Mi-e dor să mă bucur de succesul cuiva! Al oricui. Un succes din acela răsunător. O competiție, o luptă, o bătălie pentru care cineva a muncit mult.

Mi-e dor să ia o nouă Nadia 10 și să plâng de fericire pentru succesul ei.

Mi-e dor să apere Duckadam lovituri de la 11 metri, iar eu să mor și să renasc la fiecare șut spre poartă.

Mi-e dor să bată fetele la handbal și eu să mă bucur împreună cu ele.

Mi-e dor să fiu parte din succesul cuiva, cunoscut sau necunoscut .

Asta a trezit în mine “Gambitul Damei”. Am căzut și m-am ridicat împreună cu Elisabeth Harmon – eroina principală, pe tot parcursul seriei, dar la final, când i-am văzut pe toți prietenii ei acolo, respirând emoția concursului împreună cu șahistă, mi-am dat seama cât de tare imi lipsește sa o văd pe Gabi Szabo alergând tira de onoare, cu steagul României în mână, și apoi pe treapta cea mai înaltă, să mă duc la un concert și să-mi bată inima în același ritm cu inimile care au umplut un stadion…

Mi-e dor de finalul ultimei ediții de la Zurlandia când ne-am adunat toți cei care am muncit în aceeași echipă și ne-am sărbătorit succesul.

Mi-e dor să văd că oamenii se bucură unii pentru alții, mi-e dor să mă bucur pentru ei și să-i văd bucurându-se pentru mine.

Vorbim în șoaptă despre lucrurile bune din viața noastră pentru că sunt atât de mulți în jurul nostru cărora li se întâmplă lucruri rele, încât nu îndrăznim să spunem cu voce tare: am reușit.

Niciun succes nu mai e complet, nicio reușită nu e întreagă. Pentru că lucrurile bune, mai mult decât celelalte, trebuie împărtășite .

Când o să ajungem pe malul celălalt, eu una o să dau o petrecere mare, să ne bucurăm, pentru că acela va fi să fie primul mare succes de după Pandemie. Saă trecem cu bine și cu toți cei dragi teferi peste ea.

Ești viu, așteptând să treacă astăzi și să vină mâine, sau ești în viață: astăzi, acum, aici.

Ești în viață, respirând toamna, bucurându-te de ceea ce ai, de cine ești, de ce cunoști sau aștepți ziua în care o să te poți bucura? Ești prezent astăzi sau aștepți să treacă pandemia, să-ți schimbi casa, să divorțezi, să pleci din țară, să ai un nou job, să slăbești, să ai bani, să faci un copil…

Când o să te bucuri că ești În Viață? Mâine? De Crăciun? La primăvară? Peste doi ani? Când o să-ți fie mari copiii? La pensie?

 

E luni. Astăzi e luni. O nouă șansă să spui “de astăzi”. De acum, de aici.

Propune-ți ceva ce să înceapă acum. Pentru astăzi. Și bucură-te că faci ceea ce ți-ai propus. Că duci la capăt ceva care la sfârșitul zilei o să te facă să simți Mulțumirea de tine. Și de-ar fi doar să te gândești să bei apă, o cană la fiecare oră. Atât de simplu. Și în fiecare oră să te oprești din orice (și din nimic) și să bei apă. Cu tot corpul și cu toate gândurile prezente în paharul de apă.

Frica o învingem mergând spre ea, nu stând într-un colț și așteptând să plece. Frica se teme de apă. Pentru că apa te ține viu în timp ce tu ar trebui să mori de frică.

Atâta timp cât trăim, suntem în viață.

De ce ne e frică, de fapt? Că o să murim?

Cum să-ți fie frică de singurul lucru care e sigur în lumea asta? Nici căsniciile, nici job-urile, nici casele, banii din bancă, internetul, nici vremea, nici relațiile… nimic nu e sigur. Într-o secundă poți să pierzi tot și tot o secundă poate să-ți schimbe viața și să te ridice pe cele mai înalte culmi. Faptul că trecem prin lume fără nicio garanție că o să primim numai lapte și miere e mai evident ca oricând.

