Căutăm confirmarea celorlalți, așa cum, de multe ori, căutăm o gură de aer într-o cameră plină de fum. În jurul nostru sunt atât de multe critici, etichetări, șabloane, convenții, care ne înghesuie în câte un colț din care, disperați, întindem mâna, după câte o confirmare. Mutăm privirea rătăcită de la unul, la altul… poate zice el, poate el sau el, sau celălalt… că suntem frumoși, deștepți, talentați, importanți, doriți, iubiți! Cu siguranță, nevoile ne sunt diferite. Și dacă nu vine nimic, de nicăieri, întindem mâinile disperați, sperând să prindem "hrana" cu buricele degetelor: că am făcut bine, că ne-a ieșit, că am fost înțeleși, că suntem apreciați…

Depindem de confirmări, uneori la fel de mult, cum depindem de aer… și când ele nu vin, apar înțepăturile în piept și ni se taie respirația. Imaginați-vă că sunteți într-o cameră plină de fum și căutați, cu disperare, gura de aer… un colț de fereastră! Uitând că, de fapt, în spate, aveți tubul de oxigen. Trebuie doar să vă puneți masca și să inspirați, expirați, inspirați, expirați… și vă liniștiți… și nu mai contează fumul din jur, decât dacă vă afectează ochii.

 

Nu avem nevoie de validări. Nu trebuie să ne confirme nimeni ceea ce noi știm, deja. Nu trebuie să ne dea nimeni nicio mască, pentru că noi avem, fiecare, propriul tub de oxigen! Trebuie doar să ne amintim… și, ca și când am pune masca pe figură, să spunem, în gând, toate motivele pentru care noi știm că merităm toată iubirea și toată aprecierea din lume.

 

Eu știu că sunt un om bun. Pentru că eu am ales. Eu știu că sunt generoasă, că muncesc mult, că empatizez cu ceilalți, că îmi pasă, că dau, că pot, că sunt… Toate astea sunt în tubul meu de oxigen.

 

Iar astăzi mi-am amintit că nu trebuie decât să-mi pun masca și să respir viața!

 

Poți alege să cauți motivele pentru care ceva să funcționeze sau poți găsi toate motivele pentru care să nu… E o alegere. Iar noi suntem constructorii planurilor noastre.

 

Dacă vă imaginați că oamenii care reușesc își desenează planuri pentru visurile lor și apoi vine cineva să le construiască visul, vă înșelați. Cei care fac din reușită o constantă creionează planul și apoi îi găsesc pe cei mai buni oameni care să-i ajute la construcție. Ei sunt acolo, prezenți cu toată energia, cu toată ființa lor, pe tot parcursul șantierului. Ei sunt primii care caută cele mai bune soluții, cei mai buni parteneri.

Cei ale căror treburi "merg ca pe roate" au găsit toate motivele pentru care ele să se miște. E decizia noastră dacă apasăm piciorul pe accelerație sau pe frână…

 

Sunt oameni care își stabilesc traseul, se așază confortabil în mașină și pornesc la drum… cu soarele-n parbriz, cu muzică în difuzoare și cu piciorul pe accelerație. Nici mașina lor nu merge strună. Uneori, mai face câte o pană, alteori trebuie alimentat, mai nimerește în câte o groapă și se mai strică ceva… dar astea sunt doar motive să te oprești puțin, să rezolvi problema și, apoi, să mergi mai departe.

Alții… se foiesc de o mie de ori până găsesc poziția potrivită, la volan. Apoi, observă tot felul de urme pe parbriz… după ce curăță parbrizul, își dau seama că îi deranjează Soarele… și, înainte, de a învârti cheia în contact, gândurile prind glas: "Dacă fac pană? Dacă mi se termină benzina pe autostradă? Dacă nimeresc într-o groapă?!" Caută asiduu, până găsesc hidra! Respectiv, toate motivele care ar putea sta în calea reușitei… Sunt oameni care se încăpățânează să identifice inclusiv motivele inexistente pentru care ceva "nu va merge". Uneori, au pe lângă ei oameni care le dau încredere. Atunci, pornesc mașina, dar merg cu frâna de mană trasă, gata să demostreze oricând că au avut dreptate…  Ăștia sunt oamenii pentru care eșecul a devenit un scop. E, și asta, o alegere! Dar de ce n-am alege să plecăm la drum cu toată încrederea că, orice s-ar întâmpla, vom găsi o soluție?

