Dacă am reuși să ne îndepărtăm puțin de certitudinea că sunt ai noștri și au venit la pachet cu toate drepturile pe care le avem asupra lor, am reuși să ne vedem mai bine.

Ce fel de oameni ai vrea să fie în preajma copilului tau?

Vrei ca în anturajul copilului tău să fie oameni lipsiți de politețe, oameni care vorbesc urât, care comentează mereu, care nu țin cont de ce vor și ce simt ceilalți? Ai vrea oameni care râd de defectele fizice ale altor oameni? Persoane care privesc arogant oamenii care nu sunt la fel de bogați, învățați, instruiți, domniți?

Ai vrea să se înconjoare copilul tău de oameni care nu se țin de cuvânt, nu ajung la timp, nu-și respectă promisiunile față de ei și de ceilalți? Oameni pe care să nu se poată baza, oameni cărora nu le pasă în ce măsură sunt afectate viețile celorlalți de acțiunile lor?

Ai vrea să stea în preajma oamenilor care beau mult alcool, fumează țigară de la țigară, se droghează, mănâncă mult și prost, pierd vremea tolăniți în pat, uitându-se la tot felul de programe din care nu au nimic de învățat?

Ai vrea să aibă copilul tău prieteni care nu citesc, nu merg la spectacole, ascultă muzică de proastă calitate și își pierd toată ziua în conversații puerile la sau pe telefon?

Ai vrea ca oamenii din jurul copilului tău să fie cei care nu respectă legea și regulile, nu respectă curățenia și ordinea, în lucruri și în lume? Ei bine, tu ești primul om din preajma copilului tău! Ești așa cum ai vrea să fie oamenii din anturajul lui? Ești tu cel mai bun exemplu pentru ce fel de oameni să-și aleagă, în cercul de prieteni?

Anturajul copilului nostru este o prelungire a anturajului nostru. Fii cel mai onest om, din cercul lui de prieteni! Fii corect, drept, cel mai atent, respectuos, săritor, înțelegător, empatic, simpatic, sănătos și pozitiv! Dă tu tonul anturajului pe care îl vrei pentru copilul tău!

Fii primul care are pasiuni, preocupări, hobby-uri și activități, care să fie un model pentru el!

Fii tu, parinte, cel mai bun exemplu!

Fii tu ceea ce speri să fie oamenii alături de care o să-i placă să-și petreacă timpul!

Se spune că există 5 stadii ale durerii: negarea, furia, tânguiala, depresia și acceptarea.

Nu se întâmplă nicio despărțire, care să nu te treacă prin toate. De-a lungul vieții m-am aflat, mereu, într-unul dintre ele. Fie că era despărțirea de un partener de viață, de cineva din familie, de un prieten sau de un loc. Am trecut prin fiecare, lăsând timp și loc stărilor, să mă cotropească.

Mai întai, am negat. Am refuzat să accept ce s-a întâmplat, că mi s-a întâmplat mie. Am ridicat ziduri în fața evidenței, dincolo de care să nu văd și să nu aud nimic. Am refuzat adevărul. M-am mințit pe mine și pe ceilalți. M-am agățat de orice fir de pai care ar fi putut întoarce lucrurile… N-am reușit decât să prelungesc agonia! Singura păcălită am fost eu. Toți ceilalți știau ceea ce eu refuzam să văd. 

Într-o zi, mi-am dat jos ochelarii de cal și am lăsat durerea să se arate în toată splendoarea ei. Și atunci, am devenit furioasă. Pe celălalt, mai întâi, pe toți cei care au fost implicați, într-un fel sau altul, în durerea mea și, ultimele grame de furie, cele în care rămâne, de obicei, cel mai mult venin, le-am păstrat pentru mine.

Când am băut toată otrava și s-a golit paharul, am început să simt durerea. Să mă întind pe podea, să stau cu genunchii la gură și cu mâinile încolăcite și să plâng… să mă plâng și să plâng atât de tare și de rău, încât aveam impresia că tot corpul meu s-a transformat într-o jale. Mă durea fiecare particică pe care puneam degetul. Fiecare fir de păr ascundea în el un motiv de tânguială.
Dacă îmi aminteam ceva frumos, legat de acea despărțire, îmi țâșneau din ochi lacrimi de dor. Dacă în mintea mea se perindau imagini cu lucruri neplăcute, plânsul meu se transforma în urlet de furie și, apoi, în jale. Până într-o zi, în care nu am mai simțit nimic.După ce mi-am plâns tot ce am avut de plâns, ochii mei nu mai aveau nicio lacrimă. Au rămas împietriți, privind în gol. 

