Fix un an de FIX: pe 26 august.

De un an de zile, viaţa mea se ghidează după câteva ore. Vreo 5. De la 7 dimineaţa până la 7 seara, timpul nu mai zboară în neştire. Timpul meu zboară conştient. Pentru că eu, de aproape un an, nu mai las orele să mi se piardă printre degete. Prind timpul în pumn, îl ţin strâns şi fac tot ce vreau eu cu el.

De un an de zile mănânc organizat şi ţin o socoteală  a zilelor. Sunt atentă la viaţa mea şi la ce mi se întâmplă.
 
Am eliminat haosul şi dezordinea. Am introdus câteva reguli simple şi astea mă ghidează.

Acum un an am urcat într-un tren care m-a echilibrat. Mai deraiez din când în când. Dar, de fiecare dată, îmi adun puterile şi reaşez vagoanele pe şine.

De un an de zile “propovăduiesc” aici, în online şi în toate întâlnirile mele, mâncatul la ore fixe. Această descoperire care mie mi-a schimbat viaţa. Nu e nimic nou sub soare. Mulţi alţii au descoperit-o înaintea mea, mulţi alţii o  vor descoperi după mine, doar că…eu sunt vocală. Şi vreau să afle cât mai mulţi semeni de-ai mei care se luptă cu kilogramele.

Vreau să afle că lupta nu se dă în frigider ci pe terenul voinţei  noastre. Că bătălia nu se duce în cabinete medicale ci în mintea noastră. Lupta e în inima şi inima bate mai repede şi mai uşor dacă nu o apasă kilogramele de grăsime.

Cămara nu e terenul cel mai bun în care să ne luptăm pentru viaţa noastră şi nici cuptorul de la aragaz.

Mâncarea trebuie să fie o bucurie. Dacă o ciuguleşti de dimineaţă până seară, dacă bagi în gură tot ce prinzi, nu mai faci diferenţa între ce vrei şi ce-ai nimerit, între ce-ţi  trebuie şi ce ţi-a fost la îndemână.

Un an de FIX înseamnă pentru mine primul an cu adevărat organizat din viaţa mea. Pentru mine şi pentru peste 200.000 de oameni care au intrat în grupul creat de mine pentru ei pe facebook.

Un sfert de milion de români de pretutindeni, în ultimul an au ales FIXUL! Şi mănâncă Fix la Fix. La 7, 10, 13, 16 şi 19.

Pe 26 ne sărbătorim. Voinţă, dorinţă, putinţă! Aşa că luna asta o să tot scriu despre cum mi-a schimbat mie fixul viaţa.

Intră pe grup. Acolo vei descoperi o lume în care oamenii slăbesc mâncând la ore fixe. Fără luptă, fără încrâncenare, fără restricţii, fără ATENŢIE…înfometare.

Te aştept pe grup.
Acum se numeşte Fix la fix. Poate să-l cheme oricum. Oamenii din el fac grupul. Pentru oamenii de pe grup, Pe 26 august facem petrecere de Un an de FIX!

 

Mi-am dat seama că ziua noastră de naştere este cea mai bună ocazie să ne stabilim un tel. O ţintă. Un vis, un plan, un proiect.

De ziua noastră vin atâtea gânduri bune că ele se transformă în combustibilul perfect care te poate duce spre visul tău.

Imaginaţi-vă că voi sunteţi o maşină. Şi că ziua de naştere e o pompă cu combustibil. De ziua noastră de naştere maşina îşi umple rezervorul. Şi-acum ? Ce facem cu rezervorul plin? Orbecăim pe străduţe căutând diverse adrese? Stăm în trafic şi ne enervăm că nu merge aerul condiţionat sau că vecinul este prea încet? Sau ne stabilim o ţintă, punem GPS-ul pe numele de alint DESTIN şi avem toată încrederea că ne duce la destinaţie?

Eu asta o să fac cu toate mesajele primite de ziua mea. O să umplu rezervorul cu energie bună, o să-mi stabilesc  următorul vis şi o să plec la drum. Nu am un termen limită, nu eu aleg pe unde şerpuieşte drumul, nu mă grăbesc. Deloc.  Dar promit să conduc frumos, cu grijă şi cu bucurie şi să mă bucur de fiecare apus şi de fiecare răsărit. Promit să mai iau cu mine pe drum oameni care fac cu mâna şi au aceeaşi ţintă şi promit să mă opresc de fiecare dată când o să vreau să mă odihnesc sau să mă bucur de un loc, de o întâmplare.

