Da, noi alegem dacă trecem prin viață într-un fel sau în altul. Imaginați-vă viața ca pe o autostradă! Ca să parcurgi drumul te așezi pe un culoar pe care, la start, scrie un singur cuvânt:

bucurie  *     nemulțumire  *   suspiciune  *   nepăsare  *   lene  *       muncă   *    inspirație       talent   *    curiozitate  *    înțelepciune  *     răbdare   *     explorare   * necinste  * duplicitate  frustrare   *  tristețe  *  optimism  *  resemnare  *     slăbiciune  *    performanță…

 

Ca să intri pe autostradă ți se cere să te așezi pe culoarul care crezi că ți se potrivește, unde te regăsești.

90% se așază pe culoarele pozitive, doar calități și bucurii. Apoi, vine Destinul și spune: "Nu, așază-te acolo unde stai tu în cea mai mare parte a timpului!

 

Du-te pe culoarul corespunzător felului în care ai ales până acum, să traiești! Dacă 80% din timp ești optimist, acolo te așezi. Dacă ești sceptic, prin definiție, du-te pe culoarul tău! Dacă ești oportunist, stai între ai tăi și, dacă ești vesel, du-te la hliziți!"

 

Suntem așa cum alegem să fim în cea mai mare parte a timpului. Suntem ce suntem și, atunci când ne dăm seama că nu vrem să parcurgem toată viața pe acel culoar, facem schimbarea. Iar schimbarea înseamnă să ieși din culoarul tău și să te așezi pe altul. Dar presupune să-ți lași și obiceiurile pe culoarul vechi. Și să înveți regulile de pe noul culoar! 

 

Schimbarea înseamnă să modifici profund felul în care ai ales, la un moment dat, să treci prin viață.

 

Imaginează-ți că cineva survolează această autostradă și ne vede așezați exact pe culoarele pe care suntem, așa cum suntem. Pe cel din elicopter nu-l păcălește nimeni! 

 

El și eu știm cel mai bine răspunsul la întrebarea: "Cum trece Mirela prin viață?" 
Eu mi-am răspuns, cu glas tare. 

Tu pe ce culoar crezi că te-ai așezat? 
Definitiv? 

Foarte puțini oameni m-au păcălit. Pe puțini dintre cei pe care i-am întâlnit, i-am crezut ceea ce nu erau. “Puțini, da' buni” să se prefacă o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, în funcție de cât de adormită era vigilența mea.

Pornesc în relații cu prezumția de onestitate. Nu stau să mă gândesc ce se ascunde în spatele intențiilor. Fifi numește asta bunătate. Alexandra zice că-s credulă. Andreea, că sunt fraieră. Maria, că sunt neatentă. Altcineva a zis că, de fapt, nu mă interesează cu adevărat cine este cel din fața mea.

 

Ar putea fi câte puțin din toate. Dar eu cred că, înainte de orice, e dorința mea puternică de a întâlni oameni onești, oameni care chiar fac ce spun și care au grijă să nu-i rănească pe ceilalți. De ce aș crede, din primele două replici, că omul din fața mea vrea doar să profite de sinceritatea sau de generozitatea mea? Cum să întind mâna, să-mi spun numele și, înainte de a-i admira privirea sau zâmbetul larg, să-mi treacă prin minte “e un ticălos, o să mă înșele, o să-mi dea țeapă, o să sufăr, o să-mi pară rău că l-am întâlnit” ?

 

Am aflat povești terifiante de la oameni pe care îi cred, despre întâlniri care le-au încurcat rău viața… Eu, însă, când încerc să caut făptașii în memoria mea… Nu-i mai găsesc! Pentru că memoria mea i-a înghițit. Le-am dat cea mai cruntă pedeapsă: i-am omorât, nu le-am dat șansa să fie nemuritori, în amintirea mea. Acei oameni, pentru mine, nu mai există. S-au topit, sunt neant, ca și cum nici n-ar fi fost vreodată. Ce pedeapsă mai grea, decât să nu te țină minte omul căruia i-ai facut o "nefăcută", convins fiind că i-ai aplicat “lovitura”? 