Și, așa, am intrat în cea de-a patra fază a durerii: depresia. Nimic nu mă bucura, nimic nu mă întrista. Nu mă mișca nimic. Mergeam fără țintă și fără să privesc în stânga și în dreapta. Mă întorceam fără nicio bucurie, nicio întâlnire nu era suficient de puternică, încât să miște un fir de păr. Nicio emoție nu putea să facă o fisură, măcar, în zidul înalt și gros, pe care depresia îl construise în jurul durerii mele. De aici, ieși cel mai greu. Aici, ai cel mai mult de lucru. Aici, vine o zi, în care trebuie să iei în mână un pichamăr și să spargi zidul. Poți alege să faci asta singur sau poți să-ți strigi prietenii, să vină, fiecare, cu câte un pichamăr și să-l spargeți mai repede.

Eu am ales să trec prin toate fazele durerii, alături de oamenii care știu că mă iubesc. Care m-au privit cu aceiași ochi și când mă mințeam, și când eram furioasă, și când mă plângeam, și când mă afundam în depresie. Le-am dat voie să mă vadă căzută și obosită, tristă și disperată, le-am permis să stea lânga mine și să-mi fie sprijin. Iar ei au făcut mai mult decât aș fi putut face eu. Oamenii care ne iubesc rămân stâlpii de care ne putem sprijini, pe podețul prin care trecem, în fazele durerii. De pe o parte, pe alta a apei în care stă învolburată durerea, trecem pe un pod, prin toate fazele. Noi alegem dacă ne sprijinim pe oamenii dragi să ajungem dincolo sau ne chinuim, singuri, cu riscul să călcăm greșit și să cădem în vârtejul durerii. Putem să ieșim și de acolo. Mai greu, cu mai mult efort, dar cei puternici reușesc să înoate, în cele din urmă, spre celălalt mal.

Eu am ales să mă sprijin. Și așa, pas cu pas, trecând și acceptând toate fazele durerii, am ajuns pe malul celălalt. Unde m-a așteptat Acceptarea. Cea mai dulce dintre toate fazele! Acceptarea e premiul pe care îl primești, la sfârșitul traseului. Cei care ajung la acceptare au sentimentul că urcă, direct, pe podium. Acceptarea te face campion. Ai câștigat! În lupta dintre tine și durere, tu ai câștigat!

În orice stadiu te-ai afla, du-te înainte! Privește în față și amintește-ți că, pe partea cealaltă, e diploma ta de campion! Și nu uita: nu trebuie să treci singur prin asta! Dă-le voie celor ce te iubesc să-ți fie puncte de sprijin! Nu vor face nimic în locul tău. Dar tu vei ști că ai de cine să te prinzi dacă îți scapă, vreo secundă, piciorul și riști să te înghită hăul…Dă-le voie să vină cu tine, în încercarea asta! Îi vei privi cu bucurie și recunoștință atunci când tu, sus, pe podiumul acceptării, vei primi aplauzele lor.

Venim singuri și plecăm singuri de pe lumea asta. Dar avem șansa să trăim împreună cu cei pe care îi iubim!