N-o să risipesc miile de gânduri care au venit spre mine de ziua mea. Fiecare mesaj are în el o picătură de energie. Cu rezervorul plin plec spre un vis nou.

Vă mulţumesc. Sunteţi fiecare o părticică din el. Fiecare omuleţ care s-a oprit o secundă din viaţa lui şi s-a gândit la mine, e parte din poveste. Iar eu scriu şi trăiesc poveşti frumoase.

La mine poveştile se termină cu "au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi poate mai trăiesc şi astăzi".

Cu cât te chinui mai mult să înghesui lumea mea în lumea ta, cu atât vom sta mai înghesuiţi într-o lume comună în care se amestecă toate lucrurile ce ne aparţin.

 

Lumea mea a existat înainte să te cunosc, cu bune şi rele, cu buni şi nebuni şi o să rămână lumea mea când pleci, dacă o să pleci.

 

Indiferent pe unde rătăcesc şi prin ce lumi mă pierd, găsesc în cele din urmă drumul care mă salvează, spre unica lume ce îmi aparţine, lumea mea.

 

Până să te întâlneşti cu mine tu ţi-ai construit o lume, cu toate lucrurile care te-au făcut fericit. Nu e dreptul meu să-ţi judec bucuriile, nu am niciun motiv să-ţi cer să renunţi la ele.

 

Sunt stăpâna lumii mele aşa cum tu eşti stăpânul lumii tale. Nu vreau să împărţim asta cu nimeni. Lumile noastre nu trebuie să se contopească. Şi nici nu avem voie să le abandonăm.

 

Lumea mea + lumea ta nu e = lumea noastră.

 

Noi doi, cu răbdare, cu iubire, cu grijă, vom construi o lume nouă numai a noastră. În care să intre doar ceea ce are legătură cu noi. Şi vom învăţa să aducem încet lucruri şi oameni din lumile fiecăruia dintre noi, doar pe aceia ce ne vor vrea şi ne vor iubi în lumea noastră.

“Muncesc acum, trag tare, strâng bani, fac case, pun de o parte  și la bătrânețe o să mă plimb cât o să vreau.” Am auzit asta de la ai mei, de la  prietenii lor, de la toate generațiile de dinaintea mea.

Din păcate, sunt foarte mulți oameni tineri care gândesc așa. Și cei mai frumoși ani și-i consumă muncind să acumuleze. Convinși fiind că la vârsta a treia, șansa a patra, o să colinde lumea și o să vadă cele mai îndepărtate colțuri ale ei.

Ei bine, o scurtă vacanță la Bruges te-ar putea face să-ți schimbi perspectiva. Eu nu am văzut în niciun alt oraș din lume atât de mulți oameni de vârsta a treia. Frumos îmbrăcați, aranjați, îngrijiți și dichisiți. Cupluri multe din bătrânei care se susțineau unul pe celălalt în timp ce fiecare se sprijinea într-un cadru sau un baston.

Nu. La bătrânețe nu te plimbi. La bătrânețe te târăști. Te chinui să intri și să ieși dintr-un lift, scapi paharele la micul dejun, că îți tremură mâinile. Nu vezi să citești o hartă… la vârsta a treia faci ce mai poți, nu faci ce vrei.

Aveam senzația că pe fiecare casă din Bruges scrie cu litere mari: “trăiește astăzi!”. Cât încă mai poți să mergi opt ore și să colinzi fiecare străduță, cât încă nu ai nevoie de niciun ajutor să urci sau să cobori dintr-o barcă. Du-te astăzi să vezi cele mai îndepărtate orașe, cât încă mai poți zbura până în Noua Zeelandă fără să ai cel mai mare grad de risc în avion. 

Nu vreau sa fiu înțeleasă greșit. Nici nu vreau să interpreteze nimeni ceea ce am scris. Iubesc bătrânii. Sunt delicioși. Sunt niște exemple fantastice de voință. Mama mea are 70 de ani și se duce până la capătul Pământului și se și întoarce singură cât  fac eu o tură de Herăstrău.

