Am confundat, de multe ori, suflatul în aripi cu "căutatul în coarne". Târziu, mi-am dat seama că si una și alta mă vor afecta, într-un fel sau altul.

 

Trebuie să-ți asumi că, suflând în aripile cuiva, indiferent că îți este copil, iubit, coleg, angajat, prieten sau simplă cunoștință, persoana respectivă își va deschide aripile și va câștiga lucrul cel mai de preț din lumea asta: libertatea! Și… e posibil să vină o zi, în care va alege să zboare departe de tine! 

 

Totuși, libertatea rămâne cel mai frumos dar pe care îl poți face cuiva pe care îl iubești! Nu există nicio stare care să facă mai fericit un om! Nici îndrăgosteala, nici succesul, nici bunăstarea, nici sănătatea nu sunt apreciate la adevărata lor dimensiune, dacă nu suntem liberi.

Eu am ales să suflu în aripile celor pe care îi iubesc și să îi ajut, astfel, să-și câștige libertatea! Cei care m-au iubit, cu adevărat, s-au întors la mine sau n-au plecat niciodată! 
Uneori, chiar în cazul aceleiași persoane, am confundat suflatul în aripi cu "căutatul în coarne".

 

Și, cu cât le căutam eu mai mult, cu atât creșteau drăcușorii, bine ascunși undeva, în spatele cornițelor… Până când, într-o zi, m-am trezit cu o imagine pe care nu-mi doream să o văd vreodată!  Nu i-am ajutat cu nimic pe cei cărora le-am suflat în coarne. Ba, mai mult, mie mi-am făcut mult rău! De unii dintre ei a trebuit să mă despart, pentru că înțepau foarte tare cornițele lor… supradimensionate!

 

Astăzi, sunt atentă ce dau mai departe, în relațiile mele: dau însetatului apă vie sau apă "nevie" (ca să nu folosim acel cuvânt…). Izvorul meu e nesecat.

 

Puterea mea de a sufla în aripi e cu atât mai mare, cu cât suflu mai des! 

 

Aleg să am în jurul meu oameni liberi, oameni fericiți! Lângă mine pot crește și își pot deschide aripile. Nu e o promisiune, e o certitudine!

 

Sunt momente, chiar perioade din viață, în care rămânem blocați în niște locuri și în niște relații. Şi ne luptăm cu ele, dacă nu merg firesc și curat, de parcă de victoria aia ar depinde pacea lumii. 

 

E de ajuns să faci un pas în lateral sau să te întorci cu spatele la toate lucrurile care te fac să te simți ca un hamster pe roată… Imediat vezi că, dincolo de cușca în care ești captiv, e o lume întreagă. E o altă lume! Sunt alți oameni. Sunt alte întâmplări. Alt ritm. Alte evenimente! 

 

Dă-ți o pauză! Deconectează-te de la tot ce poți! Încearcă, în urmatoarea perioadă, să mergi în alte locuri decât mergi de obicei. Încearcă să te întâlnești cu alți oameni, încearcă să faci lucruri pe care nu le faci în mod curent… Schimbă-ți rutina! Ieși din zona de confort! Fă lucrurile altfel, cu alți oameni! Închide ochii, trage aer în piept, gândește-te că sari dincolo de geamul de sticlă care te desparte de viața ta! 

Uneori, noi rămânem blocați în anumite locuri, în anumite relații, cu anumiți oameni, în timp ce viața noastră o ia înainte și trăiește în altă parte… Prinde-o din urmă! Fă lucrurile altfel! Construiește-ți singur fericirea din fiecare zi! 

Astăzi este despre astăzi! Astăzi vreau să fie altfel decât fiecare "ieri” din viața mea.

Te-ai gândit vreodată, cum ar fi viața ta, dacă în ea și-ar face loc un scaun cu rotile? Al tău sau al celuilalt… Sau un pat de spital?

Te-ai gândit, vreodată, că oricând ar putea interveni un accident, care să vă așeze, pe unul sau pe celălalt, într-un scaun care să devină o prelungire a voastră? Care cand intră in viața unui om, nu mai pleacă niciodată…
Sau o boală nenorocită, care să vă oprească din tot ceea ce faceți sau plănuiați să faceți?