Iubirea adevărată îi face pe cei care o simt, să stralucescă. 
Oamenii iubiți plutesc.
Oamenii iubiți zboară. De aceea ajung mult mai repede și mai ușor acolo unde și-au propus.
Iubirea crește aripi pe umerii celui care este iubit. Iubirea așază covorul lui Aladin sub cel care trăiește o iubire, iar el devine ușor și plutește.
Nu, oamenii iubiți nu sunt cu capul în nori. Ei sunt cu picioarele bine înfipte în pământ pentru că știu că au de ce să se agațe…dar sufletul lor se ridică deasupra tuturor nimicurilor de care se împiedică cei ce nu sunt iubiți.
Un om iubit poate să treacă peste orice.
Un om iubit poate să fie generos și nu face niciun efort pentru asta.
Un om iubit construiește din piatră seacă și face foc în mijlocul pustiului.
Un om iubit se hrănește cu aer și bea apă din orice fântână fără să-și mai facă o mie de griji.
Oamenii iubiți sunt oamenii care au succes. Succes în tot ceea ce își propun, succes obținut cu bucurie, succes pentru care sunt susținuți.
Oamenii iubiți știu că sunt iubiți și nu-și mai ocupă mintea cu îndoieli.
În mintea oamenilor iubiți nu-și mai face loc frica. Pentru că iubirea a ocupat deja tot locul. Şi iubirea dă încredere, iubirea dă curaj, iubirea dă putere.
Dacă îi vreți puternici pe cei pe care îi iubiți, faceți-i să simtă asta.
Dacă îi vreți răbdători pe cei pe care îi iubiți, arătați-le că sunteți acolo.
Dacă îi vreți liniștiți pe cei pe care îi iubiți, grăbiți-vă să ajungeți la ei.
Dacă vreți ca oamenii pe care îi iubiți să prindă aripi, lăsați iubirea pentru ei le cuprindă inimile. Nu faceți economie de iubire. Nu o porționați. Nu tăiați feliuţe. Lăsați-o toată să ocupe fiecare colțișor din mintea și din inima celui iubit. 
Un om iubit se mai naște încă o dată. Și în iubire, ca în facere, nu păstrezi nimic pentru tine. Așa cum copilul se naște cu toate cele de care are nevoie în corp  și iubirea trebuie să nască un om întreg.

Un om iubit este un om nou.
Un om iubit este un om frumos. 

Dacă există în viața ta cineva pe care îi iubeşti cu adevărat, fă-l să simtă asta. Indiferent că e un bărbat, o femeie, un copil sau un adult, arată-i iubirea. Începe cu prima zi de primăvară.
Începe cu începutul.
 

Zilele astea atenția mea este foarte trează și văd tot felul de lucruri. Înțeleg mai bine situații pe care le-am avut mereu în fața ochilor, dar nu m-am oprit niciodată asupra lor.
 

Fac parte din categoria acelor oameni care de obicei nu se opresc atunci când se satură. Care cred că mai intră puțin. Mai merge o gură, o zi, o întâlnire, o încercare.
 

Zilele acestea am început experimentul primăverii: oprește-te când simți că te-ai săturat.

Dacă simt că stomacul strigă STOP deși farfuria e plină de bunătăți, mă opresc. Mi se rupe sufletul….îmi plânge inima…dar știu că peste 3 ore, conform planului meu de mâncat la ore fixe, o să pot să termin ce am în farfurie. Sau altceva.
 

Dacă simți că inima strigă STOP deși în fața ta stă bărbatul sau femeia care reușește să-ți dea viața peste cap, spune STOP. Și amintește-ți că următoarea iubire o să fie și mai puternică și mai interesantă și mai provocatoare. Dacă simți că te-ai săturat să fii hopa-mitică ( pentru cei care nu știu, o jucărie de lemn care nu stă nici în cap nici în picioare),  dacă te-ai saturat să dai mai mult decât primeşti, opreşte-te.

Dacă simți că mintea ta strigă STOP pentru că ai intrat în tot felul de combinații, înțelegeri, alegeri care îți consumă prea mult timp și prea multă energie, oprește-te.
 

Dacă locul tău de muncă nu e cel potrivit și simți că mintea e sătulă de frustrările și nemulțumirile tale, nu-i mai da nicio frustrare în plus.
Oprește-te.
 

Dacă îți urlă corpul că n-a mai făcut mișcare de luni sau ani de zile, dacă strigă mușchii de pe oase că nu mai vor leneveală, oprește-te din ea și mișcă-te.
 

Ne săturăm de același parfum, aceleași povești, aceleași întâmplări, aceiasi oameni, aceleași obiceiuri, aceleași locuri?

STOP este cuvântul cheie. Și după stop, vine verde să traversăm în altceva. Complet nou. Și atractiv și sănătos, și bun de iubit de mâncat, de ținut până când ne săturăm și iar stomacul, mintea, inima, sufletul, fiecare celulă strigă STOP.

