Am avut emoţii foarte mari.

Primul oraş, primul spectacol, prima sală. Mă gîndesc mereu la lucrurile neprevăzute. Într-o sală cu peste 1000 de oameni şi care nu e amfiteatru, mă temeam că o să fie greu de gestionat. Dar braşovenii sunt atât de civilizaţi încât nu am avut nicio surpriză neplăcută.

Mi-am văzut liniştită de spectacol. M-am concentrat pe bucuria pe care o aducem fără să fiu nevoită să fac "instrucţie" cu părinţii. Le mulţumesc părinţilor din Braşov care ne-au dat un start bun în turneu.

Pentru noi a fost o zi grea, un drum de Bucureşti, câteva ore de repetiţii şi până să înceapă spectacolul am avut timp de o ciorbă şi un duş. Şi pentru că braşovenii sunt cumva, pentru ora 19.00 fetele mele din Braşov, Valentina şi Dorina, ne-au adus bunătăţi. Eu am mâncat struguri înainte de spectacol. Apoi a început nebunia. A fost ca la Revelion.

"A fost foarte bine. Ai fost foarte bună" mi-a şoptit în timp ce mă strângea tare în braţe, omul care are grijă să am tot ce îmi trebuie ca să fiu cea mai bună varianta a mea.

După spectacol, mai bine de o oră de pupat şi îmbrăţişat copiii de la autografe. E imposibil să facem asta cu toţi, am sta până la Crăciun şi tot n-am putea să-i atingem pe toţi. Dar, am creat o secţiune VIP şi cu cei de-acolo (vreo 100:) ) stăm după spectacole şi mai facem un spectacol.

Ne-am strâns cu greu gândurile şi emoţiile şi lucrurile şi-am plecat spre Piaţa Sfatului. Toţi merităm cel puţin un Cico.

Alex mi-a găsit un nume: Zentegan. Aşa aş vrea să fiu tot turneul : zen. Să duc la cel mai înalt nivel de bucurie experienţa din toamna asta.

Chiar dacă m-am culcat la 2 azi noapte, la 7 eram deja la micul dejun. "Cine se trezeşte de dimineaţă, prinde toată ziua". E a mea. Eu am spus-o când am văzut minunea de cer şi piscina goală, numai pentru mine. Am petrecut mai bine de o oră în zona de spa: am înotat , am stat un saună, duşuri scoţiene, camera cu sare… nu mai era nimeni. Cine mai face asta la 7 jumate dimineaţa miercurea? EU. Pentru că vreau să profit de fiecare zi şi de fiecare ora din fiecare zi.

Acum, scriu dintr-un loc de poveste. Se cheamă Magazinul cu Cafea. Dacă ajungeţi în Braşov, să-l căutaţi. E un loc numa bun de adunat gândurile de pe pereţi.

Mulţumesc, Braşov. Visez să trăiesc aici la un moment dat. Să mă plimb de mână cu un bătrânel şi să hrănim porumbeii. Iubesc oraşul, oamenii, energia din Ardeal. Parcă nu mă mai satur să respir. Am senzaţia că fiecare gură de aer e viaţă.

Plec spre Cluj. Mă ajung din urmă toate amintirile şi toată tinereţea. Napoca, ai legătură.

Întrebarea care îmi este adresată frecvent sună așa:

"Când ai timp să faci atâtea lucruri?". Dau tot felul de răspunsuri. De la un simplu zâmbet, până la explicații lungi și colorate sau amuzante. Ieri, în trafic, mă gândeam că, de fapt, eu reușesc să fac atâtea lucruri pentru că descopăr drumurile cu prioritate.