E foarte bine că ei nu se opresc. Și că își adaptează ritmul noilor condiții. E bine că seniorii călătoresc. Eu sunt prima care sare să le dea o mână de ajutor și să mă bucur de compania lor. Nu despre asta e vorba. Articolul nu este despre bătrânii de astăzi. Ci despre noi, bătrânii de mâine. Despre tinerii de astăzi care sacrifică ocazii și șanse sperând că o să se bucure la batrânețe.

În lumina ultimelor impresii, eu mă voi bucura astăzi. Și sper să trăiesc și mâine. O să aflu atunci ce și cât mai pot să fac, dar astăzi știu exact că vreau să fac tot ce pot.

Când ştii să faci ceva ireproşabil, de ce-ţi pierzi vremea cu lucruri pe care ţi le poate reproşa oricine?

 

Cam asta e lecţia învăţată de mine în Bruges. Am ales oraşul din dorinţa de a merge pe urmele femeilor din cartea lui Éric-Emmanuel Schmitt. Dar n-ar fi prima oară când socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.

 

Pentru ceva m-am dus, altceva am găsit.

 

M-am dus după poveştile altor femei şi am găsit o  lecţie pentru mine.

 

În ultimii ani încerc să înţeleg ce aş putea face mai bine, ce n-ar mai trebui să fac deloc şi să descopăr ce n-am făcut niciodată şi ar cam fi momentul.

 

Pentru că am fost obligată devreme să mă bazez doar pe puterile mele, am învăţat să fac de toate. Unele mi-au ieşit mai bine, altele nu. Dar le-am făcut mai departe, aşa cum m-am priceput.

 

La Bruges am înţeles că nu trebuie  să facem de toate. Că trebuie să ne dăm seama ce ştim noi să facem cel mai bine şi lucrurile la care nu ne prea pricepem să le lăsăm celor care sunt experţi în ele.

 

În oraşul ăsta minunat am înţeles că dacă tu eşti cel mai tare în ciocolată şi bere atunci faci din asta istorie. Descoperă tot ce se poate  din domeniul ăsta, creşte-l atât de mult până îl duci la perfecţiune şi lasă-i  pe alţii  să prelucreze diamantele. Sau să facă maşinile. Sau să construiască autostrăzi. Tu fii cel mai tare în ciocolată şi în bere.

 

Păi nu e prea puţin? Aş fi întrebat eu pe cineva care se tot  chinuie de ceva vreme să mă facă să pricep că fac prea  multe şi mă risipesc în lucruri pe care le pot face şi alţii.

 

Nu. Nu e prea puţin. Un lucru dacă poţi să-l desăvârşeşti poţi să faci o lume întreagă atentă la desăvârşirea lui. Dacă energia ta o să se risipească pe tot felul de alte obiective doar din nevoia de diversitate, nu o să atingi niciodată desăvârşirea.

 

Mulţumesc, Bruges. În 4 zile cât am stat acolo, clădirile şi vitrinele  mi-au spus mai multe  decât aş fi înţeles în 10 sesiuni de  dezvoltare personală. Cadoul meu din vacanţă asta e o lecţie  învăţată: când ştii să faci ceva ireproşabil, nu-ţi mai pierde timpul  făcând lucruri pe care ţi le poate reproşa oricine şi primul nemulţumit vei fi chiar tu.

 

– Hai mănâncă şi tu Cristina!
– Nu pot, încă nu e ora 4…
– Hai că e 3 şi un pic…
– Nu, doamna Mirela. Am slăbit 12 kile în câteva luni şi mai vreau să slăbesc. Mă ţin de fix că îmi face tare bine.

Eram la Pescăria lui Matei la masă cu încă 16 oameni, angajaţii Zurli. Ne-am făcut obiceiul să începem vara cu un popas acolo. Aşa începem,
aşa închidem sezonul. Cristina stătea lângă mine. Lucrează la Zurli de vreo 2 săptămâni, dar nu apucasem să vorbim.

