Oamenii ar trebui să aibă legătură cu țara. Nu invers. Oamenii se nasc în țara care există de mii de ani. Și care renaște cu fiecare om ce se naște în ea.

Pot să nu-ți placă românii. Pot să nu-ți placă toți românii. Dar n-ai niciun drept să spui că nu-ți place România.

Poți să nu-i placi pe cei care o conduc, poate să nu-ți placă sistemul, poți să nu iubești statul dar de ce n-ai iubi țara?

România e bucată de adevăr din inima ta care s-a născut odată cu tine, atunci când tu te-ai născut din energia acestor locuri. România e punctul acela în care te ghemuiești cu genunchii la piept și nimeni și nimic nu te mai poate atinge.

România e acel loc în care se strânge tot dorul de acasă.

Poți să nu iubești românii. E de ajuns să ne uităm într-o familie simplă și să vedem cât de diferiți le sunt copiii. Unii cresc oameni simpatici, alții cresc copiii degeaba.

Să-ți ponegrești țara e la fel de trist ca și cum îți ponegrești părinții. Așa cum sângele apă nu se face, țara o ai în sânge. În ADN.

O să iubești și alte țări unde îți vor plăcea mai mult oamenii, sistemele, statele. Unele țări s-ar putea să te primească, să te accepte, să te adopte.

Să te iubească fix ca pe copilul lor. Țara ta o să se bucure pentru tine și oricând vei reveni, te va încărca generoasă cu energie vie.

României îi lipsesc niște români care să o iubească. Sunt câțiva. Dar nu destui.

României îi lipsesc niște români care să o iubească așa cum ar trebui să-și iubească părinții, copiii, orașul, munca, locul pe unde trec, aerul pe care îl respiră.

României îi lipsesc niște români care să înțeleagă că nu te îmbogățești sărăcindu-ți țara, ca nu ești mai sănătos dacă ți-ai făcut milioane de euro să plătești doctori străini pentru că te-ai îmbolnăvit tăind copacii României.

României îi lipsesc niște români care să o iubească și să aibă grijă de ea ca de o mare iubire.
Nu confundați țara cu oamenii. Oamenii unui pământ ar trebui să se confunde cu țara.

Oamenii pot să trăiască liniștiți cu ceea ce simți tu. Dar tu poți? 

Ne temem să spunem ceea ce simțim, de cele mai multe ori gândindu-ne la celălalt.

“Cum o să se simtă dacă îi spun asta, ce o să creadă despre mine, cum o să mă privească după, cum o să mă mai uit eu în ochii lui sau ai ei, dacă nu o să mai vrea să fie cu mine, dacă nu o să mă mai iubescă, dacă o să închidă orice portiță, dacă o să mă urască, dacă o să-l doară, dacă o să mă desconsidere, dacă o să i se pară prostii, dacă, dacă, dacă…"

Inventăm o grămadă de motive pentru a nu fii cine suntem de fapt. Ne fabricăm tot felul de povești în care să părem  perfecți pentru celalalt. Construim relații din chirpici și ne mirăm că prima viitura le spulberă în vâltoarea vieții.

Relațiile din chirpici se ridică ușor și se fac praf și pulbere la fiecare vânt mai puternic. Poveștile de paie nu rămân ancorate în pământ. Se duc în vânt.

Eu aleg să ridic numai relații sănătoase. Cărămidă cu cărămidă. Adevăr cu adevăr.

Eu trebuie să trăiesc liniștită cu ceea ce simt. Inima mea trebuie să fie ușoară. Și uite așa o să se aleagă cei care pot să trăiască ușor cu mine. Ca ei oricum trăiesc ușor ori greu cu ceea ce simt în inima lor.

Nu avem voie să ne gândim la alții mai mult decât ne gândim la noi. Propria mea inima trebuie să fie grija mea cea mai importantă. Când e greu acolo, pe inima ta, nici picioarele nu sunt ușoare, nici mintea nu zboară în gânduri frumoase.

Fă curat în ce simți ! Și nu te teme de judecata celorlalți. Cei care te iubesc cu adevărat, vor aprecia efortul tău de a construi cu ei relații solide și nu întâlniri de paie.

