Cei mai mulți oameni sunt buni. Nu toți cei care spun că sunt! Foarte mulți oameni sunt creștini. Nu toți cei care s­­e pretind creștini chiar sunt! Dar mulți dintre ei știu că un bun creștin e bun creștin, pentru că e om bun.

Bun creștin nu este o unitate de măsura a credinței. Nici măcar un grad de comparație! Nu poți fi creștin „un pic” sau „foarte” creștin. Așa cum nu poți fi un creștin rău. Creștin ești sau nu ești! Și dacă ești, mai poți fi doar un bun creștin. Buni creștini sunt cei care știu că fiecare om are dreptul la iubire. La acceptare. La recunoaștere și respect. Un bun creștin știe că nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni. Un bun creștin nu aruncă primul piatra, pentru că a devenit creștin învățând că nimeni nu e lipsit de păcat!

Nu îi cred buni creștini pe toți cei care merg la biserică. Dar știu câțiva care au înțeles că Dumnezeu e iubire! Și că îngerașul vine atunci când îl chemi din tot sufletul. Bunul creștin știe că Tatăl Nostru se spune în genunchi, pe scaun, în picioare, în pat, în tren, pe drum, în mașină… nu există regulă pentru a spune  “Tatal nostru”. Există doar o stare! Care trebuie să fie de credință nețărmurită și de iubire necondiționată!

M-am născut într-o familie de creștini. Și am fost, după obicei, creștinată. Se spune că atunci am devenit creștină. Puteam să mă nasc într-o altă familie. Și să devin altceva. Indiferent ce ar fi avut alții grijă să devin, e grija mea să devin bună!

Creștin te poate face un preot. Un bun creștin te poți face doar tu!

Nu ajunge să fii creștin! Nu e ceva ce ți se datorează, nu ai muncit pentru asta. Dar ai șansa să te străduiești să devii un bun creștin!

Am mai găsit un motiv pentru care să vreau să fiu bună!

#alegsafiubuna

E prea grasă pentru el. E prea scund pentru ea. E prea bătrân/bătrână pentru el. E prea tânăr pentru ea. E prea sărac/săracă. Niciodată n-o să auzim expresiile: “are prea mulți bani pentru ea, are o poziție socială prea bună pentru el, e prea slabă pentru el, e prea înalt!”

Trăim într-o societate "perfectă", în care criteriile de evaluare sunt stabilite de niște minți înguste, care nu reușesc să-și depășească propriile limite.

Trăim într-o societate în care, dacă pui pe primul plan regulile lumii, pui pe ultimul plan regulile tale.

Trăim într-o societate în care contează mai mult ce cumpărăm, decât cine suntem.

Trăim într-o societate în care aparențele cântăresc mai mult decât conținutul.

Cei care reușesc să spargă barierele și să facă ceea ce simt, ori își construiesc propria bulă, în care nu permit celorlalți să intre, ori își asumă lupta împotriva prejudecăților.

Avem prejudecăți despre orice. Avem prejudecăți despre cât trebuie să iubim, despre când trebuie să iertăm, despre omul alături de care trebuie să trăim, despre cum să ne îmbrăcăm, cum să arătăm, unde să lucrăm, unde să călătorim sau alături de cine să ne petrecem timpul…

Am luptat toată viața să nu intru în formație, să nu mă pierd în turmă, să nu fac ce face toată lumea, doar pentru că așa se face. Am încercat să-mi ascult mai mult inima, decât ce spun ceilalți. Am reușit să fiu, în primul rând, onestă cu mine și apoi cu restul lumii. Am reușit să fac lucrul pe sufletul meu, nu pe măsura celorlalți. Am iubit oamenii pe care i-am simțit, nu pe care i-am luat în calcul. Am construit relații cu sufletul, nu cu adunările și scăderile. Mi-am construit amintirile pe emoții, nu pe calcule financiare. Cu fiecare an în care îmbătrânesc, sunt tot mai conștientă cât de important e să ținem cont de ceea ce simțim, nu de ceea ce credem că vor ceilalți să facem. Sunt prima care cere de la sine onestitate, în relațiile pe care le are. Sunt prima care încearcă să se înconjoare de oameni și lucruri care îi plac, nu care plac lumii. 

