Mă gândeam zilele trecute la faptul că eu, cu energia mea, sunt greu de dus. Sunt foarte puțini oameni care fac față ritmului meu, dinamicii din viața mea, numărului mare de idei și volumului de acțiuni.
Toți cei care n-au reușit să țină pasul cu mine au dat vina pe ritmul în care funcționez, pe felul în care mă manifest și pe viteza mea de reacție. Foarte multă vreme le-am permis să vorbească despre asta ca despre un defect.
Această poziționare mi se trage din copilărie. Eu am moștenit această dinamică de la mama. Mama mea, și în ziua de astăzi, la 70 de ani, nu stă nici o secundă. În permanență iese ceva din mâinile ei și iese ceva bun, indiferent cât efort trebuie să depună, indiferent dacă este vorba despre mâncare sau despre un pulover împletit, sau dacă repară ceva prin casă… Indiferent ce face, face bine și pentru ea, și pentru ceilalți, și nu obosește decât foarte rar.
Tata… Tata era o fire boem-comodă, prefera să asiste de pe canapea sau de pe un fotoliu… Altfel, bateria mamei mele îl deranja doar când îl scotea din zona lui de confort, când îi cerea să facă ceva. Tata a împachetat toată voința mamei și bucuria ei de a face TOT, toată forța și viteza ei, într-un defect și ne-a făcut pe noi, copiii, să credem că nu e bine cum e mama, că mama e "nebună" pentru că tot timpul trebuie să facă ceva și că noi suntem obligați să-i facem față.
Am preluat de la mama o parte din puterea ei. Multă vreme m-am simțit vinovată, pentru că îi deranjam pe ceilalți cu bucuria mea de a face lucruri și încercam să reduc din ritm, din idei, din proiecte, ca să mă raliez capacității celorlalți de a munci. De curând, la spectacolul de la Cluj, mama venit să ne ajute, așa cum face de fiecare dată, și s-a bucurat de toată admirația colegilor mei, pentru hărnicia ei și pentru că transformă tot ce atinge în lucru bine făcut.
Așa am realizat cât de nedrept a fost pentru ea să fie tratat ca un defect ceva ce e, de fapt, o mare calitate. Prin urmare, eu nu mai vreau să mă poziționez drept vinovată. Cine reușește să țină pasul cu mine, bine! Cine nu poate, să rămână spectator, dar n-o să-i permit să spună că spectacolul e slab, nepotrivit, prost, doar pentru că nu are el ochelarii potriviți.
Este imaginea care s-a întipărit cel mai puternic în sufletul meu.
FIECARE OM ÎȘI DUCE CRUCEA.
Crucea lui, pe drumul lui.
Fiecare om are propria Golgotă.
Uneori, ne întâlnim cu oameni asemenea lui Simeon și, pe o anumită porțiune din calea noastră, putem fi ajutați. În viața fiecăruia dintre noi există unul sau mai mulți Simeoni, dar crucea ajunge, din nou, pe spatele nostru. Vecinii de drum nu sunt niciodată aceiași.
Ați observat că, întotdeauna, te lovesc cei care au stat pe lângă tine?
Imaginea asta este foarte clară. Nu-ți poate pune piedică unul care e cu cinci metri în fața ta. Când cazi, dacă te lovești de astfel de situații, sigur te-a împins cel care ți-a stat în dreapta sau în stânga, în față sau în spate. Poate chiar cel căruia, pe o porțiune de drum, i-ai întins mâna ca să-și ducă mai ușor crucea. Nu te mira dacă o să-ți găsești crucea aruncată în mijlocul drumului. Cel care ți-a spus că te ajută n-a mai putut să o ducă, pur simplu. Ridic-o și mergi mai departe! Nu-ți pierde timpul, cerând explicații. Ridic-o și du-te! Iar când ajuți pe cineva, fă-o din tot sufletul! Fără să aștepți nimic. Și fă doar ceea ce îți stă ție în putere, atunci când e un moment bun, și pentru tine, și pentru el! Doamne, ce mulți suntem… și ce puțini întâlnim, de fapt!
Cu asta plec eu din Ierusalim. A fost locul în care l-am visat pe tata, în fiecare noapte. A fost locul în care, în vis, în timp ce încerca să-mi facă rău cineva, un om din trecutul meu mă convingea că trebuie să-l văd pe tata. El m-a sunat și mi-a spus: “Vezi-ți de treaba ta, mai ai multe de făcut! Încă nu ești pregătită să te întâlnești cu mine”.
