“Nu știu ce să simt” poate părea un enunț absurd. Dar, dacă ne gândim bine, pentru aceiași oameni, întâmplări, evenimente… simțim bine, simțim rău sau oscilăm între bine și rău, într-un haos emoțional… Toate astea se întâmplă în funcție de ceea ce știm cu adevărat.

 

Nimic nu ni se pare mai greu decât frământarea sufletului, între minus și plus… Am luat sau am picat un examen, oricum ar fi, știm exact ce simțim: bucurie sau tristețe. Perioada dintre data la care am susținut examenul și momentul rezultatului e, de fapt, perioada cea mai grea… Am primit un diagnostic și știm ori că suntem sănătoși, ori că trebuie să urmăm tratament… dar știm, exact, ce simțim. Mi se pare groaznică situația în care simți, știi că nu ești bine și, totuși, nu faci investigații. Asculți, cu inima cât un purice, când în jurul tău se vorbește despre sănătate, dar tot nu faci nimic… Nu știi ce să simți despre starea ta și despre momentul pe care îl traversezi. Nu te simți bine, dar, MĂCAR, ÎNCĂ, nu ai un diagnostic înfricoșător!

 

Ești într-o relație și lucrurile nu se întâmplă așa cum ai fi vrut tu… Din păcate, nici nu încerci să rupi pisica în două, nici nu-ți asumi să vezi lucrurile dezgolite, în adevărul lor… și nu faci decât să rămâi în aceeași zonă de neliniște, de nemulțumire perpetuă, în care nu-ți permiți să te simți fericit, dar nici tristeții nu-i dai voie să se declanșeze pentru că, undeva în sufletul tău, speri că, poate, lucrurile se vor schimba…

 

Atunci când aflăm adevărul, ne liniștim. Indiferent de natura lui, avem un răspuns și știm că trebuie să acționăm într-un fel.

Atunci când știi adevărul, le permiți emoțiilor tale să se așeze exact acolo unde le este locul. Și, când emoțiile sunt în acord cu realitatea, sufletul se liniștește și mintea se limpezește. Oricât de grav e adevărul pe care l-am aflat, ne vom simți mult mai bine făcând ceva ca să schimbăm situația, dacă nu ne place, decât să stăm suspendați în incertitudine, paralizați de demonul potențialului adevăr incomod. 

 

 

Când toate merg bine, ni se pare normal. Atât de normal, încât nici măcar nu vedem ansamblul, la modul cauză – efect: "Ce am făcut ca să-mi iasă totul cum trebuie, să meargă toate ca pe roate? Ce am făcut, încât să merit tot ceea ce trăiesc?" 

Mi s-a născut copilul sănătos? Nici măcar nu spun "Mulțumesc, Doamne!", darămite să-mi pun problema “de ce?”…
Am o relație frumoasă? Nici măcar nu mai țin minte cum e să fii singur, de ce mi-aș pune problema în termenii lui "ce am făcut, ca să o merit?" 
Am o viață bună și sunt în acord cu tot ceea ce trăiesc? E normal să fie așa…

La cea mai mică deraiere,  ne certăm cu Dumnezeu, cu Universul: “De ce eu?" La prima, cea mai mică, piesă lipsă din puzzle, începem să ne arătăm îngrijorarea și să o luăm la modul cel mai personal: "De ce mie?”

Nu există răspunsuri universal valabile pentru niciuna dintre situații, dar fiecare trebuie să-și dea propriile răspunsuri, să trăiască fiecare întâmplare conștient: "Da, mie mi se întâmplă asta, acum și aici… Și o să fac tot ce pot, ca să înțeleg ce am de învățat din această experiență. A mea, cu mine, despre mine. Da, mie!" 

Eu îmi hrănesc spiritul cu muncă, joacă, prieteni, călătorii; mama merge la biserică, ține posturi, este conectată cu rudele ei; prietena mea colecționează tablouri și nu ratează nicio expoziție; am o altă prietenă, pe care n-o poți scoate din bucătărie… oricât de mult i-ar plăcea altceva, acolo se simte cel mai bine. Știu pe cineva care își hrănește spiritul devorând cărți, filme și show-uri tv…

 

Nu avem toți nevoie de aceeași hrană. Niciun spirit nu seamănă cu altul, oamenii nu au aceleași nevoi.