 

Șansele sunt egale: și să ne iasă și să nu ne iasă. Între ele e doar o linie. 

 

Depinde numai de tine pe ce bandă circuli: a celor care caută toate motivele pentru care ceva funcționează sau a celor care caută toate motivele pentru care ceva nu o să funcționeze… Niciodată!

 

Am citit zilele trecute un “In memoriam” care m-a emoționat puternic. O fetiță adolescentă scria, cu ocazia aniversării tatălui ei, decedat: “anul acesta, vântul va sufla în lumânările tale… dar cât mi-ai suflat tu în aripi îmi dă putere să-mi ating toate visurile”. Tatăl ei murise tânăr, iar ea încă era o copilă… Însă tatăl ei trăise suficient, cât să o facă să se simtă cea mai iubită fetiță din lume! Tatăl ei trăise puțin, pentru câte ar mai fi avut de făcut, dar făcuse tot ce trebuia pentru ca fetița lui să crească întreagă, o femeie întreagă! Tatăl ei apucase să fie primul și cel mai important reper din viața ei. Reușise, în puținii ani pe care i-a trăit, să-i arate copilei lui ce înseamnă iubirea absolută. Totală și necondiționată! Sădise, în inima ei, acel loc sigur și cald în care nimeni și nimic nu o va putea atinge niciodată. Pentru că acolo e locul în care s-a așezat tatăl ei și e colțul în care ea se poate refugia, oricând, în brațele lui.

 

E de ajuns să te iubească un singur om, din toată ființa lui, ca să înțelegi că despre asta e viața și să cauți mai departe iubire în tot ce faci, în tot ce întâlnești.

Sunt părinți care ajung la vârste înaintate… 70, 80, 90 de ani și n-au reușit să ofere niciun gram de iubire. Sunt părinți care au stat mereu lângă copiii lor și au pus în inimile lor doar griji, îndoială, resentimente și reproșuri.

Nu contează cât stai cu copilul tău. Contează ce faci cât stai acolo! 

 

Astăzi, ce ai pus în inima lui? Dacă mâine nu mai exiști, ce-și va aminti despre tine? Ce combustibil îi lași? De la ce pompă se încarcă? Pune reproș sau pune încredere atunci când gândul îl poartă la mama și la tata? Pune curaj sau pune frică? Pune bucurie sau pune resemnare?

 

Fetița din povestea mea pune iubire în tot ceea ce face. Pentru că, înainte de a pleca, tatăl ei i-a umplut toate buzunarele cu gânduri frumoase, amintiri puternice, dragoste și încredere…
Unele lucruri sunt prezente în viața noastră, chiar dacă, fizic, nu pot fi atinse. 

 

Stă în mâinile noastre de părinți să ne amintim, în fiecare zi, că nu contează cât stăm cu copiii noștri, ci contează CE FACEM, atunci când suntem cu ei.

 

Nu e treaba nimănui ce notă ia fiecare dintre noi, când ne scoate viața… la lecție.
Pe mine, destinul m-a scos de câteva ori la tablă și m-a prins cu tema nefăcută.
Am stat în fața “clasei”, cu capul în podea… privindu-mi vârful pantofilor. Am plâns lângă catedră, uneori de supărare, alteori… de ciudă!