Aici mi-am amintit cum bunica mea le-a spus celor apropiați, când eu aveam 20 de ani și am făcut prima alegere controversată: “E crucea ei. Lăsați-o să și-o ducă!”
Doamne, ce mulți suntem!
Uitați-vă în jurul vostru și gândiți-vă că fiecare își duce propria cruce și că toate sunt două lemne grele, puse unul peste altul. Chiar dacă din afară pare că unora le este ușor, și ei își duc propria cruce. Și dacă nu-i puteți ajuta, nu le puneți piedică!
Dați-vă mai încolo, dacă nu vă place ritmul în care merg cei de lângă voi. Calea e largă, însă nu e la fel de lungă pentru toată lumea.
Merită să te oprești din ritmul tău, doar când ceilalți au cu adevărat nevoie. Povesteam zilele astea cu o prietenă, despre relațiile personale. Despre cât sunt de frumoase, provocatoare, enervante, incitante, înălțătoare, vindecătoare.
Eu iubesc oamenii și știu să trăiesc între ei. Știu să mi-i apropii, știu să-i susțin, dar știu deopotrivă să-i las în pace. Atunci când simt că sunt pe aceeași lungime de undă cu cineva, pun toată energia în relație și mutăm munții împreună. Uneori, pe același om, simt că îl târăsc după mine prin relația noastră. Au fost vremuri în care am suferit că nu era acolo, mai ales că simțeam că trag singură la căruța relației noastre. Oricare ar fi fost ea: de muncă, de prietenie, de iubire de toate felurile sau de familie.
Din fericire, între timp, mi-am construit o poveste care ilustrează perfect relațiile. E genul de reprezentare exactă, care își face treaba. Mă ajută să nu mai rămân agățată în relații care nu funcționează "în acest moment". Nu înseamnă că se termină, nu înseamnă că dispar. Pot, pur și simplu, să nu mai funcționeze într-un moment anume.
Cum am făcut? Mi-am imaginat o clădire imensă, un turn cu foarte multe etaje, care este, de fapt, viața noastră. La fiecare etaj întâlnim oameni, ni se întâmplă lucruri, trăim experiențe, rămânem cu amintiri și cu lecții învățate sau neînvățate… Pe fiecare palier ne intersectăm cu o mulțime de oameni. Unii dintre ei reușesc să urce împreună cu noi mai multe etaje apoi, într-o zi, observăm că nu mai sunt acolo, așa cum îi știam, în proximitate. Nu mai suntem pe același etaj, iar asta înseamnă că sunt la alt etaj. Mai sus sau mai jos, nu contează.
Esențial e să știi că nu înseamnă că ești mai bun sau mai rău. Înseamnă, pur și simplu, că tu trebuie să vorbești cu oamenii de pe etajul la care ai ajuns, iar el/ei trebuie să întâlnească oamenii de pe etajul la care e/sunt. Și nu implicați, nici în glumă, partea materială, condiția financiară. Este strict un bloc al evoluției spirituale și emoționale. Adevăratele relații în locul ăsta se construiesc.
Mi-a plăcut exemplul cu blocul, pentru că este foarte clar. Aproape simți greutatea cu care urcăm etaj după etaj… Cu unii pe scări, cu alții cu liftul, în relații mai grele sau mai ușoare, cu unii urcăm repede, sincron, și cu alții am putea ajunge chiar la capăt, oricare ar fi el.
Dar nu e obligatoriu să urcăm cu toți, așa cum nu e obligatoriu să ajungem cu toții, la capăt. Există situații în care unul dintre cei aflați în relație trebuie să coboare câteva etaje. Ceva sau cineva îl cheamă înapoi și noi numim asta regres. Nu știm ce are, știm doar că a trebuit să plece de la etajul la care eram împreună.
Nu există niciun om pe lumea asta, pentru care tu să te oprești din drumul tău, dacă el nu are cu adevărat nevoie de tine. Și nu contează dacă e rudă de sânge sau prin alianță, prieten nou sau vechi, partener sau coleg de lucru. Vine o zi în care trebuie să mergem mai departe, fără ranchiună, fără regrete, fără să ne punem prea multe întrebări. Ideal e să luăm cu noi doar partea bună din etajele parcurse împreună. Dacă însă cineva din relația noastră are cu adevărat nevoie de noi, atunci merită să ne oprim, să-l ajutăm și apoi să vedem cum mergem mai departe.