Sigurul lucru pe care îl aflăm, foarte devreme, este că o să murim. Din fericire nu deodată, nu împreună, nu din aceleași motive, nu în același mod. Dar din asta nu a scăpat nimeni, din ce știm noi.

Așa că, oameni buni, până murim, hai să trăim. Cu grijă și cu respect pentru problemele de sănătate ale celor care sunt mai expuși. Dar să trăim, zic. Să muncim, să ținem legătura, să ne susținem și să fim unii pentru alții bucurie.

Astăzi, aici, acum. Doar Dumnezeu știe cine-l apucă pe Mâine. De ce să ne facem griji pentru ceva ce nu cunoaștem? Mai bine să trăim tot ce știm!

Le povesteam zilele astea colegilor mei că eu nu am sentimentul de supraviețuire. Aud foarte mulți oameni în jurul meu, care, întrebați ce fac, răspund "Supraviețuiesc!" 

Eu nu supraviețuiesc. Eu înot. Și oamenii de la mine înoată. E singura șansă să ajungem pe malul celălalt, cu mintea întreagă și încrezători în forțele noastre.

Imaginați-vă că s-a rupt malul și am căzut toți într-o apă mare. Și undeva, în depărtare, se zărește țărmul celălalt. Ce faceți în apă? Uitați-vă în jurul vostru! O să vedeți oameni care nu știu să înoate, oameni care dau din mâini și din picioare, disperați să nu se scufunde. Mai vedeți câțiva, care stau cu mâinile întinse și așteaptă un colac de salvare. Câțiva au prins o barcă și s-au înghesuit în ea. Dar o să vedeți mulți oameni care înoată. Unii mai bine, alții mai greu, unii bras, alții fluture…

 

Gândește-te ce faci tu în apa asta, în care suntem toți. Uită-te în jurul tău și identifică-i pe cei de care ai putea să te sprijini când obosești. Uită-te în jurul tău pe unde sunt vârtejuri și ocolește-le! Ferește-te de cei care ar fi în stare să facă orice, ca să se agațe de tine. Vezi cine are cu adevărat nevoie de ajutor și cine, de fapt, nu vrea să înoate.

 

Suntem toți în aceeași apă. Viitura e același pericol pentru noi toți. Nu vrem sa ne prindă pe niciunul.

Înoată! Respiră! Înoată și respiră! Nu te mai uita în spate. Tot ce avem e în față, pe malul celălalt. 

Înoată, respiră și imaginează-ți că dincolo o să fie nisip fin și soare. Și chiar dacă ajungem în chiloți, important e să ajungem! 

Înoată! Înoată și respiră!

Trebuie să vă spun despre întâmplarea mea specială, din ultimul weekend de vară, din 2020!

Vineri am ajuns în Vama Veche destul de târziu. Am ieșit să petrecem la o terasă, de la 21.00 la 23.00.  Eram o gașcă veselă, dansam, râdeam, noi și toți cei din jurul nostru.

La câțiva metri distanță, lângă boxe, un tată cu fiul lui (un băiat special, cred că era cu Sindrom Down). Retrași, priveau zecile de oameni care dansau pe plajă.

Nu-mi puteam lua ochii de la băiatul care se uita bucuros la oamenii din jurul lui. De câteva ori s-au apropiat de el persoane, destul de mult, și am simțit o tresărire din partea lui. Spera că intră în atenția lor. Dar ei mergeau mai departe, iar el își relua căutarea de companie, schițând câteva mișcări de dans. Tatăl lui îl asista privind mulțimea, cu mâinile la spate.

Nu m-am putut abține. Am mers la ei și i-am chemat pe bucățica noastră de nisip, la masa noastră, să dansăm împreună. Am aflat că sunt din Alba Iulia. Tată și fiu, petreceau vara împreună la înotat și cățărat. Puștiul avea 20 de ani și dansa zâmbindu-le încântat prietenilor mei. Tatăl nu se mai oprea să-mi povestească ce grozav e băiatul lui. Despre pasiunile lor, despre soția și fiica rămase acasă, despre călătorii și lucruri pe care Marcel le poate face pentru că nu cunoaște frica.