Mi se întâmplă deseori să întâlnesc oameni a căror privire să nu-mi placă. Pur și simplu. Că nu-mi place mie privirea lor e una, dar să cred că se uită urât spre mine e alta. Și de fapt aici e cheia. Noi credem că oamenii care se uită urât, se uită urât la noi, spre noi.

Am făcut astăzi un experiment. Am fost de dimineață la un magazin. Când am intrat, eram doar eu și vânzătoarea. S-a uitat la mine cu acea uitătură. Și m-am simțit atacată. Ceva în stomacul meu striga : Nu-mi place cum se uită asta la mine! Am întrebat ceva, păstrându-mi starea de bine. Mi-a răspuns monosilabic și cu aceeași uitătură. Am plecat printre rafturi, gândindu-mă la tot felul de cauze. Oricum m-am obișnuit în ultimiii ani cu ideea că nu mă place toată lumea. Că unii nu sunt de acord cu ideile mele despre copii, că unora li se pare Gașca prea colorată, că altora li se pare că am prea mult succes, că alții cred că nu sunt suficient de frumoasă și de cultă… am auzit deja , probabil, toate motivele pentru care nu mă plac cei care nu mă plac. Și-am setat în capul meu că nici eu nu plac pe toată lumea. Așa că suntem kit.

 Dar, uneori, mă ia pe nepregătite câte o asfel de atitudine. Eu mă duc la 8 dimineața într-un magazin, ca o floricică, toată numai raze de Mirela și când intru, acolo se dezlănțuie uraganul. Am revenit la casă unde deja erau la coadă doi oameni: un bărbat și o femeie. Doamna vânzătoare…aceeași uitătură. Și către el și către ea. Și-atunci am ințeles.

EXISTĂ OAMENI CARE NU AU PRIVIREA 1,  AU UITĂTURA 17!

Pe Uitătura 17 o avem toți. Din când în când. Știu asta de la copilul meu, de la partenerul meu, de la colegii mei de scenă, de la tot felul de oameni cu care interacționez des și care au avut ocazia să-mi vadă toate felurile de-a mă uita. Știu de la ei că uitătura 17 nu e cea mai prietenoasă și că te face să simți transpirație rece pe spate. Doar că, sunt oamenii care au sărit peste privirea 1, 2, 5, 9 direct la uitătura 17. Și când uitătura lor se întâlnește cu privirea noastră, nu trebuie să ne gândim că felul în care ei ne privesc e și felul în care ei ne văd. Și să rămânem ancorați în privirea 1, cea însoțită de zâmbet și raze .

Am ieșit din magazin strigând: La revedere, o zi bună!

N-am auzit nimic în urma mea.
Dar am înțeles ceva extrem de important. Ceea ce vă doresc și vouă!

La începutul fiecărui an ne propunem să facem câteva lucruri importante pentru noi. 

Le scriem pe o hârtie în noaptea de Revelion, le discutăm cu prietenii, le memorăm, le punem pe frigider, le notăm în telefon… 

Zilele trecute am găsit o hârtie din 2015.  Erau 10 lucruri pe care mi-am propus să le fac în acel an. 5 dintre ele încă nu sunt bifate. Culmea, niciunul nu depinde de bani, de timp, de societate. Toate stau în voința mea. Absolut toate țin de propria mea determinare, organizare. 

În prima fază, am simțit o tristețe. Și ușor, m-am certat. Apoi mi-am dat seama că mai am aproape două luni în care să le încep.  

Mai avem aproape două luni să facem acele lucruri pe care le tot lăsăm la coada fiecărei zile, săptămâni, luni. 

Putem începe astăzi și în două luni putem să ne schimbăm alegerile din farfurie. 
Putem începe astăzi și în două luni să avem corpul obișnuit să se bucure de mișcare. 
Putem începe astăzi și la sfârșitul anului să avem deja două luni fără țigari, alcool, insomnii. 
Putem începe astăzi și pe 1 ianuarie să fim deja de 2 luni scăpați de o relație toxică, una care ne face nefericiți și captivi într-o poveste distructivă. Peste două luni, deja ne vom fi obișnuit. 
Putem începe astăzi să alegem un loc nou în care să locuim. Avem 2 luni să-l găsim și să ne mutăm în el. 
Putem începe astăzi să mai facem ceva care să ne aducă niște bani în plus. Până la sfârșitul anului o să avem vechime. 