Cred că aici este marea provocare: să avem mintea și inima deschise, să reușim să evaluăm corect situațiile, să nu confundăm alintăturile sau nehotărârea cu nevoia reală de ajutor. Altfel, treaba noastră e să mergem mai departe!
Pe mine mă ajută să-mi amintesc, oricât de dur ar suna, că nu murim deodată și că, la sfârșit, fiecare dintre noi rămâne doar cu cât a urcat și pleacă de pe etajul la care a reușit să ajungă. Cu cât urci mai sus emoțional și spiritual, cred că ești mai aproape de Dumnezeu… și trecerea dincolo se face doar mergând înainte.
Iubesc viața la nebunie și îmi place să o trăiesc zi de zi la maximum. Alerg între avioane, săli de spectacole, strâng în brațe zeci de mii de copii și de părinți în fiecare an și îmbrățișez fie doar și imaginar alte milioane. Visul meu de a face fericiți cât mai mulți copii merge mai departe. Îmi plac tinerii și sunt mândră că fata mea face parte dintr-o generație extraordinară, care știe exact ce vrea de la viață.
Am întâlnit de-a lungul timpului tineri care la 20 de ani au făcut cât alții într-o viață și de aceea m-am bucurat să mă alătur proiectului 20 la puterea 20 pus la cale de Metropolitan Life. Proiectul își propune să susțină generația care va aduce o creștere exponentială și prezintă 20 de tineri cu realizări remarcabile azi, care construiesc România de mâine. Generația Z este motorul societății de mâine și cea care arată că dorința de a fi cel mai bun în ceea ce faci, spiritul de echipă, munca asiduă și dorința de a face lucrurile diferit sunt ingredientele unui viitor de succes.
În 20 de ani, aceșți tineri au inventat lucruri nemaivăzute, au cucerit cele mai importante scene ale lumii și au câștigat medalii în competiții la nivel mondial. Poveștile lor sunt impresionante, pasiunile lor sunt un catalizator pentru toate realizările lor și sper să le ofere și altor români inspirație, încredere și curaj pentru a-și urmă calea așa cum vor ei, în control și liberi.
M-am bucurat să citesc despre acești 20 de tineri EXTRAORDINARI, care fac atâta cinste părinților lor și României și am ales să vorbesc cu doi dintre ei, care mi-au atras în mod deosebit atenția – o balerină și un tânăr student inventator. Ea e diva balerină, urcă pe scene mari și face furori la Londra. El a construit împreună cu prietenii și colegii lui o casă eco despre care vorbește o lume întreagă.
Francesca Velicu. 20 de ani, balerină.
Am ales să vorbesc cu ea pentru că eu iubesc artișții și mi-a plăcut povestea ei. Entuziasmul a fost de ambele părți pentru că Francesca mă cunoaștea. Și mă cunoștea bine! Și nu de la televizor sau de la radio, ci pentru că atunci când era mică venea la spectacolele mele. Mi-au dat lacrimile când mi-a trimis fotografii cu noi două împreună. Ea la început de viață trăind visul copilăriei, eu la început de drum în Bucureșți la primele mele spectacole pentru copii. Această întâlnire a noastră arată clar că viața chiar bate filmul.
Francesca a răspuns cu drag și seriozitate întrebărilor mele.
Când ai știut pentru prima dată ce vrei să te faci?
Am fost fascinată încă de la primul spectacol văzut la Operă, că orice copil probabil, dar un moment pe care mi-l amintesc acum este primul spectacol ca elevă a liceului de coregrafie în “Corsarul”. Îmi plăcea atât de tare să mă uit la soliste și am vrut să ajung exact ca ele.
Ce iubești cel mai mult la oameni?
Încerc să văd ce e mai bun din fiecare, apreciez oamenii care își cunosc atuurile sau calitățile și știu cum să le folosească spre bine în ceea ce fac.
De afară, baletul pare un vis. Câte ore de muncă înseamnă pe zi?