Am simțit foarte devreme că, pentru alegerile mele, trebuie să dau socoteală unui singur om: mie, și unei singure entități: Dumnezeu. În rest, respect legea bunului simț, respect legea firii, respect legile țării în care stau, respect legile pământului pe care calc și, mai ales, respect legea care îmi spune că, în ceea ce privește sufletul meu, eu îmi fac legea. 

Pentru alegerile pe care eu le fac pentru viața mea, pentru sufletul meu, nimeni nu are dreptul să mă judece. Nu există un tribunal în fața căruia eu să prezint dosarul vieții mele. Nu există nici un judecător care să stea cu ciocănelul în mână și să elibereze sala, atunci când oamenii fac prea multă gălăgie în jurul meu. Nu există nici un judecător care să dea o sentință, în ceea ce mă privește. Oamenii pot să judece legile pe care le fac aici alți oameni, pentru a putea conviețui în armonie și echilibru, dar oamenii nu au dreptul să judece sufletele celorlalți oameni. Alegerile pe care noi le facem, cu sufletul, ne aparțin sută la sută și suntem singurii care pot spune dacă au fost bune sau mai puțin bune.

Verdictul ne aparține! Singuri ne condamnăm pentru alegerile noastre sau ne achităm.

Tu ești judecătorul tău! Singura sentință definitivă și irevocabilă tu ți-o dai, la sfârșitul vieții. Atunci vei spune dacă, pentru tot ceea ce ai făcut în viața asta, ești vinovat sau nevinovat… de fericirea sau nefericirea ta.

 "- Da' ce-am făcut?" 

Nu înțeleg de ce primul impuls, atunci când cineva spune ceva interpretabil, e să mă gândesc la un lucru negativ. 

Speța 1:

"- Trebuie să vorbim, spune George Zafiu. 

  – Nu ajung decât săptămâna viitoare, îi răspund eu. Dacă vrei, vorbim acum. 

  – Nu, nu e o discuție de telefon, e o poveste de-o cafea… lasă, poate să aștepte până te întorci, îmi răspunde el. 

  – Dar ce-am făcut, întreb cu zâmbetul pe buze… mai în glumă, mai în serios.

  – Nimic, vreau să vorbim pe îndelete."

 Speța 2:

    " –  Sună-mă când poți să vorbești. Trebuie să-ți spun ceva, îmi scrie Fifi pe Facebook.

–          Ce s-a-ntâmplat? îi răspund.

–          Nimic important, nimic grav, dar nu îmi place să scriu. Prefer să vorbim… sună-mă, când poți! 

–          Te sun diseară să vorbim."

 

Speța 3

    " –  Bravo!

–          Da' ce-am făcut?"

Cred că am fost atât de mult criticați și atât de mult ni s-au scos în evidență lucrurile negative, încât frica de a nu fi perfecți, tendința de a crede că ceva e defect în noi, că ceva nu funcționează cum trebuie sunt exacerbate, așa că primul impuls e de a ne simți vinovați, înainte de a ne simți apreciați. Există în noi convingerea că tot ce facem e reproșabil. Că, oricât de bine am fi făcut ceva, o să se găsească cineva să ne critice. E drept că, atunci când întrebi pe cineva "cum ți se pare, ce crezi?" tendința e să găsească, neapărat, ceva criticabil, ceva de corectat, ceva de schimbat.

Până la urmă, poate e în firea omului să se găsească în treabă cu orice preț, indiferent dacă e treaba lui sau a altcuiva.  

Dacă vom deveni conștienți că nu orice critică e constructivă, vom critica mai rar! Dacă vom deveni conștienți că nu tot ce facem e criticabil, vom învăța să ne relaxăm și să primim cu brațele deschise aprecierile! Până când vom începe să ne simțim, în primul rând, de apreciat.

 
 

 

Nu te mai strădui să mulțumești pe toată lumea! Nu te mai chinui să fii pe placul tuturor! Nu o să reușești niciodată! O să acumulezi frustrări și nemulțumiri, o să aduni tristețe și o să sfârșești spunând că nimeni nu te place, nimeni nu te iubește, că nu meriți atenția celorlalți și, clar, nu ești bun de nimic!