 

" – Retegan, ce-ai pregătit pentru lecția asta?
  – Doamna Viață, nu am avut timp să pregătesc nimic. Am fost ocupată să-mi trăiesc drama, să mă văicăresc, să mă cert cu Dumnezeu, să mă întreb de ce mi se întâmplă mie și să mă ascund într-un colț, unde să-mi plâng nenorocul…
N-am știut că este o lecție și că ar trebui să învăț ceva din ea…  De fapt, am crezut că e doar o întâmplare și abia am așteptat să treacă, să-mi văd mai departe de viață."

 

Oare de ce, atunci când suntem trimiși pe Pământ, nu ni se și comunică unde, când și ce lecții avem de primit… Să nu ne mai prindă Viața cu temele nefăcute! 

 

Toate lecțiile ar trebui să se lase cu niște concluzii și cu câteva probleme rezolvate. Din fiecare lecție de viață ar trebui să ieșim mai deștepți, mai puternici, mai înțelepți.
Imaginați-vă că Dumnezeu are un catalog invizibil, în care ne trece notele, la finalul fiecărei lecții de viață. Singurii care știu cât de buni sau cât de slabi am fost la lecțiile astea suntem noi. Doar noi! Bine, și Dumnezeu, dar nu e ca și cum el ar mai spune cuiva…

Eu nu vreau să rămân corigentă la nicio lecție și, clar, nu vreau să repet clasa! 
Cu cât sunt mai multe și mai complexe lecțiile, cu atât e mai importantă diploma pe care o primim… la final.

Ca în viață, unii termină 4 clase, alții, 8… o parte face liceul, câțiva termină facultatea și dintre toți, numeri pe degete doctoranzii.

Nu știu ce faceți voi, dar eu una mă pun cu burta pe Viață. Doamna Viață! 

 

Se pare că este “strigătul” care s-a auzit cel mai bine din discursul meu  la #EpicTalk. Ecoul a declanșat conștientizarea acută, în cele mai multe cazuri. Toți, absolut toți oamenii cu care am vorbit despre eveniment, mi-au spus că asta i-a făcut să tresare. Și să realizeze, totodată, că aleargă de dimineața până seara, prin viețile copiilor lor. Fug, începând de luni, prin fiecare zi a săptămânii… Se antrenează în copilarie, pentru maratonul adolescenței și în adolescență, pentru cursa vieții…

Niciodată nu ne simțim pregătiți să ne așezăm la start… Nu într-o competiție adevarată, în care oamenii aleargă umăr la umăr, cu un finiș bine definit.

Noi, părinții, facem ture de teren prin viețile copiilor noștri. Nici nu e de mirare că ieșim deseori amețiți… Drept urmare, ne purtăm inconstant și ne zăpăcim copiii cu atitudinea oscilantă…

Ei nu se grăbesc nicăieri. Ei au toată viața înainte. Ei trăiesc astăzi, acum! 

Ce-ar fi dacă ne-ar alerga ei, așa cum îi alergăm noi? Să se trezească într-o zi, cu noaptea-n cap și să stea cu gura pe noi, de la prima oră: "hai, ridică-te, hai îmbracă-te, hai, mănâncă mai repede… hai să plecăm… ca să ne întoarcem și hai să te dezbraci, hai să te speli, hai să mănânci, hai să te culci… HAI!" Un "HAI" continuu! Bine că nu le trece asta prin cap 🙂

Dacă eu mă grăbesc astăzi în viața copilului meu și el se va grăbi în bătrânețea mea…

Împreună, putem învăța să trăim ASTĂZI. El copilaria lui, eu maturitatea mea… și să ne întâlnim, din când în când, în minutele și secundele în care, din joacă, putem să ne grăbim sau să stăm, pur și simplu, unii în viețile celorlalți.

Grăbește-te în viața lui, doar atunci când te joci! Dar grăbește-te în viața ta, ca să te joci cu el cât mai mult. Și cât mai des! Să faci astfel încât joaca să depășească graba, să ocupe cel mai mult din timpul vostru împreună.

Nu ai toată viața la dispoziție. Indiferent dacă îi grăbim sau nu, ei cresc. Mult mai repede decât ne putem noi imagina!