Am stat împreună, le-am făcut cunoștință cu ai mei și când s-a terminat programul terasei ne-am luat rămas bun. Toată lumea era bucuroasă se întâmplare.

După plecarea lor a venit la mine o fată care mi-a spus ceva minunat :

Te admir și te urmăresc. M-am uitat la tine toată seara, dar nu eram sigură că ești tu, până am văzut scena cu băiatul special. Mi-au dat lacrimile. Și eu îl observasem, dar n-am avut curajul să merg la ei. Când am văzut că îl iei de mână și îi aduci la masa voastră, am zis că sigur numai Mirela Retegan ar fi făcut asta.

Mi s-a părut fantastic tot ce s-a întâmplat. Întâlnirea cu Marcel, bucuria lui să fie și el ca noi toți ceilalți, împreună cu noi, ne-a făcut tuturor seara mai frumoasă.

E atât de simplu. Chiar atât de simplu. Întindeți mâna când vedeți oameni care pot fi atinși de curajul vostru.

Avem de ales între să întindem mâna și să le dăm un deget, de care să se agațe, sau să întoarcem capul în partea cealaltă.

Eu nu pot să mă prefac că nu îi văd. Și când îi văd, fac tot ce pot să fiu o întâmplare frumoasă din viața lor.

 

PS. Am o poză cu ei, dar nu o pun, pentru că nu l-am întrebat pe tată dacă îmi dă voie. Și știu doar că îl cheamă Marcel și e din Alba Iulia.

Lăsați în pace copiii și notele obținute la Evaluarea Națională și la Bacalaureat! De 20 de ani, n-am mai văzut atât de mulți copii fericiți când au ieșit din examene și, mai ales, când au aflat rezultatele.

"- Ce ai făcut?

– Am știut!" 

Ați remarcat răspunsul lor? "Am știut!" Asta e tot ceea ce contează! Că ei au ȘTIUT. Asta o să le dea încredere, în viață: că n-au învățat degeaba și că n-au avut parte de subiecte care să arate fix ceea ce nu știu.

Pentru prima oară, în România ultimilor 30 de ani, au fost subiecte care arată ce știu copiii, nu ce nu știu. Lăsați-i să se bucure! Nu le stricați starea, comparându-i cu alte generații!

 

“- A luat notă mare, dar au fost multe note bune! ”

Serios? Asta e problema?! Că au fost multe note bune? Asta nu te lasă pe tine, părinte, să cumperi un tort și să vă bucurați că, la finalul clasei a VIII-a sau a XII-a, copilul tău a luat note mari?

 

De ce nu știm noi, românii, să ne bucurăm pentru moment, pentru clipă? Așteptările noastre ne fură toate împlinirile! Ba sunt prea mărunte, ba vin prea devreme, ba prea târziu, ba cu cine nu ne doream…

 

LĂSAȚI COPIII SĂ SE BUCURE!

 

Merită să sărbătorească acest succes, punctual! Indiferent la ce liceu vor ajunge, indiferent la ce facultate se vor înscrie! 

Promoția 2020 este cea mai încercată, din toate timpurile. Adolescenților le-a fost cel mai greu! În cea mai ciudată perioadă din viața lor, când explozia hormonală le-a dat peste cap tot ce au știut și au vrut, a venit și pandemia de COVID – 19, care i-a obligat să respire zi de zi, patru luni (!), lângă părinții și frații lor, fără să-și vadă prietenii și fără să se bucure de activitățile pe care le iubesc.

 

Oameni buni, fiți deștepți! Nu le puneți cărămizi în valiza cu care pleacă în viață! Puneți-le pene din aripi de înger și fiți cei mai buni oameni din viața copiilor voștri!

 

– Ești ok? mă întreabă un prieten, la sfârșitul unei convorbiri telefonice. 