Când o să ne ascultăm mintea și inima mai mut decât ne ascultăm confortul și comoditatea, vom găsi calea spre o viață fericită. Zi de zi.

Poate că nu te-ai gândit niciodată așa. Poate nu ți le-ai imaginat niciodată așa.
Ele merg mână în mână. Nu mă întrebați de ce, la singular, ORGOLIUL este masculin și NEVOIA este feminin. La plural se complică lucrurile.

Dar pe noi, la singular ne interesează. Sau așa ar trebui. Mă interesează nevoile mele și orgoliul meu. Ea lucrează pentru mine, el împotriva mea. Ea e ziua (îmi luminează gândurile și îmi stabilește prioritățile), el e noaptea( întunecă fiecare colțișor al minții și mă face să mă abat de la lucrurile care contează).

Din păcate, nu putem să ne hrănim și nevoia și orgoliul în același timp. Și-atunci trebuie să alegem. 

Recunosc, n-am lăsat orgoliul să-mi strice nevoile. N-am renunțat la oameni și relații din orgoliu. Am știut mereu să revin dacă nevoia mi-a fost mai mare. Nu m-am temut să pun mâna pe telefon și să sun, să spun "cred că merităm să mai bem o cafea și să încercăm să vorbim pe o limbă pe care să o înțelegem amândoi". Niciodată nu am găsit dincolo un perete. Semn că nevoia reușea să treacă de bariera pusă de orgoliu. Și abia aștepta să vină cineva să o ridice.

Dacă te-ai certat cu cineva și nu vă mai vedeți, încearcă să identifici corect ce simți, care sunt nevoile tale legate de acea persoană. Ar putea să-ți fie, pur și simplu, dor. Sau poate omul acela știa să-ți dea sau să-ți facă lucruri pe care nu le mai găseşti în altă parte. Poate simți nevoia, pur și simplu, de împăcare. Sau poate nu mai simți nimic. În oricare din situații e despre nevoia ta. Nu despre orgoliul de a-i demonstra celuilalt ceva.
 

Hrănește nevoile tale. nu orgoliul celuilalt. 

Când nu faci nimic, nevoia ta e cea care suferă. Ție nu ți-e bine. Nu te păcăli că îl pedepsești pe celălalt. De fapt, te pedepsești pe tine.

Nu avem tot timpul din lume. Și nu dăm socoteală nimănui de ce facem sau nu facem ceva.
Pune nevoile tale pe primul loc și nu vei mai avea sentimentul că ai cedat, că iar ai făcut primul pas, că tu trebuie să faci împăcarea. E pentru tine. Nu contează cum alege celălat să recunoască sau să accepte. El are lupta lui cu propriul orgoliu și ar trebui să răspundă de propriile nevoi.

E ca și cum te-ai preocupa să hrănești cățelul vecinului și pe al tău l-ai ține flămând.

Nu are cum să îmi facă rău ceva ce nu am. Nu are cum să-mi facă rău ceva ce n-a ajuns la mine. Nu are cum să-mi facă rău ceva ce n-am primit niciodată.

Nu e despre ceea ce nu îmi dai ci despre ce îmi dai!

Dorința nu face rău. Speranța nu face rău. Visurile nu fac niciun rău.

Dar îmi pot face rău: Indiferența, neiubirea, neatenția, neimplicarea, neasumarea, nepăsarea, nestatornicia, infidelitatea, nesinceritatea, nebunia , neaprecierea.

Pot să-mi facă rău timpul puțin, cuvintele restrânse, gesturile frânte și puținele priviri.

Îmi face rău tot ceea ce eu primesc deși nu îmi face bine. Oricare ar fi intențiile celuilalt, dacă eu nu le dau voie să ajungă la mine, ele nu au cum să-mi facă rău.

Dacă îmi întinde cineva o cană fierbinte, mă ard la degete doar dacă pun mâna pe  ea. N-am cum să mă supăr că omul stă cu cană clocotindă în faţa mea. Că poate el și-a pus mănuși și ține cana fără nicio problemă. Nu am cum să mă supăr că poate lui nici măcar nu i se pare prea fierbinte. De unde să știe el cât e pielea mea de sensibilă? Eu trebuie să știu câtă căldură pot să duc. Și dacă mi-e clar că prea cald e pentru mine, nu întind mâna să iau ceva ce m-ar putea răni.

