Nu te stresa pentru Crăciunul perfect! Străduiește-te pentru unul frumos.

Nu vei reuși niciodată să pregătești Crăciunul perfect, oricât efort ai depune… Din contră, vei transmite stresul și nervozitatea și asupra celorlalți și vor vrea, cu toții, să-l uite cât mai repede. Dar o să poți trăi, cu puțină strădanie și multă dragoste, un Crăciun memorabil, pe care să-l păstreze toți ai tăi, între cele mai frumoase amintiri! Astăzi, nu ne mai rețin oamenii pentru ce avem, ci pentru cum suntem.

În timp, n-o să-și amintească nimeni ce nu a fost pe masa de Craciun, ci dacă ați fost îmbufnați și morocănoși.

Nu vei reuși niciodată să fii ireproșabil. Așa că, mai bine, străduiește-te să fii surprinzător!

Faceți Sărbători bucuroase!

2024 cel mai frumos an greu din viața mea!

Am găsit cea mai potrivită descriere pentru anul trăit de mine : cel mai frumos an greu. Am mai avut ani grei în care evenimentele au cutremurat pământul de sub picioarele mele. Dar niciunul atât de frumos.

Anul acesta am înțeles de ce, de fiecare dată când simt ca îmi fuge pământul de sub picioare, ridic mâinile. Nu încleștez pumnii. Nu mă pregătesc să lovesc haotic în stânga și în dreapta dușmanii invizibili. Ridic mâinile pentru că nu vreau să ripostez.

Ridic mainile pentru că știu că tot ceea ce am eu de învățat stă doar în puterea mea.

Ridic mâinile pentru că nu mă tem să ies la tablă. N-am chiulit de la orele importante. Uneori am înțeles lecția mai bine, alteori n-am avut disponibilitate să aprofundez. Dar am habar. Mă descurc. Fac față.

În fața lucrurilor in care nu pot sau nu trebuie să intervin, ridic mâinile. Ca să mă poată prinde în mainile Lui.

Am făcut asta mereu dar fără să conștientizez toate evenimentele din viața mea.

2024 a fost cel mai frumos an greu din viața mea.

Prea mulți și prea mult au adus în derizoriu ideea de credință, zilele acestea.

E postul Crăciunului. Ne pregătim pentru cea mai frumoasă sărbătoare din an.

Tragem linie și facem socoteala “de câte ori era să fim fericiți, de câte ori era să fim buni”…

Iar eu multumesc cerului pentru toate lectiile primite în cel mai frumos an greu, din viața mea. 2024. De la zero la infinit, totul sau nimic.

Las aici un răspuns pentru toate întrebările pe care le aud în interacțiunile mele, din ultimele săptămâni, cu părinții : “pe cine să credem? După cine să ne luăm? Unul vine și zice într-un fel și alta vine peste două zile și îl contrazice. Noi după cine să ne luăm?”

Eu nu judec alegerile nimănui. Pot să vă spun că eu nu mă iau “după nimeni”. Uneori nici măcar după mine nu mă iau.

Mă ghidez când ascult, văd, descopăr ce spun și fac alții, după ceea ce simt. Ce e bun pentru mine simt în inimă ca o bucurie, în minte se face lumină și corpul se relaxează.

Când ceva nu e potrivit pentru mine, inima bate accelerat, stomacul se face ghem, se închide lumina din cap, ca și când ar vrea să protejeze toate ideile de-acolo și picioarele încep să caute ieșirea din situație.

Mi-e frică de oamenii care dau verdicte.

De etichete. De cei care se bat cu pumnul în piept că dețin secrete și vând iluzii. Mulți dintre ei au eșuat în propriile relații, cu visele lor, cu copiii lor, cu munca lor, cu afacerile lor, cu kilogramele, sănătatea, banii lor – dar vând rețete celor care sunt disperați să le cumpere, fără să se mai uite pe termenele de garanție.

Mi se pare teribil cum oamenii nu cumpără un kefir ieșit din garanție (deși, până la urmă, ce e kefirul, dacă nu un fel de lapte stricat?!), dar cumpără produse vândute de oameni în afara termenelor de credință, onestitate, smerenie, moralitate.

Oamenii cumpără iluzii și scenarii care au reușit doar în imaginația celor care le-au scris.