1.   Mă uit la semne. Și vânez culoarea galbenă. Fără să-mi fi dat seama, galbenul a fost, întotdeauna, prima mea opțiune. În ținutele Gașca Zurli predomină galbenul, grupul de Fix are drept simbol floarea soarelui, una dintre eșarfele-mi preferate e galbenă… Ieri, uitându-mă la semnul cu prioritate, am realizat că, atunci când aleg între un drum sau altul, îl aleg pe cel cu prioritate. Pur și simplu. De la semnele de circulație, până la semnele Universului, aleg     să merg pe varianta cu prioritate. Și, așa, câștig timp! Sunt mereu conectată la lumină. Dincolo de orice nor, instinctiv, caut Soarele și razele lui.

2.   Nu-mi bat capul cu lucruri care nu depind de mine: de ce plouă, de ce tună, de ce a fost cutremur, de ce apa curge în jos și frunzele îngălbenesc toamna… Nu pierd timp urmărind dezbateri sau povești a căror schimbare nu stă în puterea oamenilor și, cu atât mai puțin, în mine.
 
3.    Nu păstrez în viața mea, oameni care îmi pun piedici, oameni care îmi consumă energia cu lucruri distructive, oameni "frână". În momentul în care simt că cineva s-a agățat de mine și mă trage înapoi, îi desprind  cârligul și iau distanța necesară, cât să-mi pot continua drumul.
 
4.   Îmi fac numai planuri realizabile. Nu visez cai verzi pe pereți. Visez, însă, herghelii întregi, cai frumoși, domestici și sălbatici, deopotrivă. Am visat că o să-i vad în Letea și chiar i-am văzut. Și în Cappadocia. Poate ajung să-i vad și în Texas. Și, poate, într-o zi, o să învăț și să călăresc. Îmi fac doar vise despre care știu că e omenește posibil să le ating.
 
5.    Mă despart, cu ușurință, de obiectele care nu îmi mai aduc bucurie. Pur și simplu. Mi-a venit și mai ușor, după ce am citit cartea japonezei Kondo, despre cum se face ordinea. Pun deoparte toate obiectele care nu-mi mai sunt folositoare. Spre exemplu, am adunat toate dvd-urile cu poveștile Mayei, de când era mică, o grămadă de cărți, cd-uri, gentuțe… lucruri care ocupau mult spațiu și pe care nu le mai folosea niciuna dintre noi.

Am pus o parte în valize și le-am dat celor apropiați. Pe celelalte, am hotărât să le pun pe OLX. Nu le vând, le donez pe OLX. Am aflat că poți să și donezi, grație unei campanii al cărei premiu mi-a plăcut foarte mult: o indemnizație de 10000 de ron. Mecanismul e simplu: pentru a câștiga indemnizația, mama intră pe OLX și se înscrie în concurs, prin simpla postare a unui anunț de vanzare sau donație, în categoria Mama și Copilul. Campania se încheie în 16 octombrie. Așa că, grăbiți-vă! Nu așteptați, ca mine, să facă ai voștri copii 16 ani, ca să scăpați de lucrurile pe care nu o să le mai folosească niciodata. Dați-le mai departe! Vindeți-le sau donați-le. Puneți mâna pe fiecare obiect nefolosit de luni întregi și întrebați-vă: "Mai am nevoie de el? Mă face fericit acest obiect?" Și, dacă vocea interioară zice "nu", dați-l mai departe. OLX mi se pare o soluție minunată! Dacă puneți obiectele la categoria "Mama și copilul" aveți asigurată și înscrierea în concurs.

  Dacă vreunul dintre voi, cititorii mei, câștigă premiul, vreau să bem o cafea împreună și să povestim mai multe despre asta.

 Mă duc să mai sortez niște haine, care mi-au rămas mari :)))! De când țin Fixul, încep să mă gândesc ce să fac cu toate hainele în care, în curând, voi înota. Ce bine sună!

OLX, pregătește-te! Urmează un val de produse pe contul meu!

Ieri m-a întrebat cineva:

– Crezi în Dumnezeu?
– Da, i-am răspuns scurt.
– De ce crezi? a venit următoarea întrebare.