Mai avem două luni să facem un curs, o firmă, să scăpam de lucrurile care nu ne mai trebuie, să restituim ce deținem dar nu ne aparține, să vedem serialul pe care îl tot amânăm, să vedem toate spectacolele de teatru la care nu am ajuns și toate filmele pe care le-am ratat. 

În două luni putem să trăim și să împlinim ce n-am făcut tot anul. 

Eu încep de astăzi. Am aproape 2 luni. Peste 50 de zile. Cincizeci! Oau, când ești sănătos , când ești în putere, în 50 de zile poți să faci tot ce ai amânat tot anul. 

Tu? Tu ce ţi-ai propus?

Spune-mi aici într-un comentariu ce ai de gând să faci important pentru tine până la finalul anului.

Lunea viitoare, aleg un câştigător pe care o să-l invit la cină. Să vorbim despre viitor şi despre planuri duse la bun sfârşit.

Succes!

Nu știu pe nimeni care să fi devenit un om mai frumos sau mai bun, lângă oameni care nu l-au iubit. Nu cunosc niciun om care, respins sau neiubit să devină mai cald, mai bun, mai generos. 
Neiubirea își face loc în viețile noastre. Se prelinge pe pereții zidurilor ridicate și reușește să se strecoare dincolo de ele. 

De prea multe ori,  neiubirea e mai puternică decât iubirea. Un om care nu te iubește poate să tragă la cântar o căruță de oameni care te iubesc. Are un fel de a se întinde peste tot și peste toate.

Neiubirea nu e opusul iubirii. E opusul binelui. Pentru că neiubirea face rău. Neiubirea doare, rănește, sapă șanțuri adânci în stima celor pe care îi cuprinde. Neiubirea macină oasele și într-o zi simți că nu te mai poți ține pe picioare. 

Fugiți de oamenii care nu vă iubesc. Nu vă iubesc pentru că nu pot, nu știu, nu vor. Nu contează dacă e dintr-una sau din toate. Fugiți. Oamenii care nu vă iubesc nu vă vor transforma în niște oameni mai buni. O să consumați prea multă energie ca să vă apărați de neiubirea lor. Folosiți timpul acesta pentru iubire.

 Neiubirea îți ia tot. Bucurie,liniște, determinare, îți ia până și iubirea ta pentru tine. 

 Nu-ți pierde vremea cu oamenii care nu te iubesc. Nu e treaba ta de ce nu te iubesc ei. Să stai să te întrebi asta e fix ca și cum ai sta în mijlocul drumului tău, cu pietre de moară la picioare, întrebându-te de ce nu poți merge mai departe. 

 Dați pietrele jos și mergeți mai departe. Gândiți-vă că există două lumi: una în care trăiesc oamenii care vă iubesc și una în care trăiesc oamenii care nu vă iubesc. Faceți o listă. Împărțiți foaia în două și puneți în dreapta oamenii care vă iubesc și în stânga pe cei care nu vă iubesc. Sunt mulți cei de dreapta. Iar ceilalți sunt puțini, dar grei. Cântăresc prea mult. Fix ca pietrele de moară. Poate or fi și ei pe o listă în tabelul din dreapta. Dar nu la voi. 

Dați-le drumul celor ce nu vă iubesc și pierdeți-vă în lumea cealaltă. De ce am alege să rătăcim aiurea în pustiu când peste drum sunt dealuri cu păduri, poieni, izvoare… 

 De ce am vrea cu încăpățânare să plantăm brazi în deșert? 

 E prea scurtă viața ca să ne întrebăm de ce nu ne iubesc cei ce nu ne iubesc. 

 Neiubirea nu te crește, neiubirea nu te transformă în bine, neiubirea nu te înalță. 

 Alege iubirea pentru a merge în pasul ștrengarului pe calea ta. Nu alege neiubirea care te ține îngenuchiat, cu pietrele de moară legate de picioare, fix în mijlocul drumului tău. 