– Da, de ce?

– Nu te-am văzut niciodată atât de calmă.

 

 

– Ești bine? mă întreabă alt amic. 

– Da, de ce?

– N-ai stat niciodată așa de mult, cu mine, la telefon.

 

Astăzi mă întâlnesc cu un alt prieten, care îmi spune, la final: “Nu sunt obișnuit cu tine așa, tu ești tot timpul în mișcare…"

 

Eu știu sigur, despre mine, ca sunt așa cum îmi propun să fiu. Eu aleg să fiu ocupată, preocupată, grăbită, calmă, nerăbdătoare, nervoasă, expeditivă sau explicită. 

 

De câțiva ani, îmi aleg perioadele, momentele, evenimentele, în funcție de ceea ce simt. Dacă la începutul pandemiei am simțit că trebuie să rămân activă și să mă reinventez, odată cu vacanța copiilor am simțit că trebuie să iau o pauză. În cel mai adevărat sens al cuvântului! Mă ocup cu mine, cu lucrurile care îmi plac și cu oamenii de care mi-e dor. Atât.

 

Cât? Cât o să simt că asta trebuie să fac. 

Toată firma e în pauză, toți oamenii mei sunt în vacanță. 

Cât? Cât e nevoie. 

Cum o să fie mai departe? Habar nu am. Și nici nu-mi bat capul. Dintotdeauna am făcut ceea ce am simțit. Și n-am greșit niciodată.

Fiecare decizie m-a adus mai aproape de cine și ce sunt astăzi: cea mai bună variantă a mea.

 

Nu e ușor. Păstrând proporțiile, imaginați-vă că decizia mea echivalează cu închiderea unui aeroport. Acum, aflați că toate ideile mele sunt avioanele de la sol. Toate, în perfectă stare, gata în orice moment să se ridice și să se împlinească.

 

“Avioanele” mele au cele mai bune echipaje, piloți de elită, cele mai confortabile condiții. Mai mult, niciun avion nu a avut vreo aterizare forțată. Toate au aterizat perfect, după ce au atins nivelul maxim de înălțare. 

 

Ei bine, cu toate astea, eu țin “avioanele” la sol. Simt că, deocamdată, e locul cel mai bun. Echipajul este pregătit oricând să se așeze în carlingă, dar încă e trimis la odihnă.

 

Este pentru prima oară în viața mea când nu le dau voie ideilor să-mi controleze viața. Astăzi, ideile mele trebuie să-și înfrâneze exaltarea, să chicotească în pumni, ca să nu facă prea mare gălăgie și, mai mult decât orice, trebuie să aibă răbdare. Niciuna nu va rămâne neîmplinită. Fiecăreia are să-i vină rândul! Însă fiecare va atinge cerul, numai atunci când va fi în acord cu legile Universului.

 

Paradoxal, pare perioada în care poți încerca orice. Însă, în aceeași măsură, este perioada în care poți greși cel mai ușor. Prețul e, de data asta, NEPREȚUIT. 

 

De ce nu fac nimic în perioada asta? Nu pentru că sunt obosită, nu pentru că nu am ce face, nu pentru că nu pot. Nu fac nimic, pentru că vremurile mi se par foarte tulburi. Oamenii sunt obosiți și s-au săturat să manifeste înțelegere pentru ceea ce trăim. Legislația nu ajută deloc firmele private. Fac parte din segmentul care nu beneficiază de niciun sprijin din partea statului. E beznă. Nu se întrevede nicio rază de lumină, un licăr… 

 

Eu nu pot face spectacole pentru copii, care să respecte distanțarea socială. Nu se pot face, fizic. Copiii aleargă, au tendința să meargă unii spre ceilalți, sunt ca un elastic care se întinde dincolo de scaune, de pauză și de rândurile neocupate.