Pentru că vreau să-i mai  pe ai mei, i-am răspuns eu, gândindu-mă pentru prima oară cu adevărat la asta. Da. Cred în Dumnezeu. Pentru că bunica mea credea în el. Şi pentru că tata credea în el. Şi pentru că ei, când au plecat, mi-au spus că se duc la El. Şi pe mine bunica şi tata nu m-au minţit niciodată. Şi nu m-au învăţat nimic rău pe lumea asta.

Cred în Dumnezeu pentru că vreau să mă reîntâlnesc cu ei. Şi asta mă face să-mi treacă mai uşor dorul. Şi să accept mai simplu moartea. Eu funcţionez cu visuri. Visez să mi se întâmple ceva şi apoi las visul acolo, pe raftul lui şi când îi vine rândul ştiu că se întâmplă. 

De când mă ştiu visez: ce o să fac, unde o să merg, cum o să fie… până şi bătrânică m-am visat. Şi apoi visurile mele s-au oprit la o poartă, în punctul în care se opreşte  viaţa. Şi dincolo?
Şi-atunci mi-am amintit că dincolo de poartă sunt tata şi bunica. Oamenii care m-au iubit cel mai cald. M-a iubit multă lume. Dar ei m-au purtat în suflet într-un fel în care eu am simţit dragostea necondiţionată dincolo de toate canoanele lumii.

 
Cred în Dumnezeu pentru că ei m-au făcut să simt că el există. Doar Dumnezeu putea să plămădească doi oameni atât de buni. Şi ei credeau atât de tare încât m-au făcut şi pe mine să cred. 

Şi copilul meu o să creadă în Dumnezeu măcar pentru că o să-şi dorească să ne revedem, după.

Mi se pare cel mai puternic motiv.

 
Putem să-i spunem cum vrem noi. Eu îi spun Dumnezeu. Altul îi spune Mahomed, altul Budha… suntem liberi  să credem în ceea ce credem. Credem în ceea ce ştim. Ştim ceea ce simţim. Simţim ceea ce dăm şi primim. Când primeşti iubire, simţi protecţie şi îţi dai seama că îţi vine de undeva. Mie îmi vine din copilărie. Şi de la îngerii pe care i-am avut mereu pe lângă mine. Şi de care mi-e dor. Dar în zile ca asta, în care dorul îmi sfâşie inima, îmi amintesc că ei mi-au spus unde se duc şi că într-o zi îi găsesc acolo. Cum să cred în altceva când mi-au spus clar care e traseul şi unde mi-e destinaţia finală?

Să cred în mine înseamnă să cred în ei şi să cred în Dumnezeu.

Dacă toţi ar şti exact în ce cred şi le-ar respecta celorlalţi credinţele lor, lumea ar fi un loc mai frumos şi mai bun în care oamenii şi-ar zâmbi  atunci când privirile lor se întâlnesc.

Eu nu am întâlnit nici un om mare care să mai folosească suzeta. Cu siguranţă, aproape toţi oamenii pe lângă care trecem zi de zi, au supt suzeta. Şi nu au putut să adoarmă dacă nu o aveau aproape, iar mulţi refuzau să iasă din casă fără ea. 

Cu certitudine mulţi dintre părinţii adulţilor de astăzi au întors toată casa cu susul în jos căutând vreo suzeta căzută după mobil. Sau, au alergat de nebuni prin oraş căutând o farmacie non stop din care să poată cumpără o suzi aducătoare de linişte şi somn…

Am văzut de curând o întreagă dezbatere despre cum şi cât de afectaţi sunt copiii care sug suzeta până la "adânci bătrâneţe". Apoi mi-a ieşit în cale o mamă care îşi chinuia îngrozitor fetiţă, refuzându-i o suzetă:

Eşti fetiţă mare! Râde lumea de tine! Uită te ce urâtă eşti! Mai vezi pe cineva cu suzeta în gură?

Pe cine să vadă bietul copil că noi toţi eram oameni în toată firea…

De fapt, mama avea un singur motiv pentru care să nu-i dea suzeta. Nervii ei. Că aşa voia ea. 