Eu lucrez în fiecare zi de la 10 la 6, repetițiile diferă cu fiecare spectacol la care lucrăm. În zilele cu 2 spectacole termin la 10 seara. Îmi place să lucrez mult, este un super feeling de satisfacție la sfârșitul zilei.
Ce ți-a plăcut cel mai mult la inițiativa Metropolitan Life și Biz și cum te simți în calitate de protagonistă a acestui proiect editorial?
Îmi face mare plăcere să fac parte din acest proiect. Contează foarte mult că tinerii cu adevărat valoroși să fie apreciați și cunoscuți.
În final, ce le-ai spune celor cărora le e frică să-și urmeze visul?
Nu cred că frica are ce cauta. Dacă ceva nu iese cum ți-ai dorit sau faci greșeli, asta e, treci mai departe și înveți. Dacă îți doreșți cu adevărat să realizezi ceva anume, o să se întâmple! Cu cât mai greu e drumul, cu atât mai mare va fi bucuria când reușeșți
Un alt tânăr care m-a impresionat a fost Iulian Baba – membru al echipei care a făcut o casă solară ce a uimit întreagă lume. Am discutat cu el și am descoperit un tânăr surprinzător, curajos și creativ.
Ai proiectat o casă solară care acum e premiată. Când ai pornit acest proiect, te-ai gândit vreo clipă la câte premii va strânge?
Este o poveste foarte lungă în tot acest proces care durează aproximativ 2 ani. O să încep cu competiția la care am participat, se numește Solar Decathlon și de obicei se ține o dată la doi ani în țară care poate și vrea să găzduiască această competiție. Apoi urmează înscrierea la competiție a fiecărei echipe din întreagă lume, iar aici este unul din primele momente în care te relaxezi puțîn, după ce ai aflat că ai fost acceptat la competiție.
Mai apoi trebuie să începi fundraising-ul – activitate ce necesită foarte mult timp și răbdare. Trebuie să mergi din ușa în ușa la fiecare companie și să descoperi parteneri care cred în povestea sau valorile tale.
În același timp, începi să lucrezi la proiectarea casei ce urmează să participe la cea mai mare competiție de case solare și tehnologii integrate, lucru care nu este ușor.
Apoi faci rost de materiale și când proiectarea este gata, poți să te apuci de construcție în România.
În timpul fundraising-ului, trebuie să trimiți mai multe documente către organizatorii competiției despre evoluția proiectul, pentru a se asigura că poți termins construcția la timp și reușești să ajungi în țară în care se desfășoară competiția.
La construcție trebuie să fii foarte atent la ce ai proiectat, pentru că ai de realizat o casă modulară.
După ce ai terminat construcția casei, o deschizi publicului larg în România, noi am făcut asta în Bucureșți la Băneasa Shopping City în parcare, anul trecut. Aici vin oameni și vizitează casă pe care ai construit-o. Atunci când vezi că oamenii întră și au reacții precum “Vai ce frumos arată!!” înseamnă că eșți pe drumul cel bun.
Și în tot acest proces, trebuie să ai și o comunicare strategică a proiectului, care să încurajeze oamenii să devină sustenabili și să ai o influență pozitivă asupra lor. Cum faci asta? Nici noi nu știm care este această poțiune magică, în schimb ne-am unit întreagă echipa și am stabilit ce urmează să facem. Workshop-uri pentru copiii mai mici, pentru a învață de la o vârstă fragedă cât de importantă este reciclarea și folosirea materialelor prietenoase cu mediul înconjurător sau cele care nu impacteaza mediul deloc. De asemenea, am avut workshop-uri și pentru adulți, oameni care au mai trecut prin viață și sunt conștienți că avem nevoie să devenim sustenabili. Totodată, am avut și tactici pe social media prin care ajungem la oamenii care se uită la noi de peste mari și țări.
Urmează dezasamblarea casei pentru a o introduce în containere, de aceea este foarte important că ce construieșți să fie modular, și să o transporți până în locul unde se desfășoară competiția.
Imediat ce ajungi acolo, te apuci de construcția casei în funcție de cum stabilesc organizatorii. Ai 10 sau 15 zile la dispoziție să asamblezi casă, aici începe Mission Impossible :).
După ce ai terminat de construit casă, ea este monitorizată constant cu senzori și aparate de măsură pentru curentul pe care îl produce casă, apă care este utilizată, parametrii de comfort, CO2, temperatura și umiditatea, timp de 10 zile. În decursul acestor zile, specialișți pe diferite domenii – instalații, arhitectură, structuri, electrice – vin să vădă casă pe care trebuie să le-o prezinți în 15 minute.