 

Din 500 de persoane care pot intra la un eveniment în aer liber, pentru care ai nevoie de un teatru de vară cu 1000 de locuri, nu poți încasa pe bilete nici măcar cât să plătești serviciile "Salvării" și salubrizarea, obligatorii la acest tip de eveniment. Nu mai vorbim de oameni, chirie, echipamente de sunet…

 

Deocamdată, nu este posibil să faci asta, dacă nu beneficiezi de propriile spații, de bugete din banii statului, de susținere din fonduri europene sau de sponsori care să nu-ți cuantifice audiența…

 

Oricât de mult mi-aș dori să revenim, nu am cum să nu văd întregul, sa nu mă gândesc la consecințe. La toate consecințele! La faptul că nu toată lumea va vedea asta cu ochi buni, ca pe ceea ce este, un efort, ci ca pe o nevoie de a face încasări.

 

Așa că tot ce pot face pentru mine și colegii mei, pentru povestea asta minunată, este să am, să avem, cu toții, răbdare. 

 

O să mai treacă puțin timp și o să înțeleg exact de unde pot reîncepe povestea, în noua ordine a lumii.

 

Până atunci, am pus la cale o aplicație. Ne găsiți acolo, cu filmări minunate! 

 

Între timp, caut soluții să ajungem în casele voastre, fără să expunem copiii. Niciunui risc, oricât de mic ar părea! 

 

În perioada următoare, niciun personaj Zurli interpretat de un actor nu va participa la evenimente în care copiii pot ajunge să interacționeze, fizic, cu noi.

 

Altfel, sunt bine.

Alt fel de bine, dar tot bine îmi e. Mie și tuturor oamenilor care au crezut în mine, ne e alt fel de bine.

Vă las aici lista cu lucrurile pe care chiar poate să le facă fiecare dintre voi. Nu este o compunere de idei abstracte și teorii științifice despre ce înseamnă relația părinte – copil. Risc să vă las propuneri concrete, care sper să vă inspire, să vă ajute să pregătiți o zi de 1 Iunie memorabilă! 

Sunt aici idei pentru toți părinții, indiferent dacă au copii de 2, 14, 20, 30 sau 50 de ani. Toți suntem copii, toți vrem atenție și iubire. Sincer, nu-mi vine în minte niciun obiect! 

Nu pot să mă gândesc la jucării, haine sau alte lucruri care trebuie cumpărate. Îmi vin în minte oameni care nu au rezerve financiare pentru asta, mă gândesc la imposibilitatea de a ajunge la magazine… mulți părinți nu au obiceiul de a comanda online, așa că gândul mă duce, automat, la lucruri pe care părinții le pot face cu un pic de bunăvoință și cu multă creativitate.

Timpul și disponibilitatea noastră, a oamenilor mari din viața lor, sunt cel mai frumos cadou pe care îl putem face copiilor din viața noastră.

Așadar, să vedem ce putem face pentru copiii noștri! 

1 Iunie este Ziua Copilului, de dimineață până seara. Asta înseamnă că o putem gândi pe momente.

 

Pentru copiii mici, până în 8 ani

 

Dimineața: cumpărați o pungă cu baloane (găsiți în supermarket) și le umflați din timp, astfel încât, la prima oră, când deschid ochii să le descopere pe jos, în camera lor. 

Scrieți bilețele cu mesaje de tipul: "La mulți ani, copile drag! La mulți ani, copilărie! La mulți ani de Ziua Copilului! Astăzi este ziua ta, la mulți ani!" Puneți post-it-uri la baie: pe oglindă, pe capacul periuței de dinți, scrieți cu rujul pe oglindă, plasați mesaje pe capacul de la toaletă… Le plac ideile amuzante, vor râde în hohote! 

Pentru micul dejun pregătiți-le ceva vesel, altfel: sandvișuri cu emoticoane (folosiți măsline, rondele de morcov, zâmbetul larg poate fi din albușul oului fiert), tort din clătite, cutii cu lapte pe care le-ați transformat în păpuși (nu e greu, încercați!)… pregătiți masa și așezați-le jucăriile preferate pe scaunele libere, în semn de sărbătoare! 