 Ne plac poveştile. Toate poveştile. Unii preferă poveşti vesele alţii vor drame. Sunt oameni care vor poveşti adevărate, alţii vor poveşti ştiinţifico-fantastice. Dacă nu ne spune cineva povestea, ne facem noi în cap scenariul. În tot ce facem căutăm o poveste. Suntem deschişi să aflăm poveştile oamenilor, animalelor, obiectelor la care ţinem. Fiecare loc are o poveste, fiecare întâmplare urmareşte firul unei poveşti. În şcoala romanească lipseşte fix povestea.

Şcoala nu are o poveste, profesorii nu spun poveşti, iar în programa şcolară nu s-a strecurat nicio poveste. În familie, de cele mai multe ori,  povestea există doar la început. La începutul relaţiei dintre părinţi, la începutul vieţii copilului. Apoi, relaţia îmbătrâneşte, copilul creşte, ne facem mari şi deştepţi şi nu mai vrem să spunem poveşti, vrem să explicăm. Luăm în mână băţul profesorului de geografie şi ne aşezăm la hartă. Cu superioritatea atotştiutorului, începem să indicăm ştiinţa: ţări,oraşe, ape, munţi, maxime şi cugetări… Nu contează ce face audienţa, contează să arătăm ce ştim.

Dacă l-am înlocui pe "să-ţi explic" cu "să-ţi povestesc", sigur am avea parte de mult mai multă atenţie. Şi credibilitate. Partenerii, copiii, angajaţii, absolut toţi cei de la care aşteptăm atenţie şi-ar desface braţele încrucişate şi ar aştepta să primească povestea.

Spuneţi poveşti, nu daţi explicaţii !

Colectivul a schimbat definitiv pentru mine felul în care Zurli abordează spectacolele.

 

Acum doi ani eram tot la Sibiu. În mijlocul unui turneu în Case de Cultură. Am anulat tot, vreo 10 spectacole, am restituit mii de bilete. Cu nodul în gât, m-am oprit să laslucrurile să se aşeze. M-am gândit că vom relua organizarea de evenimente după ce ISU va termina de verificat toate sălile şi vom afla care sunt cele sigure.

 

Şi-a început iadul. Sute de părinţi care nu înţelegeau ce treabă are Colectivul cu spectacolul nostru din Suceava sau cu Casa de Cultură din Constanţa. Ne-au trimis mesaje foarte urâte, au fost extrem de agresivi, ne-au ameninţat că nu mai vin la niciun spectacol de al nostru.

 

“Ne-aţi dezamăgit copiii, ne-aţi înşelat aşteptările…” astea erau mesajele care veneau pe contul nostru. La adresa mea au fost atât de agresivi încât Maya, fetiţa mea, a simţit nevoia să mă apere, public.

 

Din păcate, foarte mulți părinţi  nu au înţeles că eu am oprit turneul asumându-mi nişte pierderi financiare foarte mari, cu un singur gând în minte: AM VRUT SĂ PROTEJEZ COPIII.

 

Atunci, o lună m-am oprit. Am ieşit în stradă, am plâns, am ajutat victimele pe care le ştiam, am făcut tot ce am putut mai bine şi m-am gândit dacă vreau să merg mai departe sau să fac altceva în România.

 

Să aduni sute sau mii de oameni într-un singur loc, înseamnă un efort foarte mare de organizare.

 

După Colectiv, am devenit foarte strictă în privinţa regulilor de acces. Nu mai intram în nicio sală care nu are toate avizele.

Nu mai permit accesul unui număr mai mare de persoane decât numărul scaunelor.

Nu mai vând bilete în picioare sau pe scări.

Înaintea fiecărui spectacol pompierii, jandarmii şi ISU verifică sala, căile de acces. Pompierii și ambulanța sunt plătiți să fie la eveniment. Zeci de oameni instruiţi să acţioneze în caz de nevoie, sunt acolo.

Din nou au fost multe voci care nu au înţeles demersul meu.

“De ce la voi copilul are nevoie de bilet? De ce nu-l pot ţine în braţe?”