Iar în final, după toată această muncă de șantier, pentru evenimente, comunicarea proiectului, fundraising, proiectare, conflicte și momente de care eșți foarte mândru, urmează premierea. Echipa EFdeN a obținut cu casă EFdeN Signature locul 4 în clasamentul general, locul 1 la comunicare, locul 2 la inginerie și construcție și condiții de confort și locul 3 la sustenabilitate. Această este o realizare foarte mare pentru România, noi am fost acolo pentru a reprezenta țară din care venim, iar noi considerăm că am făcut asta cu succes.
Ce este foarte important de menționat aici, este că nu eu am început acest proiect, alți colegi din EFdeN au făcut asta, eu doar m-am alăturat echipei după ce a fost trimisă înscrierea la competiție. Am intrat în acest proiect pentru că am văzut studenți super faini, ambițioși și care lucrau cu același scop, de a proiecta o casă a viitorul, iar ideea de a avea grijă de mediul înconjurător mi-a plăcut mereu, doar că nu știam de unde să încep.
Care consideri că e cea mai mare realizare a ta?
Reprezentarea României la cea mai mare competiție de case solare și eficiente energetic din lume.
Cine te-a ajutat cel mai mult?
Oamenii din jurul meu care m-au încurajat să continui și care la fiecare moment dificil erau acolo gata să mă încurajeze.
Dacă ai avea șansă să schimb ceva, ce ar fi?
Aș vrea să schimb sistemul de învățământ din România, pentru început, și nu neapărat pentru că această este cea mai mare problema a României, dar consider că poate fi îmbunătățit.
Ce ți-a plăcut cel mai mult la inițiativa Metropolitan Life și Biz și cum te simți în calitate de protagonist al acestui proiect editorial?
Prin intermediul acestei inițiative consider că au fost remarcați o parte din tinerii care urmează să facă ceva important pentru țară sau pentru lume.
Ce le spui celor cărora le e frică să-și urmeze visul?
Să nu le fie frică să greșească și să nu se dea bătuți. Dacă observi că ceea ce faci nu este ceea ce îți dorești cu adevărat, trebuie să-ți regândești planurile de viitor. Și să nu renunțe niciodată la inițiativa, să fie mereu ambițioși și să nu se compare cu alții. Cu toții suntem diferiți și cred că fiecare dintre noi are o superputere în el pe care trebuie doar să o descopere și să se folosească de ea mai departe în viață.
Frumoase și motivaționale răspunsurile tinerilor aleși de mine. Francesca și Iulian, sunt mândră că sunteți români. Sunt fericită că oameni că voi duc visul țării mai departe.
Felicitări, Metropolitan Life, pentru această inițiativa, dar și pentru că în 20 de ani, sumele alocate pentru campanii de responsabilitate socială în România (concentrate pe grupuri defavorizate și incluziune socială, precum și pe zona de educație financiară) se ridică la aproximativ 2 milioane USD.
Magia îndrăgostirii dintre doi oameni e dincolo de tot ce e pământesc. Nu, nu te îndrăgostești nici de ochi, nici de zâmbet. Nici de înălțime, nici de numărul kilogramelor. Nu te îndrăgostești nici de ce vrea, și nici de ce poate.
Te poți îndrăgosti doar de energia unui om. Când cineva îți place, nu mai contează cum arată, câți ani are, cu ce se ocupă. Dincolo de tot ce vezi și auzi, simți.
Nu mai judecați alegerile oamenilor! Nu mai întrebați: "oare ce a găsit la el, oare ce a văzut la ea"?! Sigur e ceva ce noi, toți ceilalți, n-o să vedem niciodată, n-o să găsim nicăieri.
Îndrăgosteala e ca skandenberg-ul: trebuie să te sprijini pe cot, să-i prinzi palma cu toată credința și să privești partenerul în ochi! Apoi, cu forța lui, unul încearcă să-l “culce" pe celălalt… neștiind că nu e despre asta. Cu cât reușești să păstrezi mai mult balansul, cu atât mai frumos e jocul… când unul dintre cei doi reușește să-l doboare pe celălalt, s-a terminat distracția!
