În 16 ani ai făcut din mine o mamă mult mai bună  decât mi-am imaginat că aş putea să fiu. Ai făcut din mine o femeie  mult mai puternică  decât credeam că sunt, un om mult mai frumos decât am fost înainte să apari tu.

Tu eşti perfecţiunea mea. Tu eşti cea mai bună parte din mine. Tu eşti cea mai frumoasă dintre toate întâmplările câte mi s au întâmplat.

Îţi mulţumesc pentru cei mai frumoşi 16 ani.

Îţi promit că o să-ţi suflu toată viaţă în aripi şi că o să rămân lângă tine mereu , la bine şi mai ales la greu.

Tu zboară. Deschideţi aripile  şi zboară spre toate visele tale frumoase. O lume întreagă te aşteaptă să o descoperi. Trăieşte. Fă totul cu iubire. Alege cu iubire pentru tine şi pentru ceilalţi şi vei face cele mai bune alegeri. Eu o să fiu mereu de partea ta.

Te vreau fericită, nu speriată. Te vreau întreagă şi liberă.

Te iubesc aşa cum nu ştiam că poate o inima de om să iubească. Mai mult, mai frumos, mai calm cu fiecare zi.

La mulţi ani, minunea vieţii mele! 

Ştiu, există în toate un echilibru. Dar asta parcă mi se pare cea mai incorectă dintre toate echilibrele dezechilibrate ce se pot vedea cu ochiul liber.

Avem tendința de a ne răzbuna pe cei care ne iubesc, pe cei care ne sunt acolo, în toate momentele, din cauza celor care ne fac zilele cenuşii. În loc să îi eliminăm pe cei care ne strică ziua, viaţa, treaba, ne răzbunăm fix pe cei care ne iubesc aşa cum suntem, cu bune şi cu rele. În loc să ne oglindim frumos în ochii ce se uită cu dragoste la noi , preluăm privirea rece din ochii de gheaţă şi o dăm mai departe.

Uneori căldura pe care o găsim dincolo topeşte gheaţa şi inima noastră îşi aminteşte cum e să fie iubită. Alteori, gheaţa e atât de groasă încât le e greu şi celor mai înfocaţi ochi să o pătrundă. Dar până la urmă reuşesc. Cu puţin ajutor din partea noastră.

Când cineva îţi îngheaţă inima lasă pe altcineva să ţi-o dezgheţe. Nu îngheţa şi tu inimi la rândul tău.

Când cineva nu te iubeşte, lasă pe altcineva să îţi dea toată dragostea din Univers, nu îţi retrage şi tu iubirea de peste tot.

Echilibrul putem să ni-l facem noi. Punem în balanţa noastră ce vrem şi cât vrem. Şi când cineva pune în balanţa lui indiferenţă, neiubire, neimplicare, neasumare ideal ar fi să nu ne apucăm să golim toate balanţele din jurul nostru în care oamenii care văd frumosul din noi au pus iubire, răbdare, înţelegere, afecţiune.

Din cartea iubirii, aceasta este lecţia echilibrului: nu-i pedepsim pe cei care ne iubesc din cauza celor care nu ne iubesc.

 

Uneori privirea noastră se împiedică şi rămâne agăţată în câte un om, în câte-o întâmplare, în câte un eşec sau un succes.

Uneori privirea noastră rămâne încremenită pe un mesaj, pe o postare, pe un comentariu, pe un like, pe absenţa lui.

Uneori privirea noastră rămâne captivă în câte o casă, în câte o încăpere, în câte o oglindă, în câte un ochi.

Viaţa noastră e mult mai mult de-atât. Viaţa noastră sunt toţi oamenii pe care îi vedem şi pe care îi simţim, pe care îi aşteptăm şi pe lângă care trecem.

Viaţa noastră sunt toate cuvintele scrise pe toţi pereţii caselor şi conturilor, în toate mesajele care vin într-o zi, în toate like-urile pe care le primim şi le dăm.

Viaţa noastră e în casă şi în afara ei, în casă asta sau în altă casă.

Viaţa noastră e în atâţia ochi care ştiu să vadă frumosul din noi şi care nu se tem să ne privească fix în ochii noştri.