 

Eu mă gândesc mereu: oare dacă eu sau omul pe care îl iubesc ne-am afla în această situație, celălalt ar reuși să mă facă să privesc viața cu zâmbetul pe buze… sau m-ar face să-mi blestem zilele pe care le mai am de trăit lângă el? Văd tot mai multe cupluri aflate în această situație. Și mă uit cât e de dificil… și pentru unul, și pentru celălalt!

Nici nu știu dacă e mai greu pentru cel care stă imobilizat și așteaptă grija și atenția celui sănătos sau îi este mai greu celui sănătos care are în minte, în permanență, grija pentru celălalt.

Să juri să rămâi lângă celălalt, la bine și la greu, o poate face oricine. Să rămâi, cu inima deschisă, și să iei fiecare zi ca pe un cadou, avându-l pe celălalt lângă tine, este cea mai frumoasă dovadă de iubire! Indiferent dacă dansați împreună pe un bar, sau sunteți pe marginea unui pat de spital, sau împingeți un cărucior cu rotile pe drumul vieții… Împreună ar trebui să fie singurul cuvant care să se scrie între numele tău și numele ei sau al lui.

Atunci când iubești spiritul cuiva, nu-i mai vezi nici kilogramele în plus, nici înălțimea, nici burta, nici vârsta, nici cariera, nici posibilitățile materiale…

Când iubești spiritul unui om, ești fericit să-l ai lângă tine. Să-l ții în brațe sau să-i vorbești. Să râdeți și să plângeți împreună.

Spiritul omului nu se măsoara nici în centimetri, nici în kilograme. Se măsoara în momentele în care ți se taie respirația, în cele în care ți se face pielea de găină și în cele în care simți fluturi în stomac! 

Spiritul omului nu caută confort, caută culcuș! Nu vrea mese întinse, se mulțumește cu un colț de masă! Nu vrea mașini cu cai putere, se urcă și pe un măgar…

 

Când ajungi să iubești spiritul cuiva, atingi nemurirea. Doar iubirea pentru spiritul cuiva are grijă de tine, toată viața! 

 

Atunci când iubești spiritul, nu înfățișarea, nu te temi că iubirea ta o să îmbătrânească, o să facă riduri și o să-i obosească oasele. E doar carcasa în care spiritul pe care tu îl iubești rămâne tânăr. Poți să iubești un corp sau poți să iubești un spirit. Poți să iubești din amândouă. Ai grijă cu ce alegi să rămâi! Pentru că fiecare an care trece obosește corpul și înalță spiritul. Poți alege: îmbătrânești târându-te sau zburând! Sau poate… nu poți alege. Sunt oameni care au instinctul de supraviețuire mai dezvoltat decât dorința de a face cum/ce simt. Și merg pe mâna instinctului, paradoxal, de dragul lor! 

Sunt oameni care pot să se înalțe an de an, de mână cu spiritul lor pereche… nu se apleacă, odată cu încheieturile obosite ale trupului pereche pe care l-au ales. 

 

Când iubești spiritul unui om, îi iubești nemurirea. 

 

Acordăm o grămadă de timp și energie, lucrurilor din jurul nostru. Consumăm mai mult timp să îngrijim casa și mașina, decât să ne îngrijim pe noi. Investim mai mulți bani în instalațiile electrice și sanitare ale locuinței, decât investim în sănătatea circulației sângelui.

Cheltuim mai mult să avem cele mai bune servicii în casă și la munca și, cei mai mulți, nu am fost, niciodată (!), la o "revizie" a organismului și, eventual, o recondiționare.

Cât suntem tineri, considerăm că nu avem nevoie. După ce trecem de 40, ni se pare că nu mai are rost…Până într-o zi, când îți apare în fața ochilor un om care, dintr-un accident, a rămas fără picioare și fără o mână. Și care arată impecabil: frezat, bărbierit, bine îmbrăcat, cool, trendy, mirosind a viață proaspătă…

 ⁃ Cum ai mers mai departe? l-am întrebat.

 

⁃ Atât timp cât sunt viu, nu am niciun motiv să mă opresc... În jurul meu, sunt o grămadă de oameni care s-au oprit. Nu le lipsesc nicio mână, niciun picior, nici copiii, nici familia, nici casa, nici mașina, nici vacanțele, nici hainele, nici mâncarea, nici jobul… Și, totuși, s-au oprit! I-a obosit viața. S-au așezat pe margine și se uită la cei care nu au renunțat… și încearcă să afle ce motive au să trăiască.