Pentru că nu te îndrăgostești nici de forța ei, nici de slăbiciunile lui, nici de spontaneitatea sau lipsa de tact arătate.
Ne îndrăgostim de energia celuilalt. Care se păstrează mult, dacă oamenii reușesc să facă economie de cuvinte grele, de stări proaste și de reacții nepotrivite. Cu cât ești mai zgârcit cu ele, cu atât sunt mai mari șansele să păstrezi mai mult timp starea de îndrăgosteală. Pentru că ea este povestea dintre doi oameni, iar cei de pe margine nu au dreptul să formuleze nicio întrebare. Nici măcar una!
Pentru o zi, am fost Mary Poppins în variantă contemporană! Totul, sub bagheta magică a echipei de stiliști care a inițiat proiectul “Transformări radicale by Jovsky Studio”.
Desemnarea celebrității și alegerea personajului din luna iunie au reprezentat o misiune ușoară pentru hair-stylistul Adrian Perjovschi, specialist în transformari radicale de look și inițiatorul acestui proiect: “Ne-am dorit să facem o transformare dedicată copiilor, fiind luna iunie, așa că am ales cel mai iubit personaj din țară pentru copii. Mirela Retegan este Mary Poppins a vremurilor noastre, ea cântă mereu și, alături de ea, cântă și dansează toți copiii! Ea îi înveselește, dar îi și educă pe copiii, ea îi iubește, dar îi și strunește, ea îi face să râdă, dar, cumva, știe să-i facă să fie și ascultători. În privința look-ului, ne-am oprit asupra elementelor definitorii pentru Mary Poppins: pălăria, părul prins distins la spate. Însă, cele mai importante elemente sunt deja prezente în cazul Mirelei: eleganța, frumusețea, distincția, veselia, dragostea infinită și grija față de copii”.
Cu pălărie, umbrelă, costum roșu, make-up natural, coc elegant la spate și multă bună dispoziție, toate puse la punct de stilista Eniko Szanto, de make-up artist-ul Madalina Petcu și de hair-stylist-ii Sasha Flavius și Adi Perjovschi, am devenit “Mirela Poppins”! Așa mi-a rămas numele, după toată joaca transformării!
Adevărul e că, după o perioadă plină de spectacole și proiecte, m-am bucurat, din plin, de o zi de răsfăț! Pur și simplu, nu am putut refuza invitația de a mă transforma. Cunosc această echipă atât de bine, încât am zis că sigur o să ne distrăm foarte tare și am fost relaxată: habar n-am avut cu ce mă îmbrac, cu ce mă încalț, cum o să am părul, n-am întrebat nimic! Mi s-a părut că, pentru o zi, pot să fiu și eu jucăria cuiva… mai ales că eu am atâtea jucării, întregul an.
Când m-am uitat în oglindă, după ce ei au pus toate lucrurile astea superbe pe mine, reacția mea a fost “wow!” și, de atunci, zâmbesc în continuu. Sunt sigură că Mary Poppins nu avea stilista, hair stylistii și make-up artiștii de a-l căror talent mă bucur eu, nici produsele pe care le folosesc ei, așa că, dragă Mary Poppins, cu toată dragostea, de data asta este despre Mirela Poppins! Sper că, de acolo de sus, ești de acord cu tot ce au făcut acești oameni minunați!
Personajul ales e, de fapt, cel mai bun pretext pentru a transmite un îndemn adresat vouă, dragi mame din România: găsiți-vă timp pentru a avea grijă de voi, pentru a fi fericite, pentru a zâmbi și pentru a o descoperi pe Mary Poppins, în adâncul sufletului!
Chiar e magie! Simțeam că, dacă învârt umbrela de trei ori, sigur mă teleportez în toate locurile în care oamenii s-ar bucura să mă vadă! Așa ar trebui să arate toate mamele din România, ca stare de spirit, în fiecare casă în care cresc copii și, fără dubii, e nevoie de atenție, de răbdare. Pentru copii e foarte important ca mama lor să arate bine, să fie ingrijită, să aibă o stare de bucurie permanentă, să se îmbrace în culori frumoase!
În fiecare mamă stă o Mary Poppins, trebuie doar să-ți amintești și să o trezești la viață!