 

Ne e mai simplu să acceptăm că ne hrănim diferit, că sunt oameni care nu mănâncă ouă, dar mănâncă șerpi, că sunt persoane care n-au gustat carne și se hrănesc numai cu legume și frunze crude, că unora le place brânza și altora, pâinea… Pare infinit mai simplu să acceptăm că suntem diferiți ca fizionomie, statură și gusturi culinare… decât să acceptăm că hrana pentru suflet nu ne-o luăm din același loc. 

 

Pur și simplu, avem nevoi diferite! Și în momentul în care, de dragul cuiva sau de dragul unor aparențe, nu ne mai hrănim spiritul cu ceea ce îl ține în viață, ne transformăm în niște umbre care își târăsc sufletul trist și gol dintr-un compromis în altul, devenind, într-o bună zi, o amintire a ceea ce eram.

 

Identificați ce vă face bine, fix ca în cazul alimentelor! Ce vă cade greu la suflet refuzați din start, spuneți "NU!" tuturor oamenilor, locurilor și lucrurilor care nu vă fac bine, așa cum spuneți "NU!" felurilor de mâncare despre care știți că vă declanșează crize de bilă sau de splină.

 

Acceptați doar ceea ce vă hrănește, nu ceea ce vă ocupă timpul și viața, fără să vă asigure nicio vitamină! 

Dintre toate lucrurile pe care le-am construit în viață, mă laud cu câteva relații de prietenie. La cataramă! Cu oameni care sunt la celălalt capăt al prieteniei de 30 de ani, de 15 ani, alții de 20 și unii, din "vremurile noastre".

În paralel cu creșterea și educarea unui copil, devenit un om frumos care își construiește propria fericire, am crescut câteva prietenii alese. Iar oamenii aceia m-au crescut pe mine. Pentru că prietenii mei nu s-au temut, niciodată, să mă tragă de mânecă. Nu le-a fost frică să-mi spună unde am greșit, nu li s-a părut mai comod să închidă ochii și au riscat să mă supăr, să mă enervez, să mă urc pe pereți negând tot ceea ce îmi spuneau… pentru ca apoi să stau, să mă gândesc și să analizez, fără patimă. De cele mai multe ori le-am dat dreptate.

 

Prietenii mei mi-au dat voie să mă răzgândesc și m-au așteptat în perioadele în care am fost plecată. M-au lăsat în furtuna mea si au stat cuminți pe margine, pregătiți cu plasturi pentru toate rănile cu care ieșeam din uraganele în care, recunosc, am un talent fantastic să intru. De bunăvoie! 

 

Prietenii mei m-au lăsat să fiu eu, dar m-au ajutat să văd unde și când greșesc, spunându-mi adevărul în momente în care nimeni altcineva n-ar fi făcut asta. 

Cum poate să te iubească un prieten nu te poate iubi nimeni! Pentru că prietenii mei cei mai buni nu așteaptă de la mine nimic. Ei au avut aceeași poziție față de mine și când am mâncat pită cu slană, și când ne-am întâlnit la seara de sushi. Prietenii mei au fost în casa mea și am stat pe jos sau în jurul unei mese, și într-o chirie ieftină de pe o stradă întunecată, și într-un cartier rezidențial cu barieră la poartă și cu agent de pază la ușă. 

O mână de prieteni buni te poate crește ca pe Făt-Frumos: într-un an, cât în șapte! 

Eu sunt suma tuturor experiențelor din viața mea și rezultatul unor relații de prietenie care s-au legat independent de statutul social, de conturi, cetățenii, stări civile, poziții ierarhice. În categoria celor mai buni prieteni intră și oameni pe care i-am cunoscut în liceu, și oameni cu care am interacționat conjunctural sau oameni care lucrează cu mine.