 

⁃ Suntem vii!, i-am răspuns unui prieten care spune că a făcut și a văzut tot ce și-ar fi dorit.

 

– Si ce mai pot sa-mi doresc. Am avut tot, am facut tot si tot nu sunt fericit.

 

⁃ Atunci, mai trebuie să-ți dorești să vezi cum e să trăiești fericit!

 

 Ridicați-vă! Atât timp cât suntem vii, nu avem niciun motiv să ne oprim! Tot înainte, prieteni!

 

De câțiva ani, am tot amânat rezolvarea unor probleme strict personale. Și spun personale, pentru că țin de persoana mea. Exclusiv. Le-am văzut, le-am știut și le-am tot amânat, programând, undeva în timp, rezolvarea lor…

Despre fiecare spuneam: o să mă ocup după… Ca și cum “după” ar fi fost un sertar, în care eu îndesam problemă cu problemă, asteptând momentul ideal ca să mă ocup de ele. A venit timpul lui “după”, dar eu mai aveam ceva de făcut… Ghinion! Dumnezeu te păsuie, cât te pasuie, dar dacă îi întinzi coarda mai mult… ți-o rupe. La începutul acestei veri, Doamne – Doamne mi-a arătat cartonașul roșu. Unul mare, mare, să-l văd și să mă duc singură pe banca de rezerve. Am simțit lemnul rece de sub mine și am realizat că nu glumește deloc… și că, deocamdată, mă ține pe tușă… câteva meciuri, dar sunt la un pas de eliminare.

Am știut, din prima secundă, că sunt la o răscruce și că mi se dă voie să aleg încotro mă duc mai departe. Și, pentru că iubesc viața și tot ceea ce trăiesc, am înțeles să iau foarte în serios acest avertisment.

Cred că Doamne – Doamne ne dă tot felul de semnale, dar suntem prea ocupați ca să le vedem. Și-atunci, vin cartonașele roșii, niște ultimatum-uri: pierdem oameni dragi, stăm o vreme prin spitale sau prin închisori, ne târâm în procese interminabile, suntem implicați în accidente de mașină, de o parte sau de alta a problemei, dăm falimente, facem câte “un mic infarct”, o comoție cerebrală sau trecem prin incendii, inundații… astea sunt cartonașele roșii… cele mai grave.

Am întâlnit oameni care au văzut aceste cartonașe și, după ce și-au revenit, au făcut fix aceleași greșeli pe care le făceau înainte de situația dramatică din viața lor. Dar am văzut și oameni care au schimbat, complet, felul în care se raportau la lume și viață… Cartonașul roșu a fost cumpăna care i-a adus în echilibru.

Eu vreau să fie, astăzi, prima aniversare din noua mea viață. Am înțeles de ce mi-a dat Doamne – Doamne cartonașul roșu. Și știu exact ce trebuie să schimb. Și cum vreau să fac, de acum înainte. Știu exact cine sunt și spre ce mă îndrept. Știu la ce trebuie să fiu atentă și cu ce și, mai ales, cu cine să-mi consum energia.

Banca de rezerve nu înseamnă ca ești scos din joc… înseamnă că ți se dă ocazia să-ți refaci strategia.

Și ești norocos, când te trimite pe banca de rezerve, până să te fi accidentat și să fii scos de pe teren, cu targa.

Aleg să fiu bună! Cu mine, eu, cea dintâi dintre toți, si-apoi, cu toate ființele și vietățile ce-mi ies în cale. Aleg să fiu bună cu inima mea, cu fiecare bucățică din corpul meu, cu visele mele, cu somnul meu, cu hrana mea, cu nevoile mele. Aleg să fiu bună și sper că am ales calea bună.

Vă doresc să fiți conștienți de momentul pe care îl trăiți!

Astăzi, închin un pahar în cinstea voastră, a tuturor oamenilor care, la un moment dat, ați trecut prin viața mea – cea care s-a încheiat la începutul acestei veri. Și vă invit să ne întâlnim și să ne cunoaștem în noua mea viață. Sau nu.

 

Nu m-am gândit niciodată la asta, nu m-am gândit niciodată cât e de simplu, de fapt, să răspunzi la o întrebare onest, fără să interpretezi, fără să reacționezi impulsiv, fără să judeci întrebarea sau pe cel care întreabă.