Unde mergem? Astăzi, unde vrea copilul! Amintiți-vă că este sărbătoarea lui și merită să aleagă. Îi puteți oferi câteva variante, pentru a stabili mai ușor ce faceți. Ajutați-l cu o listă de destinații! 

La ce ne uităm: "Avem o oră la dispoziție, în care ne uităm împreună la ce vrei tu!" Și, în acea oră, chiar stați împreună cu el, atenți și conectați la ce alege.

Cu cine vrei să vorbești? Faceți o listă cu numele a cinci persoane pe care vrea să le vadă și sunați-le – apel video.

Orice alegeți să faceți, rămâneți simpatici, jucăuși, generoși. Chiar dacă nu aveți bani pentru cadouri, chiar dacă nu mai sunt spectacole și evenimente la care să-i duceți pe copii, chiar dacă locurile de joacă și parcurile de distracție sunt închise, asta nu înseamnă că nu puteți profita de o zi superbă! 

Sloganul meu pentru 1 Iunie 2020 este popularul "Fă Rai, din ce ai!" 

 

Pentru copiii cu vârsta între 8 și 14 ani

 

Jucați-vă păstrând convenția: ei nu mai sunt copii, aproape că îi jigniți dacă le spuneți asta, dar puteți să vă prefaceți, și unii, și alții, de dragul acestei zile speciale. 

 

Organizați o masă festivă! Copiii vor fi oaspeții de onoare, serviți de părinți. Fix ca niște domni, la restaurant! Au devenit celebri cei doi scoțieni care au deschis un „restaurant” în propria sufragerie pentru cei doi puști ai lor, care nu înțelegeau de ce nu mai pot lua masa în oraș. Tati s-a transformat în maestru bucătar, iar mami, în chelnerul personal al celor doi prichindei, care s-au amuzat și s-au simțit importanți.

Pregătiți-le mâncarea preferată, un desert bun, poate chiar un tort! Se vor bucura mai mult decât credeți. 

 

În cazul copiilor mai mari, preadolescenți și adolescenți, de 1 iunie puteți asculta împreună muzica lor preferată sau poate să vedeți un film ales de ei. Purtați-vă frumos, nu îi certați! Fără reproșuri! Dacă vreți, totuși, să le faceți un cadou, nu uitați că ceea ce contează nu e atât conținutul, cât modul în care este ambalat și starea voastră de spirit. Degeaba le cumpărați ceva scump, dacă sunteți morocănoși și le faceți observații! 

 

Ieșiți cu ei în parc, cu bicicletele, dați o fugă până la mare sau faceți o drumeție! Va fi apreciat orice efort pe care îl depuneți special pentru ei. Dacă nu sunteți foarte emotivi, mergeți și arătați-le unde ați făcut grădinița, școala primară, locurile de joacă din prima copilărie, povestiți-le întâmplări caraghioase… arătați-le că erați ca ei, când erați mici.

 

Pentru copiii de peste 20 de ani, inclusiv cei de 40, 50, 59+

 

Sunați-i și spuneți-le "La mulți ani!" Amintiți-vă o întâmplare drăguță din copilăria lor, scrieți-le un mesaj drăguț, pregătiți prăjitura preferată și, dacă, fizic, nu sunteți aproape, spuneți-le că o dați unor copii care să se bucure de ea, așa cum se bucurau ei, în copilărie! 

 

Indiferent de vârstă

 

Vă recomand, dragi părinți, ca în această zi să le spuneți copiilor povestea venirii lor pe lume, să știe că au fost doriți, iubiți! Să fie cât mai multe amănunte: cum aveau degețelele, cât erau de mici, când au zâmbit prima dată… 

Dacă vă permiteți să pregătiți un cadou, orice lucrușor e binevenit. Dar ar fi perfect să îl împachetați frumos și să îl dăruiți într-un fel special! 