Ridică-ţi privirea de oriunde ar fi rămas ea fixată. Uită-te în stânga şi o să vezi o viaţă. Uită-te în dreapta şi-o să vezi o altă viaţă. Uită-te în jos şi-o să vezi drumul care să te ducă spre viaţă pe care o vrei. Şi uită-te în sus şi-o să vezi că viaţa ta e mult, mult, mult mai mult decât credeai ieri că e.

Astăzi ai putea să ridici privirea şi să-i redai libertatea să se uite unde doreşte.

Nu mai ţine privirea fixă într-un om, într-o casă, într-un plan, într-o idee. Lasă-ţi privirea să vadă. Şi să fie văzută.

Nu orice problemă e o dramă existenţială.

Pe bune. Chiar există drame. Şi cei mai mulţi dintre noi am auzit despre ele în filme, pe internet, la ştiri sau în poveştile altora. Cei mai mulţi dintre noi nu am trăit nicio dramă cu adevărat.

Să nu ştii cum să-ţi întinzi salariul de la avans la lichidare pentru a putea plăti ratele şi întreţinerea şi mâncarea şi divertismentul, nu e nicio dramă.

Să suferi că vecinul are mai mulţi bani şi plăteşte o casă mai mare, o şcoală mai bună, nişte icre mai multe în farfurie şi vacanţe mai exotice, chiar nu e o dramă.

Să suferi după o relaţie care s-a terminat şi să te dai de capul de toţi pereţii spunând că trăieşti o dramă pentru că el s-a dus cu alta sau pentru că ea s-a trezit într-o dimineaţă în patul altcuiva..sau pur şi simplu v-aţi despărţit pentru că nu mai aveaţi nimic de împărţit, chiar nu e nicio dramă.

Să rămâi fără un loc de muncă, oricât ar fi de bun, de bine plătit, de prietenos, de potrivit, din toate motivele posibile şi imposibile, chiar nu e nicio dramă.

Să nu-ţi poţi încheia rochia preferată sau cămaşa perfectă pentru că ai pus nişte kilograme pe tine, chiar dacă trebuie să-ţi schimbi toată garderoba într-o astfel de ocazie, nu e nicio dramă.

Să pierzi o casă, un tren, nişte acte, un portofel, să-ţi rămână grădina nesăpată şi să-ţi fure roata de rezervă din faţa casei, asta nu e o dramă.

Nu vreau să enumăr eu dramele care sunt cu adevărat drame.

Sunt fericită că nu consider nimic din tot ce mi s-a întâmplat în viaţa asta ca fiind dramatic. Am trecut peste toate, mi-am învăţat lecţiile, mi-am luat partea bună din tot ce mi s-a întâmplat şi m-am dus mai departe. Uitaţi-vă în jurul vostru şi o să vedeţi oameni care trăiesc cu adevărat în fel dramatic. Lăsaţi-le lor loc să spună dspre dramele lor, nu mai încărcaţi universul transformând nişte simple subiecte în drame. Nu mai ocupaţi spaţiul confundând lucrurile.

Problemele sunt probleme şi ele au soluţii. Dramele au doar finaluri. Şi după ce se trage oblonul în urma unei drame, nişte oameni învaţă să se ridice de jos şi redescoperă cum pot să facă singuri paşi, reînvăţând să meargă. Lăsaţi-le lor liber drumul ăsta.

Nu vă căţăraţi pe el din disperarea de-a atrage atenţia şi de-a-i face pe ceilalţi să se poarte cu voi mai bine, mai frumos, mai mult decât o fac, doar pentru că le vindeţi o poveste despre o dramă.

Nu orice problemă este o dramă existenţială. Dar o dramă este un cumul de multe probleme.

Sunt Mirela Retegan. Am fost grasā. Şi nu mai vreau să fiu niciodatā. De aceea, am ales să-mi schimb stilul de viaţă. Şi-acum câteva luni am început să mănânc la ore fixe.

În ultimii 10 ani am încercat toate dietele posibile. Am slăbit, am revenit, am slăbit din nou, iar m-am îngrăşat.

Din septembrie am început să mănânc doar la ore fixe: 7, 10.00, 13.00, 16.00. 19.00. 3 mese principale şi 2 gustări. Le aleg în funcţie de program.