Încearcă să consumi energie ca să le arăți cine ești, cum ești, celor care te pot înțelege. Celor care au trăit aceleași nevoi, s-au lovit de aceleași obstacole, au avut de-a face cu aceleași probleme!

Nu te mai strădui să-i faci să te înțeleagă pe cei care sunt la mii de ani distanță de punctul în care te afli tu: emoțional, psihic, spiritual, academic sau chiar fizic! Unii pot doar să te privească de la distanță și să accepte că nu te înțeleg, alții pot să privească spre tine cu admirație, dar cu reținere, pentru că nu se cred în stare să ajungă în punctul în care ești tu. Alții vor trece nepăsători, nici măcar nu vor observa că exiști, iar alții, sperăm cât mai puțini, ar putea încerca să te încurce. Dar, sigur, în lumea asta mare, există și oameni ca tine! Cu aceleași nevoi, cu aceleași căutari, cu aceleași probleme și cu aceleași aspirații. Ei te vor înțelege, fără sa le spui prea multe. Ei vor rezona cu tine și, în preajma lor, te vei simți confortabil. Cu ei poți să construiești momente frumoase și, de ce nu, povești nemuritoare!

Nu-ți mai consuma energia cu oameni care fac parte din alte lumi decât a ta! Nu ești nici mai bun, nici mai rău decat ei! Ești doar altfel. Nu o să faci parte, niciodată, din lumea lor! Întotdeauna, o să arunci privirea peste gard la cei asemeni ție… și, oricât te vei stradui să fii pe placul celor care nu te plac, nu o să fii, niciodată, pe placul tău!

Consumă energie pentru oamenii care contează! Care îți aduc plus valoare, care îți suflă în aripi și sunt de partea ta! Energia pe care o pui acolo se numește "iubire". Și ea e îndelung răbdătoare… Când simți că nu mai poți, du-te la Corinteni 13! Și o să-ți amintești că poți!

Sunt oameni care vorbesc despre trecutul lor, cu lacrimi în ochi. În cazul unora, lacrimile sunt însoțite de nostalgie, în cazul altora, de resentimente combinate cu tristețe.

Dacă trecutul tău nu e cel mai fericit, nu plânge dupa el! Nu te mai strădui să-l aduci în prezent! Nu-l mai târî după tine, încercând să-l înghesui în viitor!

Astăzi este despre astăzi!

Dacă în trecutul tău găsești lucruri care să te facă să zâmbești, să îți dea putere pentru ce urmează să faci, ia-l de mână și du-te cu el în viitor! Dacă simți că te trage înapoi, că mai mult oftezi decât te bucuri, atunci când vorbești despre tine din trecut, că amintirile îți fac stomacul ghem, pune-ți mâinile în buzunare și intră în ziua de mâine, în pasul ștrengarului. Nu există niciun motiv pentru care să te chinui. Dacă vrei să fii bun cu tine, oferă-ți doar momente care să-ți aducă fericirea!

Prima, și cea mai importantă, îndatorire o ai față de tine. Fii bun și lasă trecutul în urmă!

Ascultă cu atenție: “trecut”! Adică peste, adică… dincolo! Ai trecut sau ești încă îngropat în el? Ieși de acolo și treci peste! Treci peste toate lucrurile și amintirile care nu te fac fericit! Până nu le depășești, nu le poți numi “trecut”.

I-am confundat de multe ori pe cei care mă plac cu cei care mă iubesc. Le-am acordat de multe ori mai mult credit celor care m-au aplaudat decât celor care mi-au pus oglinda în față. Am suferit de mai multe ori de lovituri date de oameni de la care nu aveam nicio așteptare pentru că, în cazul lor, garda mea era jos. Am înțeles târziu că sunt un om care poate fi ușor plăcut, admirat sau invidiat, dar că m-au iubit cu adevărat doar cei puternici care m-au învățat câte ceva prin toate mijloacele pe care le-au avut la îndemână.