Văd zilnic părinți. La evenimentele Zurli și Antrenorul Părinților mă întâlnesc, lunar, cu mii de părinți. Unii, mereu pe fugă , alții, răbdători gata să se bucure în tihnă.

Tu ce fel de părinte ești?

 

Am un cont personal pe Facebook care a atins 5000 de prieteni (pe 4000 dintre ei îi cunosc personal) și aproape 70.000 de urmăritori. Pe alte conturi oficiale am peste 100.000 de urmăritori.

Administrez Grupul Fix la Fix, pe care sunt aproape o jumătate de milion de oameni.

În online “ma întâlnesc“ cu foarte multă lume. Îi număr pe degete pe cei urâți. Foarte rar găsesc comentarii nepotrivite, cel mult malițioase, extrem de rar – vulgarități și relativ rar, răutăți.
 

Online, oamenii vorbesc frumos, arată bine, gândesc pozitiv, răspund politicos, sunt curioși, recunoscători și prietenoși… Aproape că îți vine să te muți în propriul telefon și să nu mai ieși de acolo.
 

De ce nu putem face asta, în viața reală? De ce aceeași oameni, cu care eu mă întâlnesc fizic, postează una și fac alta? De ce avem nevoie de defularea asta, când totul ar fi atât de simplu, dacă am fi constanți? 
 

Eu mă întreb de multe ori care sunt ei, cei adevărați… sau vorbim despre fațetele diferite ale aceluiași om? Vorbim despre unghiurile din care îl privim, despre perspectivă?
Sau doar ne străduim mai mult pe internet și mai puțin în viața reală? Acordăm mai multă atenție felului în care răspundem online, decât atunci când suntem față în față…
 

Eu am curaj să spun: Mirela de pe Facebook e aceeași cu Mirela din realitate. Atunci când cineva se întâlnește cu mine față în față, nu are un șoc, sunt eu, nu altcineva mai supărat sau mai trist sau mai rău decât varianta online.

Sunt onestă, nu spun că am 50 de kilograme și 1.80, mă arăt lumii mereu, cu bune și cu rele chiar dacă mulți din prietenii mei mă ceartă că dau prea mult din casă și asta mă face vulnerabilă.

Sunt la fel de bună și în viața de zi cu zi, așa cum sunt și în relațiile online. Nu judec, nu etichetez, nu arunc cu vorbe, indiferent că le scriu aici sau sunt tentată să le rostesc.

În fiecare zi, îmi amintesc senin că am ales să fiu bună.
 

Să fii bun e o alegere. Conștientă! Apeși butonul și… gata!

Îți dai seama de fiecare răutate, înainte de a o spune sau de a acționa. Și alegi să "NU"!
 

Unii (foarte puțini) se nasc buni și devin sfinți.
Alții (cei mai mulți) aleg să fie buni și devin oameni. 

 

Cum reușesc să fac tot ce fac? 

 

E, probabil, întrebarea pe care o aud cel mai des. Indiferent că sunt apropiații mei sau oameni care mă urmăresc de pe margine, sunt întrebată zilnic: "Da' tu cum reușești să faci atâtea… Ba chiar să le faci pe toate!?" 

Mi-am dat seama că reușesc pentru că le fac pe rând. Nu mă grăbesc să trăiesc în octombrie, planurile din decembrie. Nu-mi fac griji în martie, pentru ce o să fac în iulie, nu tânjesc după concediu, atunci când sunt la treabă, nu mă gândesc cum o să fie fără copil, în timp ce el e cu mine… nu visez la o viață perfectă, refuzând să trăiesc viața pe care o am. Nu aștept să vină o eclipsă ca să îmi schimb regimul alimentar.

 

"Astăzi este despre astăzi" nu e doar titlul unei cărți. E principiul meu de viață. Mi-a intrat în subconștient acum mai bine de 30 de ani. Am înțeles exact ce a vrut să spună artistul, cu ultima replică din “Pe aripile vântului”.  "After all, tomorrow is another day."  O să mă gândesc mâine la asta… nu e doar un mod de a încheia filmul. Este un mesaj pe care l-am luat de acolo și l-am aplicat în fiecare zi traită de mine.