Am învăţat ca masa principală să fie dimineaţă. La 7. Foarte rar, la 10.

Seara după 19.00 nu mai mănânc NIMIC. Iar între mese nici măcar ”o gură” de ceva.

Nu gust mâncarea atunci când gătesc, nu mai ronţăi nimic.

Beau cam 2 litri de apă plată şi ceaiuri sau cafele. Îmi place cafeaua cu lapte şi zahăr brun aşa că o lipesc de o masă sau o prefer în locul unei gustări.

Încerc să fac o jumătate de oră de mişcare în fiecare zi. Nu-mi iese tot timpul. Dar, din septembrie, viaţa mea s-a schimbat. Am un program organizat şi pentru prima oară eu stăpânesc mâncarea nu mâncarea mă stăpâneşte pe mine.

Grupul creat de mine a ajuns astăzi la peste 200 de mii de oameni. Români şi străini din toată lumea sunt parte din această poveste.

Acest grup l-am creat pentru că îmi place să împărtăşesc experienţele mele. De-a lungul timpul am observat că oamenii se inspiră din ceea ce fac eu şi nu o dată am auzit expresia ”dacă ea poate, pot şi eu”. Da, poate oricine. Tocmai de aceea eu povestesc pe grup, cu onestitate , această experienţă de reorganizare a vieţii.

Nu cred în slăbitul spectaculos. Nici nu îmi doresc să ajung la 50 de kilograme. :)))) Nici nu cred că am avut vreodată.

Nu cred că te poţi schimba doar dintr-un punct de vedere. Trebuie să ajungi în echilibru cu mintea, inima şi trupul. Asta se învaţă încet, pas cu pas. Exact asta facem pe grup. Ne susţinem reciproc să ne luăm viaţa în mâini şi să devenim stăpânii propriilor noastre vieţi.

Anca Bejan, autoarea Dietei Minune (aşa şi-a numit ea experienţa prin care a slăbit 60 de kilograme) a fost cea care mi-a vorbit despre acest mod de a slăbi mâncând tot ce vrei şi respectând orele fixe şi bunul simț alimentar. Vă invit să o descoperiţi pe paginile ei, are câteva principii care îi aparţin şi lucruri pe care ea le consideră inspiraționale. Maria Chetran este pe grup mâna mea dreaptă. Spre deosebire de Anca ( ea a slăbit mai demult şi este într-un proces de menţinere) Maria slăbeşte acum, în fiecare zi. Maria are şi ea principiile ei, unele coincid cu ale Ancăi, altele diferă. Amândouă au plecat de la foooarte multe kilograme. Peste 100. Rezultele lor sunt spectaculoase pentru cei care sunt preocupaţi de cifre.

Eu nu fac nici ca una, nici ca alta. Fac fix ca mine. Îmi doresc să vă inspir când este vorba despre perseverenţă, despre consecvenţă, despre umorul cu care iau fiecare zi şi bucuria cu care împărtăşesc şi sucesul şi scăpările.

Eu cred în cele 5 ore fixe. Şi cred că respectându-le nu o să mai fiu niciodată grasă.

Respectați orele cu sfinţenie (glumesc evident, respectăm cum respectăm toate regulile din viaţă). În rest, puteţi să vă potriviţi fiecare combinaţiile din farfurie în funcţie de cât de mult doriţi să slăbiți. Şi Rina şi Dukan şi disociatul şi…dieta TRALALA… din punctul meu de vedere dau rezultate şi vă ajută să ajungeţi la greutatea ideală, respectând orele fixe de masă.

Încercaţi. S-ar putea să vă schimbe viaţa definitiv. Mie mi-a schimbat-o. Și sunt foarte fericită cu alegerea mea.

Vă invit pe grup să va simţiţi bine descoperind o comunitate de oameni frumoşi care mănâncă la ore fixe , iubesc politeţea, eleganța, muzica, poezia, filmele şi mai ales oamenii.

 
Partajul e ultima acţiune în care doi oameni care s-au iubit, mai au ceva de împărţit.

Când nu mai împărţim iubire, ne despărţim ca să împărţim bunuri.

Când nu mai împărţim patul, ne despărţim să împărţim paturile.