Nu am fost niciodată ușor de dus. Am fost toată viața „caz particular”. Chiar dacă am avut de pierdut de-a lungul vieții, nu am știut să stau cuminte în sacra banalitate. Am ieșit din mulțime chiar din în mijlocul ei. Ceva la mine a fost altfel. Când toate erau blonde sau brunete, eu eram portocalie. Când toate erau slabe, eu eram grasă. Când toate începeau să-și trăiască viața, eu mă măritam. Când toate începeau să se mărite, eu divorțasem demult și făceam copii. Când toți se așezau și se gândeam la o viață liniștită, eu lăsăm totul în urmă și luam viața de la capăt la 1.000 de kilometri distanță – singură și fără bani. Când toți își păzeau serviciul în plină criză, eu îmi dădeam demisia și porneam propria afacere. Când femeile din generația mea încep să se resemneze, eu mă simt și arăt cum n-am reușit nici la 20 de ani.

Am fost întotdeauna “caz particular”.
 Şi aşa sunt şi acum. Vă rog, nu mă băgați în nicio oală, nu mă încadrați în niciun șablon. Nu am fost pe liste de priorităţi pentru că listele astea nu se fac în funcţie de cine sau ce-ţi aduce bucurie, ci de ce sau cine îţi stă în ceafă. Avem tendința de a pune pe lista priorităților, în ordinea presiunii pe care o au asupra noastră, oameni sau lucruri “de rezolvat” și nu “de bucurat”. Am înţeles în ultima vreme că pentru mulți oameni din viața mea am fost în coada listei sau nici măcar nu am ajuns acolo pentru că nu m-au perceput niciodată ca pe o problemă. Nu mă plâng, nu mă smiorcăi, nu urlu după ajutor; de obicei nu pun în cârca altora problemele mele. Sugerez discret anumite nevoi și mă bucur atunci când ele sunt sesizate. Și realizez din ce în ce mai des acel “îi pasă”. E vorba de fapt despre câtă atenție îmi dă cineva: mă vede sau doar se uită la mine, mă ascultă sau doar mă aude, mă iubește sau doar mă place?

Vin momente care îți oferă ocazia să mai faci puțină ordine în jurul tău și să-i păstrezi doar pe cei care te poartă în inimă și nu în capul sau coada unei liste. Fie ea şi de priorităţi. Vine vremea să-ți faci mai mult timp pentru cei care te iubesc decât pentru cei care te plac, pentru cei care te şi vad nu doar te privesc, pentru cei care te şi ascultă nu doar te aud.

Sunt caz particular, dar în interior sunt la fel de fragilă ca voi toţi. Sufletul meu e la fel de sensibil ca al vostru. Pot fi rănită uşor şi pot să sufăr foarte tare. Am nevoie de afecţiune şi de tandreţe, de atenţie şi de iubire. Am nevoie de gesturi şi de cuvinte. Am nevoie de prezenţa celor care mă încarcă. Încă nu am crescut atât încât să ştiu că le am şi fără să le văd. A venit vremea să-mi fac mai mult timp pentru cei care mă iubesc decât pentru cei care mă plac.

Sunt caz particular. Vă rog, tratați-mă ca atare
(Text aparut pe Catchy.ro in 2014)
 

Suntem mai atenți la cumpărăturile pe care le facem decât la alegerile pe care le facem.

Când punem ceva în coșul din supermarket, luăm în mână fiecare produs și îl cântărim. Suntem atenţi ca produsul să nu fie alterat sau expirat. Îi verificăm perioada de garanție, ne uităm la preț și la gramaj.
Când suntem la cumpărături facem diferența dintre ambalaj și conținut. Încercăm să nu ne lăsăm păcăliţi de o cutie strălucitoare care înăuntru nu ascunde nimic valoros.

Raportul preț calitate trebuie să fie în echlibru.

Când ajungem la casă, înainte să le punem pe bandă, ne mai uităm încă o dată la ele și cele de care nu suntem convinși, le punem înapoi. De puține ori ajungem acasă cu produse care nu ne plac și nu ne sunt de niciun folos. Am învățat să triem și să nu transformăm cămara și frigiderul în depozite de cutii și pungi inutile. Dulapurile noastre de haine nu mai sunt depozite de textile. Încercăm să păstrăm ce purtăm și ce nu, dăm mai departe.

Dar cu relațiile? Punem mâna pe ele? Le cântărim din priviri? Este corect prețul pe care îl plătim pentru fiecare relație? De ce nu facem pasul înapoi atunci când vedem primele urme de mucegai? De ce punem în traistă oameni care sunt moi pe alocuri și au termenul de garanţie al caracterului expirat? De ce ajungem la casă și uneori în sacoșă cu oameni care nu ne fac niciun bine? De ce ne umplem viaţa de persoane care nu ne oferă nimic?