Dragi părinţi,

Lăsaţi copiii să trăiască fericiţi. Cu una, două sau trei suzete aşa cum are Andrei, băiatul Lidiei, prietena mea.

Lăsaţi copiii să aleagă ei momentul în câte se despart de suzetă.

Sau, dacă nu-i mai suportaţi cu ele în gură, dacă va deranjează chiar atât de tare, inventaţi o poveste pe care să o credeţi şi voi despre cum Suzeta a plecat în Ţara Suzetelor acolo unde toate suzetele din lume se retrag la pensie şi trăiesc fericite până la adânci bătrâneţi.

Şi nu uitaţi: Fericirea copiilor voştri stă de cele mai multe ori în mâinile voastre. 

Dragă parinte de copil care începe școala,

când o să te întâlnești cu învățătoarea copilului tău, uită-te în ochii ei și gândește-te bine ce vrei să-i ceri. Pentru că s-ar putea să te întrebe: “Ce vă doriți pentru copilul dumneavoastră?”.
Și, dacă ai norocul să-ți pună aceasta întrebare, fă-ți temele de-acasă și du-te pregătit la întâlnire. Scrie-ți pe o listă, în caz că ți-e teamă să nu uiți. O să vă amuzați, împreună, când o să vadă că scoți fițuica.

Fii om, fii simplu, normal și natural! Nu te chinui să pari nici mai deștept, nici mai bogat, nici mai interesant decât ești. Fii sincer și uman! Fă-o pe învățătoarea copilului tău să înțeleagă că voi sunteți în aceeași echipă. Și spune-i, clar, care sunt obiectivele tale. 

Dacă vrei un copil olimpic, cu orice preț, spune-i asta cu onestitate: “Doamnă, eu îl vreau de 10 și cu toate medaliile pe piept, indiferent ce poate și cât poate copilul meu. Vreau să vă chinuiți cu el, să-l chinuiți și pe el și să mă chinuiți și pe mine, dar, la sfârșitul anului, eu îl vreau cel mai tare.”

Dacă vrei să fie onestă cu tine, spune-i că vrei să știi, exact, ce poate și care e ritmul copilului tău. Spune-i că ai vrea, mult de tot, să îți zică și ție ce crede despre poțențialul lui, pentru ca, împreună, să-l ajutați să facă față programei, chiar dacă ritmul lui e mult mai alert sau mult mai încet decat media .

Dacă vrei să îți ajute copilul să-și dezvolte abilitățile, spune-i asta! Fă-o să înțeleagă ce-ai vrea și cât e de important, pentru tine, să știi dacă ai un copil bun la sport, matematică, desen sau muzică. Și dacă ea îți spune că e super talentat la sport, nu te chinui să-i gasești ore de pian, în afara programei, doar pentru că tu nu ai putut, niciodată, să-ți surprinzi musafirii, cântând la pian și ai vrea s-o facă piticul tău.

Până la intrarea în clasa zero, un părinte ar cam trebui să știe ce ”livrează” școlii. Un părinte ar trebui să fi descoperit, deja, dacă are un copil retras sau unul super activ, un copil curajos sau unul rezervat, un copil sociabil sau unul care preferă liniștea. Un părinte ar cam trebui să-și dea seama dacă are un copil determinat sau unul care trebuie împins de la spate, unul deschis, atent și cooperant sau unul cu ochii dupa păsărele și cu gândul la floricele.

Nicio învățătoare din lume nu va reuși să schimbe felul de a fi al copilului tău. Nicio învățătoare din lume nu va putea să-ți transforme copilul, în altcineva. Dar, orice învățătoare va fi fericită să aibă de-a face cu un părinte care are o imagine corectă despre copilul lui, un părinte care încearcă să ajute școala și, împreună – trio-ul învățătoare, părinte și copil – să obțină tot ce poate fi mai bun, în povestea asta.