M-am întrebat întotdeauna cum se face atunci când, brusc, suntem atrași de cineva. Poate fi o persoană pe care o cunoaștem de multă vreme, dar pe care n-am observat-o în "acel" fel, poate fi cineva absolut nou, cu care schimbăm doar câteva cuvinte… poate fi chiar cineva de care am mai fost îndrăgostiți undeva, cândva…
Singura explicație pe care am găsit-o e că, undeva, în Univers, există un mare laborator de chimie. Și, din când în când, Profesorul Suprem deschide ușa laboratorului… și oamenii intră sau ies.
Unii ies pentru că au înțeles toate formulele, au verificat toate reacțiile și sunt gata să aplice știința, să testeze chimia în viața reală. Alții ies pentru că n-au înțeles nimic din toată “știința“ asta. Iar cei care intră au fascinația fiecărui început de an școlar: coleg nou de bancă, subiecte noi… Când intri în laboratorul de chimie, îți bagi nasul în toate creuzetele și miroși toate eprubetele. În ciuda tuturor regulilor, ai vrea să vezi tot, să faci tot, să înțelegi tot. Dar, cel mai mult, îți place că simți chimia în fiecare celulă: fiecare centimetru de piele se zbârlește.
Altfel, cum să-mi explic faptul că într-o zi, cineva, din senin, te poate face să te simți cel mai important, cel mai interesant, special și, peste toate, cel mai dorit om din Univers? Așa, "brusc și dintr-o dată"?! Cineva care, ieri, era o persoană oarecare din lumea asta mare devine omul căruia vrei să-i dai primul "bună dimineața!", cel căruia să-i spui înainte de a adormi "noapte bună!"… Omul cu care îți dorești să împărtășești toate fenomenele meteorologice și toate minunile care-ți ies în cale.
E clar că asta se întâmplă între doi oameni care s-au întâlnit în laboratorul de chimie!
Se pare că, în Univers, chimia e disciplină eliminatorie. Dacă ramâi corigent, nu poți merge mai departe cu aceeași persoană. Sunt și câțiva norocoși, cărora li se dă șansa să repete clasa. Uneori, când nu înțelegi chimia din prima, te prinzi dintr-a doua care e formula voastră preferată!
Călătoresc mult. Știe toată lumea că bat România, în lung și în lat, cu Gașca Zurli. De ani buni, și Europa, cu gândul la românii din străinătate. Plecările mele doar cu Maya sunt și ele “sfinte”, an de an. Îmi plac și vacanțele cu grupuri organizate și mă bucur că am ajuns astfel în Africa și în America de Sud, tocmai până în Patagonia.
Astăzi, la invitația Lufthansa, vreau să vă vorbesc despre bucuria de a merge undeva, departe, singură. Am prins gustul acestor deplasări, de curând. Am fost la într-o vacanță singură în urmă cu doi ani și a fost formidabil. Inițial, recunosc, m-am gândit că va fi foarte ciudat să fiu singură, singură, singură, fără să cunosc pe nimeni… A fost senzațional! Și mi-am promis că o să fac asta, în fiecare lună. Nu mi-a ieșit, bineînțeles, pentru că muncesc foarte mult… ca fiecare dintre voi. Dar, totuși (!), am reușit să ajung singură în Islanda și apoi într-o croazieră de trei săptămâni! Trei! Record personal de vacanță, fără pic de muncă!
Știu că sunt mulți bărbați care îmi citesc blogul, dar eu, astăzi, vorbesc cu voi, doamnelor! E momentul să luați o pauză și să vă gândiți doar la voi. Să respirați adânc şi să recunoașteți că aveți nevoie de time-out. Nu trebuie să plecați o săptămână sau trei. Nu! Câteva zile sunt suficiente. Lăsați copiii acasă, cu tații sau cu bunicii sau cu o mătușă. Sigur, trebuie să fie o persoană de încredere, care vă poate prelua sarcinile pentru scurt timp. Deja aveți câteva variante, nu?
Invariabil, atunci cand am plecat prima data fara Maya intr-o vacanta, cea mai des primita intrebare era: De cate ori sunam acasa? De cate ori ma gandeam la ce face ea? Realitatea este ca ma gandesc non stop la ea dar nu am privit niciodata asta ca pe o greutate care imi atarna de picior.