Pentru că în cazul unei nevoi de evacuare, se iau în calcul 1000 de persoane la o sală de 1000 de locuri şi nu 1000 de adulţi şi 1000 de copii care au stat în braţe.

 

Din fericire, numărul mare de părinţi care au înţeles gândirea mea,  mi-au dat puterea să merg mai departe.

 

Zurli respectă legea şi îşi respectă spectatorii. Avem grijă de copiii şi părinţii care ne iubesc şi încercăm să reducem la maxim orice risc.

Dacă toţi organizatorii de spectacole ar proceda la fel, ar fi şi mai uşor să înţeleagă toată lumea.

 

Toate măsurile de siguranţă au costuri foarte mari. Fiecare plată se regăseşte în bugetul evenimentului. În bilet sau în sponsorizările făcute de parteneri.

 

Între a face lucrurile pe principiul “merge şi aşa”, între a nu mai face nimic şi a face lucrurile ca la carte, chiar dacă asta înseamnă costuri financiare şi morale mari , am ales varianta corecta. Am continuat să fac spectacole cu foarte, foarte multă grijă la măsurile de siguranţă.

 

Dacă era nevoie de un exemplu că se poate, atunci eu am ales ca Zurli să fie acest exemplu.

 

Colectivul mi-a amintit că nu merită să faci orice, oricum. Şi m-a făcut mai curajoasă. Mi-am luat din Colectiv curajul de a fi eu schimbarea pe care o vreau în România. Chiar dacă încă sunt mulţi oameni care nu înţeleg, numărul celor care apreciază demersul meu creşte în fiecare zi.

 

Pentru mine, Mirela Retegan, Colectiv nu a fost degeaba. Şi aşa cum acum 2 ani i-am învăţat pe copii din Sibiu să ţină primul lor moment de reculegere, voi face la fel şi astăzi.

 

 

Când am primit invitaţia Teatrului Nottara să urc pe scenă la o dezbatere importantă din cadrul festivalului „FEST(in) pe Bulevard" am fost cel puţin surprinsă şi onorată.

Iubesc teatrul, sunt un mare consumator. Şi văd spectacolele cu sufletul, dar niciodată nu mi-aş permite să spun mai mult decât "mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut".

Când am aflat tema festivalului am înţeles de ce organizatorii s-au gândit la mine. Mă preocupă adolescenţii şi de când am unul care creşte împreună cu mine, am înţeles despre viaţă câte n-am înţeles în toată lumea de adulţi în care mă învârt.

A fost tare greu să urc pe scenă după spectacolul Oscar şi Tanti Roz, alături de o distribuţie absolut impresionanată, într-un decor care m-a lăsat fără aer. Eram plânsă toată după ce două ore am fost într-un malaxor de emoţii.

Cum abordăm moartea în relaţia cu adolescenţii? Greu, foarte greu să reuşeşti să nu faci o dramă dintr-un moment de final de viaţă. Să înţelegi cum există în anumiţi oameni capacitatea de a face o sărbătoare din fiecare zi. Să reuşeşti să înveţi copilul adolescent că fiecare zi e unică şi că poţi să trăieşti într-o zi emoţii câte nu le trăiesc alţi oameni în vieţi duse an după an, într-o monotonie din care nu pot să iasă.

Pentru mine, spectacolul a fost revelator dintr-un puct de vedere extrem de important. Mi-a aşezat propriul meu personaj "Tanti Prezentatoarea" într-o lumina pe care nu i-o văzusem. Am înţeles că toate femeile îmbrăcate în roz erau nişte doamne în timp ce una singură era TANTI, sinonim cu iubirea, generozitatea, empatia. Regizorul a reuşit să creeze o poezie de dragoste de viaţă într-un spectacol care ar fi putut să fie tragic.

La aplauze toată lumea avea lacrimi pe obraji, dar zâmbet pe chip. Şi-am plecat de-acolo mai frumoşi cu o lecţie înţeleasă. Oscar şi Tanti Roz e scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt, unul din preferaţii mei, i-am savurat toate cărţile. Textul poate să fie un punct din care părinţii şi copiii adolescenţi să pornească ntr-o frumoasă călătorie de împrietenire.