Poartă-te cu învățătoarea copilului tău, așa cum îți dorești să se poarte ea, cu minunea vieții tale: fără lingușeli, fără prefăcătorii, fără interese ascunse! Fii un parinte sincer și deschis și vei construi cea mai frumoasă relație, cu una dintre cele mai importante persoane din viața copilului tău, învățătoarea lui.

Cu cat ești mai expus, cu atât mai mult afli câți oameni se pricep la tine. Nu trebuie să fii persoană publică, pentru a ajunge material de studiu. E destul să ieși din casă și, pe scara blocului tau, o sa apară, deja, specialiștii. Cum ai ieșit în stradă, o să observi foarte mulți instruiți să te judece. De la cum te-ai îmbrăcat, la cum mergi, respiri, la cât de bine sau de prost conduci, la cât de mult te grabești sau cât de lent ți-e pasul. La tine la muncă, o să găsești o echipă întreagă de specialiști. Ei, toți, au învățat pe băncile facultății vieții și acum sunt gata să te analizeze, din cap până în picioare.

Specialist în psihanalizarea ta e și familia. Cu cât sunt mai apropiați de tine, cu atât sunt specialiști mai mari. Ei știu despre tine tot: ce vrei și, mai ales, ce nu vrei, ce-ți place și ce-ți displace, ce ai făcut bine și ce ai făcut prost, când, cum, unde și de ce ai reacționat…

Te-ai gândit vreodată cât ești de important, tu, măi omule, simplu și normal, care ești? Câți oameni, de fapt, știu despre tine, aspecte pe care tu nici măcar n-apuci să ți le imaginezi? Cum îți înțeleg ei, mai bine decât înțelegi tu însuți, gesturile, reacțiile, intențiile…

Îți place sau nu, oamenii aceștia și-au făcut un scop în viață, din a analiza. Asta e ocupația lor principală. Nu ești tu singura lor preocupare. Au mult material de studiu. De la nevasta președintelui Franței, până la găina din cotețul bunicilor, totul trece pe sub lupa specialiștilor.

Toți avem câte o echipă de specialiști ”în noi”. Cu cât faci mai mult, cu atât echipa de specialiști în tine e mai mare. Cu cât rezultatele tale sunt mai puternice (bune sau proaste), cu atât e mai profundă psihanaliza lor.

Dacă ei ar fi fericiți, dacă ar avea o viață care să le ocupe timpul, dacă ar avea iubire, n-ar mai avea timp de tine. S-ar autoanaliza și ar renunța la orice altă analiză. Dar, din păcate, tu ești obiectul interesului lor! Și-atunci, când întâlnești specialiștii în tine, roagă-te să le atragă atenția o altă activitate. Roagă-te să-și întâlnească marea iubire, marea pasiune, marele job și să scapi! 

E singura șansă! Ca oamenii să aibă lucruri frumoase, care să-i preocupe, să întâlnească oameni care să-i iubească și, atunci, își vor trăi propriile vieți, nu-și vor mai petrece timpul analizând viețile celorlalți.

Nu încerca să scapi de specialiștii ”în tine”. Ei vin și pleacă, după un algoritm pe care nu îl cunoaștem. Trăiește-ți viața! Nu ține cont de analizele lor. Oricum, ești doar un obiect de studiu. Te pot înlocui, oricând, cu altcineva. La fel de simplu, cum pot să-și dea cu părerea despre ce faci și, mai ales, despre ce-ai fi putut face. Așa că, mai bine, FĂ! Fă rai, din ce ai!

E un câmp de flori. 

E un câmp magnetic. Acolo, oamenii care se iubesc se atrag, nu se resping.

Dacă simţi că povestea ta merge greu, că aduni mai multe frustrări decât bucurii, înseamnă că ești pe un câmp minat. Și nu tu trebuie să verifici fiecare bombă, pe propria piele. Pirotehniștii sunt pregătiţi să dezamorseze relicvele războaielor de dinaintea ta .