 

Răspunde, așa cum ai vrea să ți să răspundă ție! Întreabă, așa cum ai vrea să fii întrebat!

 

Dacă am reuși să ne gândim la noi și să ne punem în pielea celui din fața noastră, am elimina foarte multe motive de frustrare, nemulțumire, supărare. 

 

Nu ridic piatra, însă ridic mâna și recunosc: da, de nenumărate ori am răspuns malițios, important, arogant, ironic, agresiv, sarcastic, acuzator… Nu ridic piatra, însă ridic mâna și recunosc: au fost situații în care am răspuns fix cum am fost întrebată. Au fost situații în care n-am știut să fiu o secundă mai deșteaptă decât celălalt. Așa cum, au fost situații în care, cu siguranță, am fost o secundă mai puțin deșteaptă decât celălalt. 

 

În urechile mele, a răsunat puternic afirmația făcută de cineva "răspunde așa cum ai vrea să ți se  răspundă ție". Pentru mine, a fost revelator! Am realizat de câte ori nu m-am făcut înțeleasă pentru că, în loc să răspund la o întrebare, am comentat/criticat/analizat întrebarea sau pe cel care a rostit-o.

 

Am realizat că, de multe ori, am blocat continuarea comunicării, cramponându-mă de o întrebare care mi s-a părut deplasată sau infantilă…

 

Dacă am deveni atenți, am observa că sunt mult prea multe situații în care consumăm mai multă energie analizând întrebarea, decât formulând răspunsul. Am scurta mult din “lista” de opinii, dacă am da un răspuns clar, simplu, și fără nicio interpretare.

 

Rămâneți cu asta! Poate răsună și în urechile voastre ideea, la fel de tare, cum a răsunat în capul meu și, poate, dacă vom fi mai mulți care să răspundă așa cum ar vrea să li să răspundă, lumea ar fi mai bună și mai frumoasă. Așa, împreună, am construi pentru copiii noștri acea lume în care ne dorim să trăiască, dar, deocamdată, facem mult prea puțin pentru ea.

Răspunde la o întrebare, așa cum ai vrea să ți se răspundă!

 

 

Când nu ai drame, nu ți le inventa

Astăzi, am aflat despre un om pe care îl cunosc… Nu mai e. Pentru el, e trecerea firească ce ne așteaptă pe toți. Pentru ai lui, o dramă. Pe bună dreptate!

E o dramă să-ți moară cineva apropiat. Un om cu care ai împărțit zile, cu care ai împărtășit viață. Nu suntem, niciodată, pregătiți pentru asta. Nu credem, nicio secundă, că nouă ni se poate întâmpla. Dar, da! În familia fiecăruia dintre noi se întâmplă tot felul de drame. Din fericire, nu ne lovesc pe toți deodată. Ne iau pe rând.

Până la vârsta asta, am trăit câteva episoade dramatice: despărțiri, probleme de sănătate, plecarea în lumină a câtorva oameni dragi…

Au fost momente grele și multe zile în care mi-am înnodat lacrimile în barbă, de dor și milă… au fost multe nopți, în care n-am închis un ochi, au fost săptămâni în care nu vedeam motive pentru care să mă ridic din pat.

De câțiva ani, în viața mea, nu există nicio dramă. Toți cei apropiați sunt bine, lucrurile merg frumos, nu m-au părăsit oameni care să-mi rupă bucăți din suflet… De câțiva ani, am probleme mărunte, rezolvabile, lucruri care depind de capacitatea mea de a le gestiona și de a le accepta. Din păcate, nu conștientizăm momentele de respiro… uităm că, după colț, ne așteaptă provocări cu care chiar o să ne batem capul și care o să ne frângă inima… și, în loc să ne bucurăm că suntem bine, transformăm problemele în drame.

Priviți în jurul vostru și treziți-vă! Uitați-vă la adevăratele necazuri și gândiți-vă dacă voi trăiți așa ceva. Bucurați-vă de toți oamenii vii și sănătoși, de toate lucrurile și întâmplările ce v-au fost date.

Dacă, acum, în viața voastră e BINE, apreciați binele, bucurați-vă de el din toată inima, împărtășiți bucuria tuturor și mulțumiți Cerului pentru asta!