– Cum ai ajuns să lucrezi aici?
– Păi eu va urmăresc de mult timp. Citesc tot ce scrieţi şi sunt în grupul de grăsuţe. Am văzut când aţi anunţat că angajaţi şi am distribuit anunţul. Le-am tot zis prietenelor să vină. Şi-apoi m-am gândit să vin şi io.
– Unde ai mai lucrat?
– Nu lucrez de 10 ani. Am fost însoţitoarea fetiţei mele care are Sindrom Down. Nu am putut să merg nicăieri la muncă.

Mi-am amintit că am văzut-o cu fetiţa la Zurlandia. Cristina a venit la interviu împreună cu alţi oameni. Au vorbit cu Andrea, colega mea. Andrea a ales 4 finalişti pe care i-a chemat în probă la festival. 3 zile aveau să stea pe lângă noi, să îi vedem cum reacţionează şi acţionează. Am remarcat-o pe Cristina. Mi s-a părut omul soluţiilor şi nu din categoria celor care vin să-ţi semnaleze probleme. Le-am spus fetelor că mie îmi place ea, energia ei şi aş vrea să o luăm în echipa noastră.

– Câţi ani ai Cristina?
– Ieri am făcut 40.
– Wow, bravo! Mulţi înainte! Începi o viaţă nouă la 40 de ani.
– Nu, doamna Mirela, viaţa mea începe la 40 de ani. Am primit o şansă extraordinară şi o să am grijă de ea. Nu am putut să lipsesc nicio zi de lângă fetiţa mea pentru că făcea febra 41 când eu plecam. De când i-am spus că eu vin să lucrez la Zurli e cea mai fericită. Iar eu şi soţul meu avem o nouă şansă să ne trăim viaţa.

Doamne Doamne cred că e mulţumit. I-a ieşit şi de data asta 🙂

I-am povestit Cristinei că istoriile tuturor celor de la masă sunt oarecum asemănătoare. Toate au la mijloc destinul. I-am spus că eu nu am văzut nicio diplomă a niciunuia dintre angajaţii mei. Că nu mă interesează hârtiile, mă bucur de ce ştiu ei să facă şi vreau să ştiu că vor să înveţe. Şi atunci vor da proba cunoaşterii. Şi că principala condiţie să lucrezi cu mine e să fii un om bun. Oamenii răi nu rezistă.

Am scris acest articol în speranţa că o să inspire alţi oameni care cred că viaţa se termină într-o zi şi pe urmă trăieşti încă 20, 30 de ani într-o nemulţumire şi nefericire cruntă, dar nu faci nimic să schimbi lucrurile. Acţionaţi, aveţi încredere că meritaţi tot ce e mai bun pe lumea asta. Nu iese din prima, nici din a doua? Într-o zi o să iasă! Până atunci ai bucuria de a nu-ţi pierde speranţa.

Cristina spune că nici măcar nu a îndrăznit să viseze ce trăieşte astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu i-a dat un premiu pe măsura misiunii pe care a primit-o. Şi când fericirea ta e şi fericirea copilului tău, înseamnă că l-ai prins pe Dumnezeu de amândouă picioarele. Ţine-l bine şi o să zbori deasupra tuturor visurilor pe care nici n-ai apucat să le visezi.

Nu trăiesc din comparaţii, nu aspir la ce au alţii.
Nu mă uit în stânga şi în dreapta. 
Nu judec şi nu invidiez pe nimeni. 

Fiecare este la locul lui.

Nici un om nu seamănă cu altul, nicio poveste nu se potriveşte, ci se povesteşte.

Nicio relaţie nu e perfectă. Nicio poveste nu e roz. În toate beciurile sunt "morţi". În toate cuplurile sunt probleme. Nimic nu este ceea ce pare. 

Îmi place să mă aşez în câte o piaţă, pe o terasă şi să mă uit la oameni. Ca la tablouri mă uit. Sunt imagini care îmi plac şi imagini care nu mă atrag. Sunt "tablouri" pe care le înţeleg şi unele care mi se par abstracte şi nu pricep nimic din ele. Mă uit la câte un om şi văd cele mai frumoase culori. Alţii sunt alb negru. Sunt şi tablouri gri. 

Cum ar fi să pun pe peretele din sufragerie ceva ce nu îmi place? De ce să păstrăm în vieţile noastre oameni pe care nu îi înţelegem? Care nu ni se potrivesc? 