Pentru mine asta ar putea să fie o lecție pe 2018. Să nu-mi mai pierd timpul și energia cu oameni care ştiu din prima că nu o să-mi facă bine. Să nu mai permit oamenilor frustrați, nemulțumiți, celor care se lipesc de ocazii și oportunități, celor lingușitori și prefăcuți să se apropie de mine. Să înțeleg că o să plătesc un preţ prea mare, pentru o relaţie prea mică.

De învățat în 2018: cântărește relațiile în care intri, la fel de bine cum cântărești produsele pe care le pui în coș. 

Uită-te bine pe cine duci în viața ta, deschide ochii și pune mâna doar pe ce îți spune inima. 
Nu duce în casa ta și în viața ta oameni care nu se potrivesc momentului în care te afli.
Mai bine mai puțin și mai bun decât mult și scump și nefolositor.

Eu mă simt o femeie și mă văd alta! Eu mă simt slabă, tânără și drăguţă și, când mă zăresc într-o vitrină sau într-o oglindă, mi se pare că văd pe altcineva. E adevărat că, în ultimii ani, am muncit mult ca imaginile astea două să se suprapună!

Vreo 20 de ani din viaţa mea au fost o luptă, între ce simţeam și ce vedeam. Mă pregăteam cu entuziasm pentru o nouă zi, o altă petrecere, o întâlnire, pentru o nouă iubire. Până când ajungeam în faţa șifonierului. Acolo, începea dezastrul! Pentru că eu, în mintea mea, îmi imaginam că o să mă îmbrac cu haine vaporoase, sexi, cu fuste scurte și pantaloni strâmţi, cu bluze mulate și rochii cu volane… Dar în spatele ușilor închise ale șifonierul meu, stăteau aliniate cele mai largi bluze și cei mai lălâi pantaloni, cele mai deșirate tricouri cu cele mai acoperitoare veste… toate erau menite să mascheze orice milimetru de piele, care ar fi ieșit la iveală. Hainele mele nu aveau nici scopul de a mă îmbrăca, nici pe acela de a-mi ţine cald sau răcoare. Scopul lor, unic, era să mascheze! Imaginea din mintea mea, de slabă și drăguţă, dispărea de fiecare dată când deschideam șifonierul.

După ce alegeam, cu greu, din teancul de haine ceva… cât de cât acceptabil, urma proba oglinzii. Iar oglinda de pe holul meu era, cu siguranţă, prietenă cu vecina de vis-a-vis, care nu a depășit, NICIODATĂ, 50 de kilograme.

Dacă m-ai întreba ”cine crezi că nu te-a iubit de-a lungul vieţii?”, ţi-aș răspunde, fără să respir: "oglinda".

Așa că, într-o zi, am ales să o părăsesc. De fapt, am dat-o afară din casă și din viaţă! De ce ai păstra ceva care te face să te simţi prost, de fiecare dată, când o privești? De ce ai păstra în viaţa ta, pe cineva care îţi amintește ce nu ai făcut bine, care te face să te simţi vinovat și care îţi scade stima de sine? Am dat afară oglinda și le-am ignorat pe toate surorile ei, pe care le-am întâlnit în cale. Și, așa, am trăit fericită, eu cu imaginea mea din cap și cu convingerea că cine mă iubește, mă iubește așa cum sunt… Până într-o zi, în care m-am trezit în casă, cu o altfel de oglindă! Cu Maya.

Maya, care știa că nu sunt nici cea mai slabă, nici cea mai drăguță. Dar mă iubea cel mai mult din lume! Și, pentru că mi-am dorit să o cresc în adevăr, să-și asume viața cu onestitate, a trebuit să ridic privirea și să privesc realitatea.

Și, atunci, mi-am amintit că imaginea din minte nu se potrivește cu cea din oglindă. Și mi-am dorit ca, într-o bună zi, cele două fotografii să se contopească. Și am început să muncesc pentru asta… Încă îmi mai “fuge” imaginea. Dar ceea ce simt și ceea ce văd seamănă atât de mult, încât sunt hotărâtă să nu renunț!