 

Când cineva vă face o “mizerie”, doriți-vă doar să-l ștergeți din memorie! Cu detașare sau cu patimă, să-l faceți să dispară din amintirile voastre! Delete! Voi scăpați de grijă, iar lui îi va rămâne responsabilitatea de a vă ține minte. Să se ducă el, acolo sus, cu lista oamenilor cărora le datorează, cel puțin, scuze! 

 

"Nu înțeleg de ce se bagă oamenii în treburile mele?! De ce îi interesează atât de mult ce se întâmplă dincolo de propriul gard… În curtea mea, îmi fac treburile așa cum îmi place. Mie! Îmi aranjez lucrurile și viața, după placul meu. De dimineața până seara le mut dintr-o parte în alta, după nevoile mele… De ce vecinul de peste gard are mereu ceva de comentat, de bârfit, de spus despre mine?"
Am primit întrebarea asta de la o cititoare.

 

Un om se bagă în treburile altui om, pentru că el nu are altă treabă. Pentru că nu știe să-și facă treaba lui, în curtea lui. Cred că ar trebui să ne învățăm copiii, de mici, să-și inventeze propriile treburi.

 

M-am trezit, deseori, întrebând-o pe Maya: "Da' X ce notă a luat? Da' Y cu ce era îmbrăcată? Da' Z ce proiect a făcut?" Am făcut asta, deși știu cât rău mi-a făcut mie acest fel de a mă raporta la ceilalți, de a fi în continuă competiție (artificială) cu cei din jur. Am crescut cu aceste comparații. Înainte de a vrea să știe ce nu am făcut bine în lucrarea mea, tata trebuia să afle ce note au luat ceilalți…

 

Vrând – nevrând, am crescut raportându-ne la cei din jur. La un moment dat, am tăiat răul de la rădăcină: m-am dus pe un drum pe care nu mai călcase nimeni dintre cei pe care îi cunoșteam. Mi-am inventat "o treabă" în care nu am mai fost nevoită să mă uit nici în stânga, nici în dreapta. Doar înainte! Am făcut fix cum am simțit, fără să am vreun termen de compară ție. Am atâta treabă cu "treaba mea", că nu mai am vreme de treburile altora.

 

Nu vă supărați pe oamenii care se bagă în treburile voastre. Ei, pur și simplu, nu au ce să facă. În viețile lor nu se întâmplă nimic suficient de interesant, încât să le acapareze atenția… au foarte mult timp și nu știu cum să-l folosească. Dacă aveți timp și energie, ajutați-i să-și găsească "o treabă". Dacă nu, aveți răbdare, o să se plictisească repede de treburile voastre și vor lua la rând treburile altora.

 

Bucurați-vă că aveți la ce să vă gândiți și concentrați-vă asupra a ceea ce aveți de făcut! Altfel, tocmai băgându-i în seamă, le dați o treabă… Pentru ei e ceva "de lucru", dar pe voi nu vă ajută. Deloc.

Dacă ai un vis, nu-l înghesui într-un plan! Planurile te obligă să le duci la îndeplinire într-un anumit interval de timp și în orice condiții de efort. Și dacă nu reușești în termenii fixați, planul poate fi preluat de altcineva și dus la capăt. Dar visul tău nu-l poate trăi nimeni! 

 

Fiecare om are visul lui. Poate să fie împlinit de altcineva, dar… parcă nu e la fel. Propune-ți să-ți vezi visul cu ochii! Să-i simți parfumul, să-i pătrunzi măreția! Propune-ți să-l trăiești și ai încredere că o să ți se întâmple! 

 

Nu visa visuri irealizabile! Pot fi visuri greu de împlinit, dar nu de nerealizat. Dacă e omenește posibil și depinde în primul rând de tine, atunci e un vis realizabil! 