Tu nu ai de ce să numeri morţii bătăliilor trecute.

Dacă, în loc să te trezești pe un câmp de margarete și maci, te-ai nimerit fix în mijlocul câmpului minat, înseamnă că nu ești într-un film de dragoste, ci într-unul de război. Dacă nu pleci, trebuie să știi că, la final, nu vine el cu inelul în dinţi, cu sticla de șampanie, într-o mână și cu un trandafir, în cealaltă. 

Dacă te-ai nimerit pe un câmp minat, rămâi fără mâini și fără picioare. Asta, dacă nu-ţi pierzi,capul, din prima. 

Bombele nu sunt focuri de artificii, rafalele de mitralieră nu sunt valuri de confetti, lacrimogenele n-au nicio legătură cu fumul pe care îl vezi pe ringul nunţilor, când dansează mirii.

Dragostea nu e un câmp de luptă. Dacă ești într-o relaţie de iubire, pune armele jos. Dezbracă-te de armură. Lasă artileria grea, acasă și du-te pe câmpul de flori, cu tălpile goale și cu braţele deschise. La iubire, nu se merge ca la luptă. Chiar dacă e iubirea aia, pentru care ai putea chiar să mori. 

 

Povestea zilele astea o fată, cum a descoperit acelaşi răsărit primit de ea, de la "iubi" plecat la mare, pe încă alte 5 profile de Facebook. Acelaşi soare, acelaşi unghi, aceleaşi elemente din fotografie, chiar şi acelaşi mesaj "am prins soarele pentru tine".

Era tare supărată. Crezuse că el prinsese soarele doar pentru ea. Că se trezise el de dimineaţă şi se aşezase frumos pe nisipul rece şi chiar dacă nu a scris numele ei, a pândit bila de foc să iasă din valuri, a prins-o şi i-a dedicat-o ei virtual.

Din păcate, scurtă i-a fost bucuria. Pentru că bila se rostogolise pe mai mulţi pereţi şi lumina pe profilele mai multor fete.

" Aceeaşi poziţie, acelaşi cadru, aceleaşi elemente şi, cel mai rău, acelaşi mesaj am prins soarele pentru tine " mi-a zis fata cu tremur în voce şi lacrimi în colţul ochilor.

Am încercat să fac glume. Să-i spun că poate să se bucure că omul ţine cu casa şi împarte din acelaşi soare, nu mai consumă nişte dimineţi să vâneze alţi sori… N-a fost chip să o împac.

" Mi-a furat răsăritul. Asta mă doare cel mai tare. Că eu nu mă mai pot uita la nicio imagine cu un răsărit, fără să mă gândesc la trădare."

Şi-atunci mi-am amintit cântecul Alinei Manole, cel mai frumos din lume, cel mai dureros fel de a reproşa cuiva o trădare "mi-ai furat marea".

Din păcate unii bărbaţi nu au la dispoziţie prea multe posibilităţi. Trebuie să împartă acelaşi curcubeu mai multor iubiri. Să ia luna şi să o plimbe pe la mai multe ferestre, să îndemne la privit cerul mai mulţi ochi, să distribuie razele aceluiaşi soare în cât mai multe suflete de femeie. A…şi fluturii. Am uitat de fluturi. Şi că acolo sunt mai multe posibilităţi, dar şi speciile lor sunt limitate.

Dacă o femeie poate să creadă că ei şi numai ei îi arată el un curcubeu sau îi cântă despre lună sau o plimbă la apus şi o trezeşte la răsărit, atunci ori e foarte tânără ori foarte îndrăgostită ori pur şi simplu e foarte norocoasă.

Când te uiţi la ceas la fix şi crezi că te iubeşte, şi celelalte se uit la fix şi cred acelaşi lucru. Şi ei se uită la fix şi gândesc la fel. Şi cum să nu împărtăşeşti un 00.00 cu cât mai multă lume. Pe pozitiv. Cu bucurie. Problema e când ele îşi pun printurile pe wall sau fac din ele coveruri şi observi că fotografia nu e vreuna cumpărată de pe un site  ci, e semivirala de la aceeaşi sursă.