Camd nu mai împărţim aceeaşi farfurie, ne împărţim lingurile şi furculiţele.

Când nu mai împărţim visele, împărţim pământul.

Când nu mai împărţim prietenie, ne împărţim prietenii.

Când nu mai împărţim înţelegere, ne împărţim copiii.

Când nu mai împărţim acelaşi drum, ne împărţim cărările.

Şi când am terminat de împărţit tot şi poate ne-am vindecat, ne rămân să împărţim mai departe, amintirile.

Când nu mai avem nimic bun de împărţit bine ar fi să ne despărţim, să ne împărţim în pace bunurile ca să ne mai rămână de impărțit pe linişte, până la sfârşitul vieţii, doar amintirile.

Între doi oameni nu poate sta decât unul dintre ei. Nimeni din afara celor doi nu se poate aşeza la mijloc. Când o relaţie nu funcţionează, nu te uita în jurul tău gândindu-te cine e între tine şi cealaltă jumătate .

Nu căuta a treia parte, pentru că nu vei găsi decât nişte scuze care te vor îndepărta şi mai mult de adevăr.

Când doi oameni nu reuşesc să se întâlnească, deşi merg unul spre celălat, însemna că unul dintre ei s-a aşezat dea curmezişul.

Şi când unul din cei implicaţi s-a pus în calea întâmplării, nimeni şi nimic nu-l va mişca de-acolo. E singurul care va hotărî momentul potrivit să se dea la o parte. Şi-atunci se poate întâmpla orice.

Mi-a luat ceva timp până să pricep că între mine şi altcineva pot să fiu doar eu sau celălat. Nicio scuză nu mă scuză în absenţa adevăratului motiv pentru care eu şi tu nu suntem împreună. Atâta timp cât eu o să fiu la mijloc, toată lumea o să ne despartă. Când eu o să las loc liber să ne întâlnim, nimeni de pe Pământ nu va putea să oprească asta.

Între mine şi tine stau eu. Între mine şi el stă el. Între tine şi ea stă ea. Între ea şi el stă el…

Suntem piedicile propriilor noastre întâmplări. Suntem bolovanii aşezaţi în faţă poveştilor noastre.

Fricile pot uneori să fie mai puternice decât dorinţele.

Între doi oameni pot să fie doar ei. Unul dintre ei. Uneori unul, alteori celălat până într-o zi în care, ori se aşază amândoi de-a curmezişul ori fac amândoi pasul în lateral şi îşi lasă loc să fie NOI.

foto: Paul Buciuta

 
Când primim un copil, fie că îl primim la maternitate din braţele lui Dumnezeu sau îl găsim într-o zi şi el se prinde singur cu mânuţele de gâtul nostru, când se întâmplă asta devenim părinţi. Şi credem că am primit un copil.

Ei bine, eu cred că primim un copil şi o valiză. Invizibilă. Şi deja am stabilit că eu ştiu că pentru orice obiect din lume există şi varianta lui invizibilă. ☺

Valiza aceea invizibilă se umple fără ca noi să ne dăm seama. Dar dacă suntem atenţi, la un moment dat, ne dăm seama când parte din gândurile, acţiunile, faptele şi reacţiile noastre se duc în valiză.

Imaginaţi-vă că toate alegerile bune pe care le facem în legătură cu copilul nostru, se transformă în pene şi se aşază în valiză.

Şi acum, imaginaţi-vă nervii, reproşurile, certurile, ţipetele, bătăile cum se transformă în bolovani aruncaţi rând pe rând în valiză.

Valiza aceea rămâne la fel de invizibilă toată viaţa. E legată de mâna copilului tău. O cară cu el peste tot. Cum vrei să plece din casa ta? Târând după el o valiză care îl va ţine pe loc, îl va frâna tot restul vieţii şi pe care se va opri să-şi plângă nenorocul sau vrei o valiză uşoară ca un fulg şi care să-i fie de folos cât să se aşeze pe ea şi să-şi tragă sufletul.

Ştiu copii care îşi dau seama de mici că valiza lor se umple cu bolovani şi încep devreme să-şi mute valiza dintr-o parte în alta, sperând că pietrele vor nimeri "pe lângă". Ştiu copii care se urcă pe valizele lor şi ţipă şi dau din picioare şi cer disperaţi să nu le mai fie aruncate pietre pe care ei o să le care toată viaţa.