 

Nu-l pune într-un tabel! Nu-l limita între două liniuțe, cu spații în trei coloane! Nu există Excel pe măsura visului tău! Nu-l bloca într-un termen, o dată, care te va obliga să spui: "dacă nu se întâmplă până atunci, renunț la el!" 

 

Pentru fiecare vis ne pregătim în mod special. Și el se desfășoară cu măsură, în ritmul în care noi ne apropiem de el. E ca atunci când ai un covor roșu, rulat, și îl desfășori încet, calm, călcând ordonat, pas după pas. Până la capăt! Iar la capăt te așteaptă premiul.

 

Poate să vină altcineva să desfășoare covorul. Poate să pășească apăsat… poate să ia trofeul, dar nu-i același lucru. Cine spune că trebuie să termini de întins covorul la 15 ani, la 25, la 35 sau la 50? Poate tot ce faci tu, toată viața, sunt chiar pași pe covor. Unii ajung mai repede la capăt, alții au covorul mai mare… nu știm cum stăm. Și ce bine că nu știm! 

Nu stabiliți deadline visurilor! Limita trebuie să fie visul, nu timpul în care el prinde viață! 

 

Mă uit la mâinile mele și la chipul meu… timpul se așază, domol, pe fiecare cută. Își face loc în pliurile pielii mele și se culcușește acolo, comod și relaxat.

Timpului îi place foarte mult pielea mea. Și ea, generoasă, îl primește cu porii deschiși. Mă uit la inima mea și îi văd toate cusăturile… e plină ochi de petice. E ca păturica aceea care îți tine loc de mângâiere când ești copil și, de drag, o iei cu tine prin toată viața… Corpul meu e plin de cicatrice. De la cezariană, până la toate vânătăile și imperfecțiunile care s-au lipit de corp și nu mai vor să plece…

 

Nu mi-e rușine de urmele care se văd pe chipul și pe corpul meu. Nu mi-e jenă să vadă oamenii ața cu care mi-am cusut rănile. Nici măcar nu încerc să le ascund. Spun atât de multe despre mine… Suita mea de cicatrice arată că am trecut prin multe întâmplări și am scăpat… am rămas în viață.

Să nu-ți fie rușine că se poate citi pe chipul tău suferința! Să nu te jenezi că se vede sutura, că pe mâna ta e pielea adunată, ca după o arsură, sau că oamenii îți văd cusăturile nesigure, cu noduri și ațe atârnând pe inimă…

 

Nu încerca să-ți ascunzi cicatricele. Ele arată că ai supraviețuit. Că ești dintre cei care au învins… de atâtea ori! 

 

Oamenii importanți din viața mea sunt așa, pentru că eu i-am făcut importanți. Aceiași oameni pot fi complet lipsiți de importanță pentru alții.

 

Nu există oameni importanți, din naștere. Cota de importanță de la naștere este de 0,0001%. Când venim pe lume suntem importanți pentru un mic număr de oameni: mama, tata, medicul ginecolog, bunicii…

 

Mama e singura ființă căreia un copil îi dă, din start, cota corectă de importanță. Și ea face același lucru. Apoi, încet – încet, ne mărim aria. Și, dintr-o punguță invizibilă, presărăm praf de importanță peste diverși oameni. Peste unii mai mult, peste alții mai puțin…

 

Uneori, apar în viața noastră oameni peste care noi presărăm toată punguța cu praf de importanță… și le dăm, astfel, mai multă importanță decât au. Din fericire, importanța nu are același efect în cazul tuturor și nici nu e veșnică. E precum parfumul… mireasma e diferită, în functie de PH. În unele situații se păstrează mult și bine, în altele se evaporă repede.

 

Oamenii au exact importanța pe care le-o dăm noi și devin lipsiți de importanță, pentru noi, atunci când alegem asta. Un om despre care nici nu știai că există poate, printr-un joc al sorții, să devină mâine cel mai important om din viața ta. Așa cum oamenii care astăzi se bucură de acest statut s-ar putea ca, peste puțin timp, să reintre în sfera banalității.