Aleg oamenii cu inima. Aşa cum aleg şi tablourile pe care le vreau la mine în sufragerie. Nu după mărime, nu după autor, nu după vechime şi nici după preţ. Aleg oamenii după suflet. Şi cei pe care îi aleg, îi pun pe peretele inimii mele şi mă uit la ei ca la cele mai frumoase tablouri. 

Astăzi mi-am dat seama că în inima mea e un muzeu. Într-o zi o să mă fac ghid să v-arăt şi vouă ce colecţie frumoasă am strâns eu în 40 de ani.

Ce te preocupă cel mai mult în relaţia cu copilul tău? Să stai cu el, să-i cumperi sau să-i dai?

Răspunzându-ţi la aceste întrebări, te aşezi singur în una din cele cele trei categorii.

Poţi să fii sincer pentru că nu te verifică nimeni. Nu te descalifică nimeni din ceea ce eşti sau pari a fi. Oricum oamenii vor vedea ceea ce tu le arăţi.

Dar ce eşti de fapt? Un părinte care vrea să numere cât mai multe ore în prezenţa copilului, un părinte care vrea să numere cât mai multe obiecte achiziţionate pentru şi de dragul copilului sau un părinte care îşi măsoară succesul în multă iubire, emoţie, atenţie şi implicare, acel părinte care îi dă copilului căldură şi siguranţă indiferent dacă e lângă el sau în altă parte.

Poţi fi parte din viaţa lui şi dacă stai departe de el, din toate motivele lumii. Dacă energia ta ajunge prin cele mai frumoase gânduri la el, dacă din timpul tău rupi minute importante în care te gândeşti la el, să ţi-l imaginezi frumos şi luminos, dacă îl mai şi suni să îi spui cele mai dulci poveşti şi cele mai calde cuvinte, poţi fi partea importantă şi frumoasă din viaţă lui. 

Degeaba stai lângă el 10 ore, dar mintea ta e  la altcineva sau la altceva. Poţi fizic să nu te dezlipeşti de el o zi întreagă, dar gândurile tale să fie la un el sau o ea sau la un proiect sau la o nevoie şi gâza de lângă tine mai rău să te încurce decât să te bucure.

Alergi de dimineaţă până seară să-i cumperi sau te opreşti din malaxorul zilnic să te gândeşti frumos?

Îţi consumi zilele într-o goana disperată de a arată lumii cine eşti şi ce poţi sau te opreşti, te apleci şi îi arăţi copilului tău cât de mult îl iubeşti?

Fizic, material, emoţional? Sau toate la un loc.

 

O căsuţă adevărată. Cu pereţi, cu uşă, cu geamuri.

 

Construim împreună o căsuţă?

 

Am nevoie de ajutorul vostru.

 

5 copii şi mama lor însărcinată în luna a 7-a, trăiesc într-o căsuţă “vai de acoperişul ei” care nici măcar nu există.

 

Nu comentăm cum s-a ajuns aici, nu e treaba noastră să ne punem întrebări. Cazul asta a ajuns la mine datorită unei femei absolut extraordinare, Diana Apostoiu. Ea a găsit copiii şi şi-a promis să nu-i lase de izbelişte. Ştiţi că nu pot trece pe lângă un astfel de caz prefăcându-mă că nu l-am văzut, că nu ştiu ce se întâmplă.

 

Nu avem timp de pierdut aşa că, dacă vreţi să-mi daţi o mână de ajutor, vă aştept cu drag să-mi scrieţi pe mirela@zurli.ro.

Deja s-au strâns banii pentru fundaţia căsuței. O ridicăm, îi punem şi acoperiş şi în funcţie de ce bani strângem, vedem cum putem să aducem curent şi paturi şi scaune şi câte nu au nevoie 5 copilaşi într-o casă.

 

Mihai  12 ani,  Marian 10 ani,  Alina Daniela 8 ani,  Andreea  Denisa  6 ani , Cristina Gabriela  3 ani.

Pentru ei 5 eu sunt gata să-mi suflec mânecile şi împreună cu cine intră în echipa, să construim o căsuţa mică. De-adevăratelea.