Mulţumesc Teatrului Nottara pentru invitaţie. A fost o mare onoare pentru mine să fiu parte din această poveste.

Nu trăiţi visurile părinţilor voştri. Trăiţi-vă propriile visuri!

Poate să sune dur şi surprinzător. Ăsta a fost mesajul meu de pe scena TEDx. Într-o sală plină de tineri, nu am simţit nevoia să vorbesc despre succesul meu. De fapt, ba da. Despre succesul meu am vorbit. Dar, nu cel de casă, cel social. Am vorbit despre succesul meu în ciuda celor care au încercat să mă conving să renunţ la visul meu. Despre succesul meu în a-mi trăi propria viaţă şi lupta mea de a nu trăi vieţile celorlalţi.

Când eşti foarte tânăr ai tendinţa de a face ce spun ceilalţi chiar dacă nu eşti de acord cu asta. Chiar dacă iniţial te opui cu îndârjire. Apoi, încet, încet îşi fac loc în mintea ta fricile: că visul tău e prea puţin, că ţinta ta e prea departe, că mijloacele sunt prea puţine, că drumul e prea greu, că eşti singur, că nu eşti sigur şi, cea mai mare frică nu e cea de eşec. E frica pentru succesul celor care îţi previzionaseră eşecul.
  
Nu ne temem atât de tare că nu vom reuşi în planul nostru cât ne temem că vor reuşi ceilalţi în gândurile lor.

Nu trăiţi visurile părinţilor voştri!

Asta le-am spus tinerilor care aşteptau de la mine reţeta succesului meu. Şi formula a fost foarte simplă. Am reuşit pentru că am crezut în visul meu mai mult decât au crezut părinţii mei în mine. Da . Ştiu. Sună dur. Sună greu. N-am spus că nu m-au iubit. Sau că nu mi-au vrut binele. Ei mi-au vrut binele, nu ştiau că pot să-mi dorească  fericirea. Pentru că ei nu au cunoscut acest termen. Fericirea nu era un concept existent în viaţa părinţilor noştri. "Să-ţi fie bine" era cea mai înaltă formă de pozitivism. Era aspiraţia supremă. Să-ţi fie bine înseamnă să nu ai probleme. Să nu ai bătăi  de cap, să nu ai complicaţii. Să te mulţumeşti cu calea scurtă şi dreaptă de a obţine lucruri. Să-ţi fie bine însemnă să ai un loc de muncă sigur şi stabil, o casă, o maşină, o familie liniştită şi weekend-urile libere. A, şi neapărat continuitate pentru anii de pensie.

Să-ţi fie bine nu e sinonim cu să fii fericit. Să fii fericit îl include obligatoriu pe "să-ţi fie  binele" părinţilor noştri. Să-ţi fie binele lor, se opreşte înaintea lui să fii fericitul nostru.

Tinerii de astăzi vor să fie fericiţi. Pentru că lor bine le este deja. Astăzi nu mai e o luptă în a te angaja undeva. Astăzi nu mai devine un scop să-ţi păstrezi  locul de muncă. Astăzi nu mai e un vis să-ţi cumperi o casă. Astăzi vrei să fii fericit. Şi asta înseamnă să nu renunţi la visurile tale. 

Să ai succes în ceea ce îţi place cel mai mult să faci, să reuşeşti să faci cât mai mult din ce vrei şi cât mai puţin din ce trebuie. 