Vreau să vă amintesc, ușor – ușor, care e avantajul de a fugi puțin în lume, doar tu cu tine…
E simplu! Ca în vremurile bune! Faci ce vrei, când vrei, dormi cât vrei (da, conceptul ăsta continuă să existe, în afara vieții de mamă sau de angajat model), poți să bei un cocktail fin, la 11 dimineața sau să mănânci înghețată, la 11 noaptea. Poți să citești tot ce ai amânat în ultimii doi – trei ani, poți răsfoi, fără grabă, revistele preferate, te poți transforma în ceea ce erai odată sau în ceea ce ai visat întotdeauna. Nu dai socoteală nimănui! Ești tu, cu tine!
Şi dacă vă întrebați ce destinație vă recomand, mai ales că vine vara… Ei bine, aflați că e un loc unde vara e vară! Barcelona! Vă recomand din tot sufletul: Croația! Dubrovnik și toate orașele de coastă sunt absolut superbe. Parcă mi s-a făcut poftă… mai am în plan Praga, unde nu am fost niciodată și Germania!
Vă recomand să călătoriți cu Lufthansa! E o companie extrem de serioasă, în 2018 a devenit cea mai mare companie aeriană din Europa, cu peste 140 de milioane de pasageri la bordul aeronavelor sale. Îmi place, motivat. Este definită de consistență, simplitate, ador abordarea umană, stilul personalizat, bucuria!
Pentru că tot vorbim de bucurie, vă recomand să intrați pe site-ul Lufthansa și să faceți o rezervare! Și mai e ceva, dacă v-am inspirat, doamnelor, să faceți o mică nebunie și să vă dedicați câteva zile de exclusivitate, vă ofer un voucher de 20 euro reducere, pe care il puteti descarca de aici. Este valabil pentru calatorii pana pe 30 octombrie 2019 cu plecare din România. (AD)
La final, în prag de week-end vă întreb direct:
Fetelor, care este orașul în care visați să ajungeți?
Știu. Sună foarte puternic.
Eu am crescut cu sentimentul că datorez… Sentiment exagerat, uneori. Alteori, de-a dreptul inexplicabil.
Există oameni în viața mea, față de care m-am simțit datoare, moral, ani întregi și am încercat să-mi plătesc această datorie în diverse moduri: în bani, în timp, în susținere, în intervenții… în cele mai variate moduri posibile. Cu unii dintre ei eram deja în relații toxice, demult închise și trase de păr, de ambele părți… dar eu simțeam că față de omul respectiv am o datorie pentru că, într-o zi, într-un anume moment al vieții mele, a fost acolo…
Nu confundați recunoștința, care e frumoasă și curată, cu datoria!
Recunoștința cere iubire și smerenie, iar datoria cere plată. În ziua de Paști, Dumnezeu m-a trimis să văd un om tare drag mie care, de-a lungul anilor, m-a prins de mână de fiecare dată când m-am clătinat și m-a ajutat să-mi mențin echilibrul. Un om pe care îl port în suflet și la care am găsit, mereu, lumină și pace pentru sufletul meu.
– Ai făcut enorm pentru mine și îți mulțumesc! i-am spus onest.
Știți ce mi-a zis, cu o notă în voce pe care am simțit-o de dincolo de noi?
– Nu datorezi nimic. Nimănui. Tot ceea ce faci e între tine și Dumnezeu. Toți oamenii care au interacționat cu tine, pe drumul tău, au fost trimiși de Dumnezeu. Singurul căruia îi datorezi ceva e Dumnezeu.
… tot ceea ce faci e între tine și Dumnezeu. Tot ceea ce fac ceilalți e între ei și Dumnezeu…
… tot ceea ce faci e între tine și Dumnezeu. Tot ceea ce fac ceilalți e între ei și Dumnezeu…
… tot ceea ce faci e între tine și Dumnezeu. Tot ceea ce fac ceilalți e între ei și Dumnezeu…
Ați trăit vreodată sentimentul de Luminare? Să vezi, dintr-o dată, clar… pur și simplu… și să simți că ai dat jos pietrele de moară din spate și bolovanii, de pe suflet?!
Stăm în tot felul de relații, păstrăm în viața noastră oameni, dintr-un simț al datoriei care ne consumă, ne toacă marunt, ne obosește și ne ia bucuria de a fi.
Nu datorăm nimic. Nimănui. Tot ce facem e doar între noi și Dumnezeu. Acolo se dă socoteală, acolo se trage linia.