Nu m-am temut să-mi fac prieteni oamenii cu care lucrez. Nu e ușor să construiești și să menții o astfel de relație, dar, în mod cert, oferă o binecuvântată stare de siguranță. Am învățat împreună să ne respectăm spațiul, locul, nevoile, prioritățile, dar cel mai important aspect dintre toate este că am crescut împreună, într-un fel în care nu ne-au crescut nici familia, nici școala. Ne-am dat voie să fim onești și am câștigat, o spun fără ezitare, cele mai frumoase relații care pot lega oamenii.

 

După două săptămâni în care am avut timp să mă gândesc la toți și la toate, dar mai ales la mine, pot spune cu mâna pe inimă: pentru mine, scările pe care am urcat spiritual și de care m-am sprijinit în momentele în care drumul era prea abrupt au fost prietenii. Se știu ei. Nu au nevoie de nominalizări. Știu că mă poartă în suflet, așa cum îi port și eu pe ei. Și mai știu că nu sunt singură, decât atunci când vreau și cât vreau. În rest, în viața mea există câțiva oameni care mă iubesc, pur și simplu și care se află la doar un buton distanță.

 

 

"Râzi acum, că o să plângi mai târziu…"

O replică spusă de ai mei în glumă s-a demostrat a fi, de fapt, un buton de frână pentru mine. De fiecare dată când mă simțeam fericită și râdeam din toată inima, mama, tata sau un adult din familie, cineva avea grijă să amintească, mereu, că după râs vine plâns. Dacă aș fi auzit, la fel de des, că după plâns vine râs, probabil că nu mi-aș fi construit butonul de frică… Sau, poate, l-aș fi construit și pe al doilea: unul, care să declanșeze frica și unul, care să o oprească. 

"Nu-i a bun râsul ăsta, oare ce prevestește?!" Vă sună cunoscut?
Nimeni, niciodată, nu mi-a spus, într-un moment nefericit: "Lasă, o să vezi că după asta vine un moment de mare fericire!" De fiecare dată când eram jos și mi-era greu, mi se spunea doar…  "O să treacă!" "O să treacă!" Niciun cuvințel despre fericirea ce ar fi putut urma… 

În consecință, nu mi-am consumat până la capăt nicio bucurie, nicio fericire… pentru că, odată cu cele mai vesele hohote, se activa butonul fricii "oare ce vine rău, după atât bine?!?"

După bine nu vine, obligatoriu, rău! Însă, după rău ar trebui, obligatoriu, să vină bine, iar clipa de fericire să fie începutul unui lung și frumos șir de momente de fericire.

– Când ți-e greu, ce faci?
– Vorbesc?! 
– Cu cine?
– Cu câțiva oameni foarte apropiați, cu câțiva specialiști…
– Cât de apropiați sunt oamenii aceia pentru tine?
– Foarte… Eu și prietenii mei ne știm toți "morții" din beciuri, ne spunem cele mai importante gânduri… putem să stăm “dezbrăcați” unul în fața altuia, pentru că nu ne este rușine de nimic din ce am putea afla unii despre alții…
– Și nu ți-e frică?
– De cine?
– De ei?! Nu ți-e frică de faptul că, într-o zi, n-o să mai fiți prieteni și ar putea folosi totul împotriva ta?
– Nu m-am gândit la asta. Eu nu îmi pun plasa de siguranță atunci când vreau să zbor… să poți să-ți deschizi inima în fața cuiva, cu toată onestitatea, e la fel de frumos ca zborul. Să-ți lași sufletul liber să creadă în cel din fața ta, din toată ființa, e un dar minunat pe care ți-l poți face…"

 

 

Interviul a continuat în această notă și o să-l citiți, într-o zi, pe un blog.