E în acest moment o aglomerație foarte mare de vorbitori, comunicatori, specialiști în cum să crești copiii, cum să păstrezi relații, cum să faci bani, cum să slăbești…

M-aș bucura să vă uitați bine ce cumpărați. Să încercați să măsurați cât e informare și cât e dezinformare.

Privind ce se întâmplă în „piața publică”, nu pot să nu-mi amintesc o întâmplare din anii ’90, când am mers prima oară în Turcia cu mama și cu două mătuși. Începea micul trafic. Puteai, cu 250 de dolari, să umpli câteva sacose de adidași, blugi, tricouri și, cu niște ghiuluri în buzunar și două covoare sub braț, veneai acasă, le vindeai, făceai 300 de dolari și plecai din nou. Atunci, în prima și ultima mea călătorie în acest scop, întâlneam foarte mulți vânzători ambulanți. Toți strigau și trăgeau de noi: „Suvenire, madam, ieftin, madam”. Știam de la veterani că nu e ok să cumperi de la ei (confiscă poliția marfa). Mama și-a lăsat sacoșele jos și i-a spus unuia extrem de insistent: „Domnule, ești turc? Nu înțelegi că nu-mi trebuie?”.

Am fix același sentiment doar că, de data asta, oamenii nu mai cumpără lucruri cu care să-și înfrumusețeze corpul, ci cu care să-și lumineze mintea.

Rămâneți pe drumul vostru, oricât de tare ar trage de voi unii în stânga și în dreapta! Ascultați-vă corpul. Credeți în ceea ce simțiți dincolo de ceea ce vedeți!

Stați cu sita în mână și cerneți.

Mai bine un pumn de făină curată decât un sac plin de tărâțe.

Voi cum vă descurcați în atâtea ițe?

În spatele meu e numărul 23.

Adică vârsta Mayei. Mă uit la ea și nu pot să nu mă gândesc “ce făceam eu la 23 de ani?”.

Tu ce făceai?

Eu eram la Satu Mare, măritată. Locuiam într-un apartament din gară și puneam zacuscă și murături. Învățasem să gătesc și să am grijă de o casă și un bărbat ( fix ca mama). Eram studentă la drept în anul 2 (la frecvență redusă) și lucram la gară, ca secretară. Făceam primii mei bani din tricotat și mă învățaseră colegii cum se face “micul trafic”, acel comerț în Ungaria.

În toamna aceea (la 23 de ani) am citit un anunț despre un concurs la Teatrul de Nord Satu Mare unde se angajau actori fără studii de teatru.

Am fost la concurs, l-am luat și am intrat într-o nouă etapă din viața mea.

Nu am nicio fotografie din acel an. Din acea perioadă. La 23 de ani i-am descoperit pe Tudor Gheorghe, Yes, Emerson, Lake & Palmer si începeam să realizez că interacțiunile cu copiii mă făceau să mă transform în cea mai bună variantă a mea.

Mama, la 23 de ani avea 2 copii.

Bunica din partea tatălui avea 4.

Tu ce făceai la 23 de ani?

Micromomentele de fericire sunt acele clipe scurte și aparent insignifiante care ne aduc bucurie și satisfacție. Aceste momente pot fi simple, cum ar fi savurarea unei cești de cafea calde, zâmbetul unui străin sau ascultarea melodiilor preferate.

Doctorul Adrian Avram, prietenul meu, îmi spune mereu că el crede că eu nu îmbătrânesc pentru că îmi iau energie din bucuriile pe care le fac pentru alții, inventând tot felul de micromomente de fericire.

De exemplu aseară, venind spre casă, am avut poftă de pița.

Am intrat la un restaurant și am cumpărat câteva felii . Știind că urma să chem un uber, am luat câteva felii în plus pentru șofer. M-am gândit că sigur o să-i fac poftă, intrând cu o cutie de pița caldă în masina. Soferul s-a bucurat si am glumit că luam cina împreună .

Ei bine, bucuria pe care eu am pus-o când am cumpărat pița cu bucuria lui, când a primit-o s-au transformat într-o bucurie mare din care ne-am hranit amândoi.

Acesta se numeste un "micromoment de fericire".

Inventați-vă micromomente de fericire!

Ele contribuie la starea noastră generală de bine și la fericirea pe termen lung. Conștientizarea și aprecierea acestor momente ne ajută să ne îmbunătățim calitatea fiecarei zile și să vedem in jurul nostru acele întâmplări mărunte în care putem să găsim bucurie.