Încă mulţi părinţi nu au reuşit să facă rocada. Mulţi părinţi mai cred că siguranţa, stabilitatea, bunurile materiale şi rezervele financiare reprezintă binele la care trebuie să ajungă copiii lor. Da. Acesta poate fi visul lor. Şi atunci îşi îndrumă copiii spre meseriile momentului. Spre ceea ce astăzi asigură acel bine. Tata mă trimitea să fac o facultate care să-mi asigure  la sfârşitul ei o diplomă de profesoară, o catedră sigură din care să ies la pensie şi o viaţă sigură şi liniştită… Habar nu avea că eu, urmându-mi visul de a face copiii fericiţi voi ajunge peste 30 de ani o altfel de profesoară, care va trăi din câte bilete va vinde şi care va bate ţara în lung şi în lat făcând sold out toate sălile în care ajunge. Da. Tata avea dreptate. Nu am o viaţă sigură. Nu câştig aceeaşi bani în fiecare lună. Au fost luni în care am câştigat mai mult, luni în care nu am câştigat nici un leu. Dar nu-mi a lipsit nimic din ceea ce mă face fericită. Am făcut echilibristică şi am stat în picioare. Da. Taaă avea  dreptate. Nu am o viaţă liniştită. Sunt zile întregi în care nu ajung pe acasă. Sunt perioade în care schimb hotelurile în fiecare zi şi străbat  ţara în lung şi în lat. Dar, inima mea e un ocean de linişte. Pentru că, pe mine nu mă face fericită monitonia. Mie mi-e bine când sunt în rollercoaster, nu în hamac.

A fost greu pentru ai mei să înţeleagă asta. Pentru că le era greu să-mi intuiască mişcările şi să-mi urmărească acţiunea. Era greu şi să descrie ceea ce fac. Nu mi-au pus piedici. Ba chiar m-au ajutat cu tot ce au putut. Dar n-au înţeles. Şi pentru ei a fost greu. Au resimţit toate mutările mele, s-au temut pentru toate împrumuturile financiare  pe care  le-am făcut, au plâns după fiecare loc din care m-am mutat, au suferit pentru fiecare sărbătoare în care am muncit. 

Am înţeles devreme că ei vor să-mi fie bine în timp ce eu îmi doream să fiu fericită. 

Şi am făcut aşa cum am simţit că vreau pentru mine nu cum am crezut că e mai bine pentru ei.

Am fost cea mai grea lecţie pentru părinţii mei. Şi pentru profesorii care credeau că dacă nu le învăţ materia nu o să reuşesc în viaţă. Am fost mai grea decât matematică, fizica sau chimia. Cu mine, cei care m-au întâlnit, au fost nevoiţi să înveţe formula fericirii: să-ţi stabileşti visul, să munceşti  foarte mult şi să perseverezi: să rămâi pe drumul tău.

Asta a fost  pentru mine Regula de 3 simplă. Şi după ce am învăţat-o eu şi am început să o aplic, i-am învăţat şi pe ai mei.

Iar eu pot să fiu astăzi profesorul copilului meu şi să-i predau formula fericirii. Nu o învaţă la chimie, nici la matematică, e o formulă pe care trebuie să-şi construiască  fiecare etapă din viaţă. Pentru mine, fiecare  scop s-a atins  prin Regula de 3 simplă: obiectiv, muncă, perseverenţă. Am ştiut că dacă în regula de 3 simplă un element nu-mi aparţine, rezultatul este fals. 

Dacă visul nu este al meu pot să muncesc oricât şi să fiu perseverent 100%, la final nu voi fi fericită. Am fost conştientă că dacă îmi stabilesc corect visul dar voi urca pe muncă altora, la final formula mea va fi una strâmbă  oricât de perseverentă am fost. Dacă mi-am stabilit corect visul, am depus toate eforturile, dar m-aş fi oprit la primul obstacol, nu aş fi reuşit să-mi ating visul. 

Pentru mine  nu au existat scurtături. Nu au existat drumuri ocolitoare. Nu am făcut rabat de la formula fericirii. 

Asta a fost formula fericirii mele. Este cea cu care eu am rezolvat toate problemele. Şi este formula despre care eu pot să vorbesc. 

Nu e universal valabilă. Probabil că fiecare ar trebui să-şi construiască propria formulă. Spre norocul nostru e în mâinile fiecăruia dintre noi. Ea nu trebuie confundată cu formula nevoii. Nici un element din formula nevoii nu e veşnic, niciunul nu depinde exclusiv  de noi.

Formula nevoii e în mâinile celorlalţi, în societate, în regulile stabilite de alţii, în aspiraţiile lor.

Formula fericirii e în mintea, în inima şi în mâinile tale. Aplic-o şi  trăieşte cea mai frumoasă  dintre toate vieţile pe care tu le ai putea trăi.