 

Discuția mi-a oferit ocazia să-mi amintesc tot ce mi-a spus o femeie, în urmă cu mai bine de 10 ani. Am întâlnit-o la o pensiune din Bucovina. Nu mai știu cum o cheamă, era cu baiețelul ei… am mers cu ea pe dealurile din preajma Voronețului și m-a învățat să respir. Să mă opresc și să respir… Apoi mi-a vorbit despre Sfinții Arhangheli. Am făcut cunoștință cu Mihail și Gavriil, dintr-o altă perspectivă… De-atunci, pe ei îi strig, când am nevoie de Ajutor…

 

Și când credeam că (doar) despre asta a fost întâlnirea mea cu ea, mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte toată viața și m-a ajutat să trec peste trădări și lovituri primite, clasic, de unde mă așteptam mai puțin: “Atunci când cineva îți face un rău, bucură-te, că e păcatul lui și nu e problema ta! E a lui sau a ei și o să-i macine mult și bine, indiferent dacă recunosc sau nu”.

 

Și… uite-așa, de fiecare dată când mi-o iau, de fapt ei și-o iau. Nu mă răzbun niciodată, nu construiesc strategii și nu-mi irosesc timpul și răbdarea, așteptând să mi se facă dreptate. În fața cui să am dreptate? Cine trebuie să știe că am dreptate, știe! Cine mă cunoaște și mă iubește știe când am dreptate, la fel de bine cum știe când nu am… Și mă iubește oricum, indiferent de situație.

 

Cred într-o forță superioară, care ține lucrurile în echilibru. Cred, din toată ființa, că există un rost în toate și că noi suntem în acord cu Universul, atât timp cât suntem onești în privința a ceea ce/cine suntem și a ceea ce facem.

 

Cred în sinceritatea manifestată prin gând, intenție și faptă. 

 

 

“Vă urmăresc vacanța în Patagonia și mă bucur pentru ceea ce trăiți. Și v-am scris, pentru că vă iubim foarte mult și vreau să știți că sunteți în rugăciunile noastre. Atunci când eu și Sasha îi enumerăm pe cei dragi seara, când spune îngerașul, Sasha nu uită să le menționeze pe Fetița Zurli, Tanti Prezentatoarea, pe Zâna Bună și nu-l uită, niciodată, pe Lulu. Atunci când ajungem la biserică și cumpărăm lumânări, una este, obligatoriu, pentru Tanti Prezentatoarea.
La noi în familie, sunteți în rândul celor mai apropiați și dragi oameni. Este motivul pentru care ne gândim la dumneavoastră cu bucurie și cu emoție. Nu știu cine vă așteaptă acasă, dar vreau să știți că aici, în apartamentul nostru mic din Brăila, sunteți așteptată să reveniți în țară și suntem nerăbdători, cu gândul la următoarea întâlnire, prima din acest an.”

 

Îmi amintea cineva, zilele trecute, versul dintr-un cântec hip-hop: ”poți fugi, dar nu te poți ascunde”. Aș merge chiar mai departe… poți să mergi până la capătul pământului, poți să vezi cele mai impresionante minuni ale naturii, să întâlnești cele mai rare animale și cele mai ciudate forme de relief… poți să pătrunzi în adâncul pământului și să stai în mijlocul icranului oceanului.

Un mesaj, în care ți se amintește că ești în inima cuiva, te poate face să te emoționezi mai tare decât tot ce ai văzut la capătul pământului. Scrisoarea trimisă de familia din Brăila mi-a amintit de toate lucrurile minunate pe care eu și colegii mei le facem acasă. Mi-a amintit că nu facem umbră pământului degeaba și că bucuriile de acasă sunt la fel de mari, dacă nu și mai mari, decât o bucurie de la capătul pământului.

 

Când ai acasă atâtea motive de fericire, știi sigur că nu ai plecat ca să fugi, ci ai plecat doar ca să te întorci.

Ai plecat, ca să-ți amintești cine ești, ce faci, pentru cine și cu ce mjloace.
Ai plecat, ca să-ți întărești, din nou și din nou, credința că ești pe calea ta și că, pe orice drumuri ai alege să colinzi Pământul, drumul tău rămâne clar și bine desenat.