 

Nu vă lăsați impresionați de oamenii importanți pentru alții. Importanța se câștigă. E o relație bilaterală, nu se moștenește, nu poate fi imitată sau influențată… Niciun om important pentru cineva nu devine important și pentru mine, decât atunci când eu hotărăsc asta.

Nu-i lăsați pe oameni să vă sufoce cu importanța pe care voi le-ați dat-o. Amintiți-vă că, în afară de relația cu mama, toate celelalte relații importante sunt alegerile noastre! 

M-a întrebat cineva, zilele trecute: “De ce-i mai dai încă o șansă?”

 

Pentru că le am. Buzunarele mele sunt pline de șanse! Cine sunt eu să umblu cu ele ticsite de șanse și să nu le folosesc?! 

 

O șansă are o durată mică de supraviețuire. Dacă nu o folosești, ea dispare, se topește. Și, în locul ei, crește o altă șansă pentru același om… sau pentru altul.

 

Cred că la naștere, fiecare dintre noi primește un săculeț plin de șanse. Le putem folosi pentru noi sau pentru ceilalți. Cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult… Practic, săculețul tău nu e gol niciodată! 

 

O șansă are o durată determinată de supraviețuire și e de unică folosință. Apoi, trebuie să recurgi la altă șansă… și tot așa… Sunt oameni care au nevoie de șanse puține, poate de la un singur om… Ei, cu șansa aceea, reușesc să se întărească, să se echilubreze și să meargă mai departe. Alții au nevoie de mai multe șanse, din mai multe părți, pentru că șansele sunt ca vitaminele: fiecare șansă acoperă o lipsă. 

 

Nu poți să-mi dai mie șansa altcuiva… trebuie să-mi dai șansa mea! Și nici nu pot să-ți dau o șansă ca să repari o greșeală, când tu ai nevoie de o șansă să te simți iubită și apreciată, ca să poți repara apoi, tot ce e de reparat.

 

Am toate șansele din lume în punguța cu care am venit pe pământ. Trebuie doar să le folosesc. N-o să mă aplaude nimeni dincolo, dacă nu fac asta. Nimeni nu va spune:
"Bravo!!! Ai făcut economie de șanse, super!!! Uite, Raiul îți este recunoscător!" 

 

Nu! Șansele au fost inventate ca să fie folosite. Și atunci când le primim, și atunci când le oferim! Trebuie doar să deschidem bine ochii, să analizăm situațiile și să dăm șansele potrivite fiecăreia dintre ele.

 

Nu stați cu șansele la saltea… Căutați-vă bine în buzunare și priviți șansele ca pe ceva ce aveți de dat, nu de păstrat! 

 

De ce dau atâtea șanse? Pentru că am. Pentru că vreau. Pentru că pot și pentru că eu nu pierd nimic. Câștig doar șansa de a le primi înapoi. De la același om… sau de la alții! 

Mi-am dat seama de asta, povestind cu Sanda Nicola (care, la fel ca mine, a încercat vreo 4 facultăți) că nouă nu ni s-a spus că putem să încercăm… și că, apoi, putem să ne răzgândim și să încercăm altceva.

În copilăria și chiar în tinerețea mea, trebuia să încerci și să-ți iasă, ca să fii în rândul lumii! 
E, probabil, motivul pentru care, inițial, am preluat și noi rețeta părinților: aceeași școală de la început, până la sfârșit, același loc de muncă (sigur), același oraș, aceeași casă, același bărbat…

 

Doar că dinamica vremurilor în care trăim noi e alta. Părinții noștri nu aveau prea multe opțiuni și nici nu îi încuraja nimeni să facă schimbări. De fapt, erau chiar blamați dacă îndrăzneau să schimbe ceva! Să-ți schimbi locul de muncă însemna că ești un om cu probleme, să te muți dintr-un oraș în altul te trecea, automat, în tagma dezrădăcinaților, care aveau și un nume dedicat “vinituri”. Să divorțezi sau să nu te casătorești până la 25 de ani… aproape că era iadul, însemna să-ți trăiești tot restul vieții în zgomotul tinichelelor legate de "coadă"!