Pot să rezolv acum problema x? Nu. Pot să o rezolv poimaine. Atunci, mă voi gândi la ea, poimâine. 

Pot să am acum relația perfectă care să mă facă fericită? Nu. Atunci, să acceptăm că această relație imperfectă este cea potrivită… astăzi… și ori o perfectăm, ori o trăim până când o să apară în viața noastră perfecțiunea.

Pot eu să plec în vacanță maine? Nu, că am treabă. Atunci, să mă bucur de treabă și o să mă gândesc la vacanță când o să pot pleca.

Nu îmi plâng de milă și nu visez cai verzi pe pereți.

Nu mă pedepsesc pentru ce nu am, mă felicit pentru ce am obținut.

Nu mă cert pentru ce nu sunt, mă iubesc pentru cine am reușit să devin. 

Sunt bună și înțelegătoare (și cu mine) și mă gândesc la mine ca la cea mai importantă variabilă a relației pe care o am cu viața, cu divinitatea și cu tot restul lumii.

Îmi dau voie să fiu și îmi permit să-mi trăiesc viața, zi de zi, luând toate lucrurile pe rând. Unul câte unul.

 

"After all, tomorrow is another day." 

 

Am luat câteva decizii bune. Acum, așa le privesc. Atunci, păreau pentru cei din jur cele mai proaste alegeri, iar eu le-am simțit drept acțiuni disperate.

 

Am fugit de acasă la 19 ani, convinsă fiind că nu am de ales… Știam că fug să-mi trăiesc iubirea vieții, fără să-mi imaginez că acolo îmi voi găsi, de fapt, minunea vieții (am fugit cu un bărbat, ca să-l întâlnesc pe cel cu care aveam să fac un copil) . 

 

Altă decizie importantă a fost mutarea în București. Credeam că fug (din nou, am fugit) de niște oameni mici, care încercau să-mi pună piedici în viața profesională… când, de fapt, eu trebuia să ajung în București și să construiesc cea mai frumoasă poveste posibilă: Zurli! 

"Care a fost, mamaie, cea mai bună decizie din viața ta?" am întrebat-o pe bunica prietenului meu, o femeie înțeleaptă, care are 84 de ani și este bunătatea întruchipată. "Să mă despart, la timp, de bărbatul care mă făcea nefericită…"

 

Mi-am amintit toate lucrurile astea zilele trecute, când am auzit povestea unei femei care, la peste 80 de ani, spunea: "Dacă știam că vom trăi atât de mult amândoi, ne despărțeam măcar la 60!”

 

Gândindu-mă la cele două femei de peste 80 de ani, nu pot să nu observ că prima e plină de viață, se bucură din toată inima de nepoți și strănepoți, are tabieturi, are viața ei perfect senină, în timp ce a doua se luptă, și la cei 80 de ani, cu aceleași nemulțumiri… sperând ca bărbatul ei să se schimbe, într-o bună zi.

 

Sunt în jurul meu atât de mulți oameni nefericiți în relațiile lor… Știu însă și cupluri care au soarele în casă, care fac echipă și care își bucură zilele, reciproc, sunt cuplurile în care partenerii își sufla în aripi și își iartă, cu ușurință, stângăciile și greșelile.

 

Uneori, cele mai importante decizii din viața noastră pot părea cele mai dezastruoase. 
Am scris asta acum, aici, ca răspuns la multele întrebări care vin în căsuța mea de mesaje.
Există fericire după căsătorie, așa cum există fericire și după divorț!
Și în căsătorie, și în despărțire e despre viață!  Viața e "pe persoană fizică". Deciziile trebuie să fie personale. Pentru că, din păcate, și consecințele (indiferent că alegem să plecăm sau să rămânem) sunt tot personale. 

Ce pui în relațiile tale?