Scrieți-le o scrisoare, cu toate gândurile din acest moment, cu mici detalii legate de ceea ce ați vrea să schimbați în comportamentul vostru, chiar cu enumerarea greșelilor pe care le recunoașteți deschis, amintind fără furie motivele pentru care vă cereți iertare, dacă este cazul. Nu uitați să menționați ce vă place cel mai mult la ei.

 

Pentru că în perioada asta nu ne vedem în spectacole, e bine să știți că am găsit o cale să fim împreună! Mâine, de la ora 8 dimineața până la ora 20, la maratonul live Gașca Zurli, pe Facebook. Pe tot parcursul zilei vom răspunde tuturor apelurilor, vom avea petreceri cu personajele Zurli, teatru de păpuși și multe surprize! Totodată, lansăm aplicația cu un conținut nou: videoclipuri și activități educative! Este disponibilă gratuit, timp de o săptămână, pe Android! 

Am început să trăiesc marele vis, chiar înainte de a-l conștientiza. Marele vis m-a găsit, înainte ca eu să mi-l propun, să-l simt. E ca atunci când îți dai seama, într-o zi, că omul de lângă tine, care te place de multă vreme, te iubește, te vrea fără ezitări, este, de fapt, omul la care tânjești, fără să știi cum arată, cum îl cheamă și nici că e atât de aproape.

 

Visul meu cel mai mare nu e Gașca Zurli. Nici Zurlandia, nici cărțile de povești, jocurile, jucăriile, turneele, mascotele, emisiunile… Toate astea sunt doar pașii pe care i-am făcut spre visul meu. Eu deja îmi trăiam visul, când îmi propuneam toate obiectivele de mai sus, crezând despre fiecare dintre ele că e VISUL.

E fantastic să îți dai seama, într-o zi, că visul te trăiește, înainte să apuci tu să-l trăiești.

E fantastic să descoperi că erai în interiorul marelui vis, convinsă fiind că ești mereu la un pas distanță de el.

Visul meu s-a întâmplat, pur și simplu. Mi-a luat 35 de ani (atât a trecut de la examenul meu la Liceul Pedagogic, probabil primul pas adevărat spre visul meu), ca să-mi dau seama că eu îmi trăiesc visul în fiecare zi.

Pentru mine, există COPII și atât! 

Visul meu este să fac mai bună și mai frumoasă viața copiilor. A tuturor copiilor! Pentru mine nu există copii săraci sau bogați, copii singuri sau înconjurați de familie, copii români, străini, romi, copii sănătoși sau bolnavi, copii cu probleme sau copii fără probleme, din România sau din altă țară, de la oraș sau de la sat… Pentru mine, există COPII și atât! 

Uită-te în ochii unui copil și o să vezi o lume întreagă! Privirea lui poate cuprinde, într-o clipire, tot ce, poate, unii dintre noi nu putem atinge nici cu mintea, nici cu inima, o viață întreagă…

 

Copiii sunt copii. Dacă se simt iubiți, copiii trec ușor și peste boală, și peste lipsuri, și peste absența oamenilor mari din viața lor…

Ei s-au născut să fie fericiți! Trebuie doar să întâlnească oameni mari care să nu le răpească bucuria asta.

Copiii au nevoie de chipuri blânde, de zâmbete calde, de mâini ferme și de priviri înțelegătoare. Mierea din tonul unui adult care îi vorbește este cel mai bun dulce pe care îl savurează orice copil. Un adult simpatic e mai interesant decât orice joc sau orice jucărie.

Eu îmi trăiesc visul dintotdeauna. Marele meu vis!

Eu îmi trăiesc visul dintotdeauna. Marele meu vis! E fantastic să știi că îți trăiești visul, în fiecare zi! Uneori uit asta, uneori vin oameni care îmi amintesc de pretenții, obligații, reguli, taxe, lipsuri, nevoi, probleme… și eu mă las prinsă în lupta lor, uitând că eu mi-am găsit visul.