 

Noi nu mai putem face asta, decât blazându-ne și trăind nefericiți în locuri și cu oameni care nu sunt tot Ce e Mai Bun pentru Noi.

 

Astăzi, din rolul nostru de părinți, frați, iubiți, fii sau fiice, ar trebui să nu ne temem să spunem: ÎNCEARCĂ!

 

Încearcă să guști asta și, dacă nu-ți place, aia e… Măcar știi să te ferești! 

 

Încearcă să probezi o haină și poți renunța la ea, fără teama privirilor veninoase! 

 

Încearcă să vezi cum e școala la care vrei să mergi și dacă te-ai înșelat, încearcă alta! 

 

Încearcă să construiești o relație cu persoana pe care o ai în minte, în inimă… dacă nu functionați dincolo de o încercare, mai încearcă, nu te opri până nu găsești omul lângă care te simți întreg! Încearcă orice pasiune, orice hobby, orice modalitate de a te relaxa! 

 

ÎNCEARCĂ! Viața este tocmai procesul prin care găsim întâmplările, locurile, oamenii, acțiunile, lucrurile care ne fac fericiți! Și ele nu sunt cocoțate pe garduri și nici nu te strigă: "Uite-mă, mă vezi? Sunt aici pentru tineee!" 

 

Nu vă temeți să le spuneți celor dragi: "ÎNCEARCĂ!" Nu vă temeți să vă spuneți asta și vouă! 

 

Am înțeles de la alții, mai înțelepți și mai filozofi decât mine, că la sfârșitul vieții ne pare rău pentru ce n-am încercat, nu pentru ce nu am reușit.

Fă-ți planuri pentru tine, despre tine, cu tine!

 

Fă-ți câte planuri vrei tu și oricât de mărețe, care să țină de persoana ta, de dezvoltarea ta, de standardele tale! 

 

Fă-ți planuri încercând să-ți cântărești posibilitățile, să fii onest cu ce și, mai ales, cu cât poți duce! 

 

Fă-ți planuri cu ținte precise, stabilite în funcție de cât de departe crezi tu că poți să mergi! 

 

Fă-ți planuri care să se potrivească pregătirii tale fizice și emoționale! 

 

Fă-ți planuri în privința cărora să fii sigur că reușești!

 

Planurile nu se fac în funcție de alți oameni, indiferent că îți sunt părinți, copii, parteneri, șefi, angajați… Dacă în reușita unei acțiuni mai este implicată încă – cel puțin – o persoană, acela nu mai este planul tău. E planul vostru!

 

Facem, mai degrabă, planuri în asociere cu alții, decât facem singuri. Ni se pare mai simplu și suntem mai determinați să facem lucruri împreună cu alții. Din păcate, suntem pregătiți diferit, rezistăm diferit și muncim diferit în planul comun… De cele mai multe ori, dezamăgirile provin din felul în care celălalt nu susține planul.

 

E greu să lucrăm în mod egal la același plan, pentru că suntem diferiți. Dar nu e imposibil! Efortul e altul, direct proporțional cu riscul de a fi dezamăgiți… la tot pasul.

 

Dar, dacă tot ne facem planuri cu alții, am putea suferi mai puțin, gândind simplu și onest: “Poate iese, poate nu. Daca da, ne bucurăm, dacă nu, suntem mulțumiți că am încercat!” 

 

Și, de fapt, am suferi infinit mai puțin, dacă am avea propriile planuri, în care n-am depinde de nimeni și de nimic. N-am avea pe cine să dăm vina, în cazul în care nu ne-am face planul… 

Să ducem la îndeplinire un plan, împreună, înseamnă ca fiecare din cei implicați să ducă la îndeplinire propriul plan. Când în mintea ta, în agenda ta, nu există un plan al tău, nu ești ancorat în propriile nevoi… În mod evident, rămâi suspendat, captiv, în plasa tuturor planurilor pe care le ai cu alții sau le au alții cu tine.