Când un bărbat foloseşte acelaşi mesaj pentru mai multe persone nu înseamnă că nu te iubeşte. Înseamnă că nu te iubeşte doar pe tine. Sau înseamnă că nu vă iubeşte pe niciuna. Dar cel puţin se străduieşte. Ia luna şi o învârte în nuca de cocos şi o transformă într-o bomboană Rafaelo numai bună de îndulcit o ceartă. Ia soarele şi îl transformă în cea mai bună greutate de obţinut recorduri mondiale la aruncat cu răsăritul în inimi pregătite să fie frânte. Când un bărbat împarte curcubeul pe toate ecranele, e conştient că e mare şi că încap multe poveşti pe fiecare culoare în parte. Şi-apoi chiar aşa, poate are poveştile ordonate pe culori.

E din ce în ce mai greu să trăieşti poveşti mincinoase. Eşti mereu la un click distanţă de adevăr. Rămâne să alegi dacă vrei să-l afli, dacă vrei să faci ceva cu el sau preferi să crezi că tot Universul e în bula ta. De fapt, el chiar e în bula ta. Dar răsăritul trebuie să ajungă şi în bula ei, şi a ei, şi a ei. Bine-ar fi să găsească Universul ăsta curieri diferiţi, că har Domnului fiecare colet vine cu o poveste la pachet.

 

Terasa "Acolo" din Vama Veche este în acest moment cel mai bun loc de pe litoralul românesc, unde să petreci o noapte la mare. Sau o dimineaţă. Sau o noapte până dimineaţă. 

Oameni curaţi, eleganţi, maturi, muzică bună, atmosfera excelentă.

În seară în care scriu asta sunt la Acolo. Eu şi încă nişte sute de oameni. Barul e pe  plajă, e aşezat în trepte şi eu, de pe cea mai înaltă dintre ele, pot să văd până pe malul apei. Câteva sute de oameni. Oameni în toată firea. Nu puştani. Oameni maturi. Femei superbe. Elegante, frumoase, cochete, flower power. Dansează dezlănţuit. Îşi unduiesc trupurile şi îşi aruncă pletele în vânt. Multe femei. Câteva sute.

Ei, bărbaţi în floarea maturităţii. Lucraţi, duşi la sală sau pe terenurile de sport. Fără muşchi dar cu trupuri numai bune de admirat. Grizonaţi cei care au păr. Eleganţi fără să fie exageraţi. Câteva sute.

Singuri. Cei mai mulţi. Şi femeile şi bărbaţii.

Se privesc, se vânează, au toate motivele să facă pasul. Şi totuşi… fiecare îşi vede de paharul lui şi singurul după care se ţin e ritmul.

E creat contextul perfect să li se întâmple marea combinaţie. Şi totuşi, NU. Poate spre dimineaţă. Preţ de un răsărit. Pentru că pe lumină, lucrurile se văd clare.

Iubirea se întâlneşte, nu se întâmplă. După 30 de ani şi nişte zerouri pe statul de plată, nu mai pierzi vremea cu tentative de întâmplări. Mai ai timp doar pentru întâlniri. Şi alea sunt aranjate de planete. De forţe care nu se risipesc în firele de nisip. 

"Acolo" este în acest moment cel mai tare loc de pe litoralul românesc. Cu cei mai faini oameni. Asumaţi, conştienţi de cine şi ce sunt. Gata să se distreze şi gata să se întâlnească. 

Oameni aşa cum aş vrea să fie toţi oamenii pe care îi întâlnesc şi zi de zi. Sunt cei care ştiu că iubirile se întâlnesc.

Oameni deştepţi şi frumoşi care ştiu că în viaţă nimic nu e o  întâmplare. De aia sunt "Acolo".