Pe mine, coronavirusul m-a ajutat să-mi dau seama că mă trezesc fericită și mă culc mulțumită în fiecare zi, pentru că îmi trăiesc visul. În visul meu, copiii nu se numără… mulți, puțini, bogați, săraci, sănătoși sau cu probleme, albi ca laptele sau creoli, din familii educate sau din canale… Toți copiii care interacționează cu ce fac eu în visul meu trebuie să meargă mai departe mai fericiți, mai bogați cu o întâlnire.

Am scris asta, cu gândul că poate ești și tu în situația mea… poate ești și tu dintre cei care își trăiesc visul și nici nu ți-ai dat seama… Poate te-ai lăsat și tu, ca mine, intoxicat de tot felul de factori externi, care nu-ți pot pătrunde visul și nu îl pot înțelege.

Privește bine, privește în tine! Acolo este răspunsul. 

 

Dacă am în față un grup de copii, eu îi recunosc pe cei care sunt adoptați. Au o sclipire aparte în privire. Acești copii sunt speciali, pentru că ei deja s-au născut de două ori. O dată, în pântecele unei femei și a doua oară, în inima unei mame. 

 

Copiii adoptați sunt supraviețuitori.

 

Din prima zi, ei trebuie să găsească resurse ca să rămână în viață. Când îți lipsesc iubirea, afecțiunea, căldura de la pieptul mamei, trebuie să fii foarte puternic ca să le înlocuiești cu ce apuci. Iar ei, din nevoia de supraviețuire, se îndreaptă spre oricine vine spre ei și se agață de fiecare gram de atenție pe care îl primesc, de fiecare atingere. Iau din zbor fiecare zâmbet pe care îl primesc, îl prind de un capăt și de celălalt și îl pun pe chipurile lor. 

 

Copiii adoptați ar trebui să știe că viața lor este specială.

 

Când un copil adoptat află de la alți copii sau de la părinții altor copii că el e “altfel”, părintele adoptiv se poate folosi cu bucurie de acest "altfel". Spuneți-le că sunt altfel, pentru că sunt speciali: nu toți copiii se nasc de două ori! Că el, copilul vostru, a fost adoptat pentru că vine din lumea copiilor care se nasc de cel puțin două ori, în două locuri diferite: o dată în pântecele unei femei, a doua oară, în inima unei mame. Iar cei din jur, care n-au auzit niciodată de lumea magică din care vin, nu știu și nu înțeleg ce înseamnă, de fapt, să fii adoptat.

 

Spuneți-i o poveste frumoasă, așa cum merită să fie toată viața lui! Faceți astfel încât să se simtă special, nu ciudat. Tonul sigur, calm și cald va fi cel mai potrivit fundal sonor pentru povestea lui.

 

Îi recunosc pe copiii adoptați, după felul în care îi tratează părinții adoptivi. De regulă, un părinte adoptiv are mai multă grijă, atenție, față de responsabilitatea pe care și-a asumat-o. Pentru el, adopția a fost o decizie, în urma unor întâmplări. Părintele adoptiv nu a avut la dispoziție nouă luni în care să se minuneze, la început, să se obișnuiască, apoi să devină nerăbdător și, în final, să ajungă la travaliu, să treacă prin durerile nașterii. Părintele adoptiv a avut ani întregi, în care a pus cărămidă cu cărămidă în construcția dorinței și a deciziei de a adopta un copil. A făcut multe drumuri, s-a întâlnit cu mulți oameni, a tremurat de emoție și de nerăbdare și a urcat Golgota de câteva ori, până când și-a văzut copilul acasă.

 

Toată perioada asta, anii dedicați visului de a avea un copil, rămâne ca o amprentă în responsabilitatea pe care părintele o are față de acel copil, în conștiința de părinte adoptiv. El va ști, toată viața, că nu este "proprietarul" acelui copil. Nu va uita niciodată că nu este al lui și că nu face ce vrea cu el. Părintele adoptiv află, înaintea părintelui natural, că toți copiii îi aparțin lui Dumnezeu și că fiecare copil are contractul lui de veșnicie cu Doamne Doamne. Cu noi, părinții biologici sau adoptivi, contractul e pe durată determinată.