 

Când ai un rost pe lumea asta, pleci ca să te întorci mai puternic, mai experimentat. Cu energia nouă și curată, ești mai dornic să aduni în agenda ta numele cât mai multor copii și părinți pe care să-i faci fericiți.

Este cea mai mare nevoie. Indiferent că sunt tineri sau bătrâni, femei sau bărbați, slabi sau grași, sănătoși sau bolnavi, săraci sau bogați, de la țară sau de la oraș, din România sau nu, intelectuali sau muncitori, harnici sau leneși, originali sau banali, inteligenți sau mediocri… indiferent de categoria în care ar putea fi plasați, absolut toți oamenii vor iubire. Și, paradoxal, fac tot ce pot, ca să nu o primească… Resping, alungă, fug, se ascund, mint, pacălesc, fură, înșală, ignoră, renunță, sufocă, agresează, sfidează, abandonează…

 

Să rămână constant deschiși în dorința de a fi iubiți e cel mai greu lucru pe care îl au de făcut oamenii.

 

Pot muta munții din loc, pot construi cele mai performante aparate, pot inventa cele mai interesante aplicații, dar nu pot obține și păstra iubirea propriilor copii.  Pot culege aplauzele întregii lumi, pot străluci în lumina tuturor reflectoarelor, pot obține recunoașterea globului pământesc, dar nu pot să obțină și să păstreze iubirea unui singur om…

Pot colinda toată lumea, pot ajunge în cele mai îndepărtate colțuri, pot cuceri cele mai înalte piscuri, pot ajunge în măruntaiele Pământului, dar nu pot intra în inima celor mai importanți oameni din jurul lor…Pentru că oamenii depun foarte mult efort ca să obțină toate celelalte lucruri, se trezesc prea obosiți pentru efortul presupus de iubire… 

 

Și, apoi, tuturor ni se pare că iubirea nu se cucerește și nici nu se întreține… E limpede, nu? Iubirea se cuvine! 

Se cuvine ca fiecare să trăiască în iubire, așa cum se cuvine să trăim în pace, să trăim sănătoși, să trăim mulțumiți de viața noastră.

 

Dacă am face și pentru iubire aceleași eforturi pe care le facem pentru toate celelalte nevoi, am trăi în iubire și totul ar fi mult mai simplu… Când iubești, ești bogat. Când ești bogat, nu ești neapărat bogat și în iubire. 

 

Când iubești, ești viu. Și ești viu, tocmai ca să descoperi cum e să iubești. 

Un om care face probleme e un om care are probleme.

Am înțeles asta, dintotdeauna. Intuitiv.

De fiecare dată când cineva mi-a făcut probleme, m-am gândit care sunt, de fapt, problemele lui. Asta n-a fost rău, deloc.
Greșit a fost, însă, că am încercat să i le rezolv… Asta, când nu încercam să-l ajut să le identifice. Am căutat să sap cât de mult s-a putut, ca să descoperim împreună adevărata problemă.
Am tot făcut acest exercițiu… și eu cu mine, și cu alții.

Din păcate, am încercat să-i fac pe oameni să-și vadă problema, înainte ca ei să fie pregătiți să o facă. Eu am înțeles, într-o zi, că primim o soluție pentru orice problemă, cu mult înainte să descoperim problema. Nu e întotdeauna soluția care ne convine, dar e acolo. 

Nu știu dacă soluțiile se nasc sau doar se fac văzute, înainte de a identifica adevărata problemă. Știu însă, sigur, că, odată recunoscută problema, soluția sare în două picioare și aproape că strigă: "sunt aici, sunt aici, mă vezi? Întinde mâna și prinde-mă!" Uneori, e atât de aproape și atât de simplu, că ni se face frică să o recunoaștem. Cautăm, cu îndârjire, departe de noi, în alții și în alte locuri, soluții care sunt doar la o mână distanță.

Fiecare om, femeie, bărbat, copil, fiecare ființă care face probleme are o problemă. Și orice problemă are cel puțin o soluție. 

Întinde mâna, deschide ochii! E lângă tine.