 

Pui lucruri bune sau mai puțin bune? Cu ce hrănești relațiile pe care le ai? E apă vie sau apă moartă?! 

Relațiile sunt ca Făt-Frumos! Exact ca în povești, se nasc, cresc într-un an ca alții în zece sau… mor. Depinde cu ce balauri luptă sau ce Ilene Cosânzene le ies în cale.
N-aș vrea să vorbim despre relațiile care mor, pentru că ne rămâne doar pomenirea lor… în vecii vecilor! 
Dar ne-am putea opri asupra celorlalte. Gândește-te la cele pe care le ai: cu partenerul, cu copiii, cu părinții, cu colegii, cu șefii, cu vecinii, cu oamenii cu care intri în contact… Cu fiecare dintre ei stabilești o relație. Unele sunt mai importante, altele, mai puțin importante. Indiferent de priorități, relațiile care trăiesc se împart în relații bune și relații proaste (eufemismele n-au loc aici). Ele nu au devenit așa, brusc… Ele au crescut așa! Relațiile cresc pentru că noi le hrănim. Și, în funcție de meniu, cresc frumos sau dezvoltă deviații.

Ce pui în relațiile tale? Gândește-te la oamenii cu care ai relații bune… ce-ai pus acolo? Iubire? Atenție? Răbdare? Generozitate? Timp? Emoție? Creativitate?

 

Relațiile bune au crescut cu lucrurile bune pe care le-ai oferit. Așa cum îngrijești un copil, cu iubire și răbdare, la fel trebuie să îngrijești o relație. Te va răsplăti, transformându-se în cel mai sigur și mai primitor loc de pe pământ. Vei putea, oricând, să te ascunzi în relația ta bună. Ai o prietenă cu care ai construit o relație frumoasă? Există cel puțin un om în viața ta, care să plângă doar de dorul tău sau pentru fericirea ta? 

Câtă grijă ai de acele relații bune care au nevoie, zi de zi, să pui gânduri frumoase și acțiuni plăcute în pământul în care cresc? Dacă uiți să uzi florile câteva zile, încep să se ofilească. Dacă în solul relațiilor tale bune plasezi ingrediente nepotrivite (reproșuri, gânduri negative), vei simți cum scade intensitatea bucuriei de a fi în această relație… Vertiginos! Și dacă menții acțiunea negativă, mai devreme sau mai târziu, relația va muri.

 

Avem relații proaste cu anumiți oameni. Uneori, sunt chiar cei care au același sânge cu noi. Sunt oameni despre care spunem că îi iubim, că sunt importanți, oameni pe care îi apreciem din multe motive și de la care ne alimentăm cu lucruri importante, cu stări aparte… Și totuși, în relațiile cu ei, nu punem nici răbdare, nici atenție, nici timp! Astfel că, în ciuda tuturor aspectelor care ne leagă, relațiile sunt proaste.

 

Noi construim relațiile pe care le "naștem". De fiecare om cu care suntem într-o relație, ne leagă un cordon ombilical invizibil. Așa cum fătul se hrănește și crește grație acelui cordon, exact așa se întâmplă și cu relațiile noastre. O mamă însărcinată e foarte atentă la alimentație. Pentru că știe că, dacă alege feluri de mâncare iuți, acide, condimentate… în cele din urmă, toate aceste ingrediente, absolut nepotrivite, vor ajunge la cea mai importantă ființă din lume. 

 

Alege condimentele care să-ți facă relația gustoasă! Să fie cuvinte dulci, gânduri bune, timp de calitate și răbdare! Peste toate, pune mult praf magic de iubire! 

Indiferent că e relația cu mama, cu iubitul, cu copilul, cu colegii, cu vânzătoarea din colț sau cu șoferul de taxi… cât durează cursa, ține minte că tu alegi ce pui în relația pe care, vrei nu vrei, o construiești… pentru că așa s-a întâmplat să fie! 

 

Nu pierde din vedere esența: fiecare relație ne poate face ziua mai bună sau mai puțin bună.

Succes la fericire!