Nu ne doare ceea ce nu primim. Nu ne doare când cineva nu ne iubește. Ne doare când primim mai puțin decât am vrea. Ne doare când nouă nu ne ajunge ce vine de dincolo.

Nu ne doare când cineva ne duce într-un loc în care nu ne place. Ne doare că nu ne place nouă, odată ce am ajuns acolo.

Ar trebui să fim mai atenți la ce vrem și la ce nu vrem. Să cântărim mult mai bine dacă ne trebuie sau nu ne trebuie ce ne dau ceilalți.

Indiferent pe ce pământ trăiesc, părinții uită că trebuie să-și iubească mai tare copilul atunci când merită mai puțin. Când copilul face o tâmpenie, iubirea părintelui se pitește și lasă locul gol. Iar furia abia așteaptă să-l ocupe. Cu cât copiii ne pun la încercare mai tare, cu atât va trebui să ne ținem cu dinţii de iubirea ce-o avem pentru ei.
Din păcate, când copilul meu era mic, nu eram conștientă de toate aspectele acestea. Și nimeni nu mi-a atras atenția nici asupra lui șhșhșh, nici asupra lui Câh.

Indiferent din ce țară provin, ce educație au primit, câți bani câștigă sau indiferent de profesia lor, oamenii sunt deranjați  cam de aceleași lucruri la copiii lor.
Am studiat acest aspect în ultima vacanță, pe un vas de croazieră, cu 4000 de oameni din toate colțurile lumii.
Orice naționalitate ar avea, părinții se enervează pentru că piticii vorbesc prea tare poate chiar strigă. Nici nu mai luăm în calcul pentru ce țipă, e de ajuns că te scot din minți.
Indiferent în ce limbă vorbesc, părinții îl folosesc pe Șșșșșh.
Șșșt nu e specific românesc. Părinții de pe tot mapamondul deprind acest obicei de la primul plâns al copilului. 

Cu bebelușul în brațe, țipând ca din gură de șarpe, mami și tati învață, legănându-l de sus în jos sau de la stânga la dreapta, prima formulă de închis gura copilului. Și pentru că e prea mic să înțeleagă cuvinte, ne rezumăm la onomatopee. Credem că sunt de liniștire , dar shshshshshs, nu e cântec de leagăn, e formă fără cuvânt a lui încetează, termină, taci, pune fermoarul la gură.

Îl folosim pe shshshsh în primii ani de viață apoi îl vom înlocui cu expresii ferme,fără drept de apel, de fiecare dată când kinderul va depăși numărul de decibeli sau volumul de litere într o disperare de a atrage atenția.

Ce ne mai enervează la copiii noștri?
Alegerile pe care le fac.  Încă de foarte mici. Bagă în gură și ce trebuie  și ce nu trebuie. 
Câhhh e tot o expresie din limba părinților de orice limba.
Câh-câh, acest "Caca" ,expresia care le arată celor mici ce alegeri greșite fac, se va transforma încet încet în e "o tâmpenie", "o porcărie".
 Ne enervează ce aleg să mănânce, ce aleg să îmbrace, ce aleg să iubească, ce aleg să facă sau să nu facă.

În 10 zile cât am stat pe vas , am privit detașată tot felul de tipuri de comportament. Părinții sunt aceeași specie. Indiferent ce limba vorbesc sau ce nivel de trai au in țara lor. Sunt la fel de atenți la aspectele pe care le pot controla și intră in aceeași panică atunci când nu mai au instrumente.

Nici măcar pentru mine nu e timpul pierdut.

Învăț încet cum să iubesc pe cineva atunci când merită cel mai puțin. Iar cu copilul meu pot să încep acest exercițiu, cel mai simplu.

"Ești mereu cu zâmbetul pe buze, te văd tot timpul plină de viață, care e secretul?

Este o întrebare laitmotiv în cazul meu. 

Oamenii vor să știe dacă imaginea mea de om vesel și pozitiv este doar o poză sau chiar așa sunt. Și dacă sunt așa, cum reușesc să fiu așa?