Cu cât un părinte devine mai repede un părinte conştient, cu atât vom vedea mai mulţi copii trecând prin viaţă cu nişte valize uşoare ca penele de porumbel.

De fiecare dată când îţi vine să-i vorbeşti urât, să-l loveşti, să-l respingi, de fiecare dată când îl judeci şi îl jigneşti gândeşte-te la valiză şi imaginează-ţi cum se deschide şi înghite bolovanii pe care copilul tău îi va căra toată viaţă. Dacă faci asta în timp ce munceşti ca disperatul să faci conturi de economii pentru copilul tău, gândeşte-te că banii ăia vor ajunge la psihoterapeuţi care îl vor învaţă cum să scape de bolovanii puşi de tine. Dacă faci asta în timp ce plăteşti rate pentru o casă în care o să stea şi el, aminteşte-ţi că valiza aia cu bolovani o să stea în mijlocul casei…

Nu există nicio scuză reală ca să umplem cu bolovani valizele copiilor noştri. Trebuie doar să ne uităm bine atunci când nu ne putem stăpâni nervii şi să vizualizăm valiza invizibilă.

Tu ce pui în valiza copilului tău? Care e zestrea ta?

 Zicem multe despre ce şi pe cine iubim. Facem puţine pentru ce şi pentru cine iubim. De multe ori facem mai multe pentru cine trebuie decât pentru cine vrem.

O mamă adevărată îşi iubeşte copilul mai mult decât îşi iubeşte soţul. Mai mult decât îl iubeşte pe tatăl copilului ei. Mai mult decât îşi iubeşte tatăl, mai mult decât îi iubeşte pe toţi bărbaţii din trecutul , prezentul şi viitorul ei.

O mamă va avea grijă de ea şi de toată lumea pentru că vrea o lume de iubire pentru copilul ei.

Un tată adevărat îşi iubeşte copilul mai mult decât o iubeşte pe mama copilului lui, decât o iubeşte pe mama lui, pe amanta lui, pe soţia lui , prima, a doua, a noua, un tată îşi iubeşte copilul înainte tuturor celorlalte iubiri care intră şi ies din inima lui.

Dacă lucrurile ar fi aşezate aşa şi toate acţiunile unui părinte ar fi guvernate de această lege a iubirii, noi nu am mai face atât de multe greşeli. Nu ar mai trebui să alegem, nu am fi nevoiţi să ne explicăm gesturile pentru că toate acţiunile noastre ar fi guvernate de această primă şi cea mai importantă dintre toate legile firii.

În ziua în care afli că devii părinte, trebuie să fii conştient că ai primit împreună cu acest rol şi pachetul de obligaţii pe care le ai faţă de copilul tău. Nu ai niciun drept. Ba da. Unul singur şi cel mai important: dreptul de a-l iubi. În rest, ai obligaţia de a-l creşte, de a-l îngriji, de-a face pentru el cele mai bune alegeri, ai obligaţia de a-l proteja, de a-l ghida, de a-l ierta, de a-l ocroti. Ai obligaţia să-l pui pe el înaintea tuturor celorlalţi şi să ai cu toată lumea relaţii care să servească primului tău interes: binele copilului tău.

Eu aşa văd lucrurile. Şi cred în sufletul meu că dacă nu vei face asta, te va urmări toată viaţa felul defectuos în care ai ales să-ţi respecţi aceste obligaţii. Cred că fiecare părinte, după puterile lui, poate să gândească şi să acţioneze aşa. Şi mai cred că oamenii ar fi mult mai frumoşi şi lumea mult mai bună dacă , în tot ceea ce fac, pe părinţi i-ar guverna iubirea pentru copiii lor. Tratează-i pe oameni aşa cum ai vrea să-ţi trateze ei copilul. Lasă lumea în urma ta aşa cum ai vrea să fie lumea în care trăieşte copilul tău. Acţionează ca şi cum copilul tău se va bucura de efectele acţiunilor tale.

Iubeşte-ţi cel mai mult copilul, din toată lumea şi vei putea să iubeşti lumea toată.