Răspunsurile vin firesc: știu să mă bucur de lucruri, descopăr în permanenţă motive de fericire, iau partea bună din fiecare întâmplare, din lucrurile mai puțin fericite…Toate sunt valabile. Dar cred că, dincolo de asta, cel mai important e faptul că nu insist asupra lucrurilor care mă fac nefericitā. NU mă adâncesc în problemele care se ivesc și, foarte important, nu stau să-mi fac griji pentru ceva ce s-ar putea să apară la un moment dat.

• – Ce faci dacă el  te părăsește? 
• – Ce faci după ce Maya pleacă în viața ei?
• – Ce faci dacă îți pleacă un om important din echipă?
• – Ce faci dacă un prieten îți întoarce spatele?
• – Ce faci atunci când te cerți cu cineva la care ții?
• – Ce faci când rămâi fără bani?
• – Ce faci dacă rămâi fără activitate?
• – Ce faci dacă …ce faci dacă…

Aș putea să răspund strict din amintiri. Aș putea să povestesc ce-am făcut atunci când, de câteva ori am rămas fără locul de muncă, sau când am rămas singură cu Maya după ce m-am despărțit de tatăl ei…Aș putea să povestesc cum a fost când am rămas fără niciun ban.. sau cum am depăşit moartea tatălui meu.

Sunt lucruri pe care le-am trăit, le-am PeTrecut ( cred că de aici vine expresia, am trecut peste ele, le-am condus spre ieșirea din situația de criză). 

Dar, pot să am mereu zâmbetul pe buze pentru că, nu mă gândesc la ceea ce ar putea să mi se întâmple…nu pregătesc planul A și planul B în cazul în care… Nu intru într-o relație cu un picior în ușă, gata să fug la primele semnale că nu e ceea ce trebuie, nu pornesc un parteneriat construind strategii de supraviețuire în cazul în care el nu funcționează, nu mă duc noaptea la o petrecere gândindu-mă că o să fiu obosită rău a doua zi și o să-mi fie greu să mă refac… nu povestesc ceva gândindu-mă la planul de bătut în retragere dacă vorbele mele vor fi folosite împotriva mea…

Atunci când fac ceva, sunt acolo din toată ființa. Focusul meu este acolo, cu toată credința că tot ceea ce ține de mine va fi făcut.

Iar când apar în viața mea lucruri care mă fac nefericită, încerc să scap de ele cât pot de repede, încerc să trec peste situațiile de criză, peste certuri, discuții, reacționez punctual și nu mă încarc cu ranchiună și resentimente. Am terminat bătălia, am pus armele jos și dăm drumul la muzică. Sau la liniște 🙂

Nu insist asupra lucrurilor care mă fac nefericită la fel de bine cum am învățat să nu păstrez în preajma mea oameni care îmi strâng toți norii de pe cer, deasupra capului.

Am construit o lume de plină de culoare, în jurul meu se râde mult, cei mai dragi oameni au simțul umorului și nu sunt supărăcioşi… ascult muzică pozitivă, port accesorii colorate,le spun "te iubesc" celor pentru care simt asta, îmi sun prietenii să aflu ce mai fac, fără să am vreun motiv anume, caut timp să mă văd cu oameni care îmi aduc zâmbetul pe buze, îmi cumpăr flori și îmi fac daruri.

Știu să zic "stop joc" la fel de bine cum știu să spun "Start joc".

Dacă viața mea e una plină de culoare și de zâmbete, nu înseamnă că eu trăiesc pe o altă planetă decât ceilalți oameni. Înseamnă doar, că eu, pe bucățica mea de lume, am făcut curat. Am dat la o parte toate lucrurile negative și am făcut loc veseliei, culorilor, glasurilor cristaline și intențiilor bune. În lumea mea oamenii fac bine, în lumea mea au loc oameni buni și frumoși, în lumea mea, evenimentele nefericite și oamenii care nu știu să împartă bucurie, sunt doar trecători. Vin, privesc de pe margine spectacolul vieții mele și pleacă mai departe spre lumile lor pline de griji. Nu e simplu să stai într-o lume plină de culoare și de veselie. Dar, e mult mai bine decât să-ți faci casă într-o hrubă în care soarele nu reușește niciodată să pătrundă.