Pregătiți Ajunul Crăciunului cu bucuria specifică sărbătorilor din casa voastră! Aveți însă grijă ca pregătirile să nu dureze mai mult decât sărbătoarea în sine. La asta nu ne întrece nimeni! Pregătim până obosim și când trebuie să sărbătorim suntem gata bosumflați… Normal, ne-am spetit muncind pentru organizarea celul mai frumos Crăciun.

Țineți minte: sărbătorile frumoase le fac oamenii veseli, nu oamenii perfecți! 

Puneți pe masă cea mai frumoasă față de masă, aprindeți două-trei lumânări. Alegeți cele mai bune farfurii și pahare și nu uitați să pregătiți pahare și pentru copii. Pahare cu picior, dacă se poate! Ideal ar fi să aveți chiar o sticlă de șampanie pentru copii, ca să nu simtă nicio diferență. 

Ordonați casa, în așa fel încât să aveți acel sentiment de curățenie! Apoi, gândiți-vă la momentul desfacerii cadourilor! Dincolo de conținut, copiii iubesc surprizele. 
Cum ar fi să le scrieți două-trei scrisori? Să fie ca din partea oamenilor care nu pot fi acolo, cu voi, de sărbători. Poate îi rugați chiar pe ei să vă spună ce ar vrea să le transmită copiilor. Dacă nu, scrieți voi ce credeți că ar vrea copiii să audă. 
Scrieți gânduri din partea bunicilor, nașilor și verișorilor, din partea doamnei învățătoare…
Scrieți câteva rânduri din partea lui Moș Crăciun și a lui Rudolf. Scrieți scrisori din partea personajelor pe care ei le iubesc. Scurte, dar în care să menționați numele copiilor.

Exemplu:
Pentru Mara 
Bunica te iubește! Anul acesta sunt foarte mândră de tot ceea ce ai reușit să faci. Știu că te-ai străduit să îi fii mamei de ajutor. Asta mă face foarte fericită! M-aș bucura ca la anul să încerci și mai mult. Ține minte: ai fost grozavă, în cel mai ciudat an de până acum! Crăciun Fericit!
Bunica 

Dacă aveți cum să le puneți în plicuri e minunat! Dacă nu, rulați hârtia și legați-o cu o ață vesel colorată, sclipitoare! 
Găsiți un moment bun pentru scrisori. Ideal, ar trebui să fie separat de cel al deschiderii cadourilor. Puteți face un moment aparte, mult după emoția deschiderii darurilor de la Moș Crăciun. Sau, dacă Moșul vine în prima zi de Crăciun, puteți desface scrisorile în ajun. Astfel, ați putea chiar să scrieți și răspunsul, dictat de copii. 
Colindați-vă unii pe alții! Puteți să alternați rolurile de gazdă și colindători. Când mami e gazda, tati pleacă la colindat cu copiii. Se pot echipa, cu fular și căciulă, clopoțel și apoi vor bate la ușă. 
Mami primește colindătorii și le oferă ceva, orice are la îndemână. Apoi copiii rămân gazde și părinții ies la colindat… bat la ușă și sunt primiți în calitate de colindători. Faceți asta cât au ei chef! Poate fi momentul memorabil, care va aduce, și peste ani, multă bucurie în casa voastră.
Pregătiți răvașe ascunse în coșul de pâine! Să fie mesaje vesele, care să îi distreze. Iar la finalul mesei, nu uitați de provocări! Le trageți la sorți, dintr-un borcan. Pot fi ghicitori, cântecele, diverse porunci, orice se poate face la finalul unei mese copioase.

Mai mult decât orice, fiți simpatici! Fiți bucuroși! Nu lăsați toanele, stările de moment, micile nemulțumiri să pună stăpânire pe Crăciunul vostru! 
Oamenii fericiți fac sărbătorile frumoase. Iar fericirea și-o construiește fiecare.

Oare cum sună rugăciunile noastre, în urechile lui Dumnezeu? Ce părere credeți că are El, când ne vede în genunchi, cu capetele acoperite, cu trupurile curățate în post, repetând mecanic: “Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”, după care urmează nesfârșita enumerare a nemulțumirilor.

 

• Facă-se voia Ta, dar nu-mi place că sunt prea grasă! 
• Facă-se voia Ta, dar eu de ce nu am o viață la fel de frumoasă cum are cealaltă… 
• Facă-se voia Ta, dar mașina mea e mai mică decât a vecinului, casa mea e mai mică, mai sărăcăcioasă, jobul meu e mai prost plătit! 
• Facă-se voia Ta, Doamne, dar eu o să merg să trăiesc în altă țara, pentru că nu îmi place țara în care m-am născut.
• Facă-se voia Ta, Doamne, dar eu nu vreau să vorbesc cu părinții din care m-ai plămădit. 
• Facă-se voia Ta, Doamne, dar acum nu am timp să fac și să cresc copilul pe care mi-l trimiți.
• Facă-se voia Ta, Doamne, dar eu nu am chef să iert și să uit!
• Facă-se voia ta, Doamne, dar de ce mie mi-ai pregătit un drum plin de gropi, iar altora autostrăzi? 
• Facă-se voia Ta, Doamne, dar nu-mi plac deloc copiii și frații pe care mi i-ai dat! 

 

Cei mai mulți dintre noi nici măcar nu încearcă sa învețe cum să Îl roage pe Dumnezeu să le dea. Îi aduc doar reproșuri și se ceartă cu El pentru ceea ce nu au primit, deși Dumnezeu ar fi trebuit să știe exact ce merită ei.

Cred în Tine, Doamne, dar nu cu totul… doar prin părțile care îmi convin.

 

“Facă-se voia Ta, Doamne!” înseamnă să crezi cu adevărat că tot ceea ce se întâmplă este voia lui Dumnezeu. Că nimic din ce este în jurul nostru, bun sau rău/buni sau răi, nu ar exista dacă El nu ar permite asta.

Să cauți să înțelegi sensul acestor lucruri, să cauți să pricepi unde te afli și care este treaba ta, în fiecare zi sunt activități atât de simple, încât pare imposibil pentru mulți ca ăsta să fie sensul vieții noastre.

Te-ai gândit vreodată la asta, la modul serios? Ce crezi că vrea Dumnezeu de la tine? Eu m-am gândit și știți, deja, ce cred că vrea Dumnezeu de la mine. Să fiu bună în fiecare zi, în fiecare secundă a vieții mele! Cu toți oamenii cu care interacționez, cu toate lucrurile pe care le ating, cu toate ființele ce îmi ies în cale. Să las în urma mea, în fiecare zi, o lume mai bună decât era înainte să trec eu pe acolo. Cam asta cred că vrea Dumnezeu de la mine.

Și pentru mine, voia Lui se transformă în voia mea! Fără să mă îndoiesc, fără să pun întrebări, fără să caut răspunsuri. Doar încerc să simt, să aud, să văd, să îmi folosesc cele mai fine simțuri, în așa fel încât să fiu gata mereu să înțeleg semnele prin care primesc mesaje despre voia Lui.

 

Mă uit la fotografiile făcute cu Maya, de-a lungul anilor, lângă bradul de Crăciun. Mă gândeam cât de puțini sunt anii în care noi, părinții, îi avem pe copii doar în postura de "copiii noștri”. Clipim de trei ori și, din copiii noștri, ei devin iubiți, soții sau soți, părinți, cei mai buni prieteni ai altor oameni… Dintr-o viață de om, sunt foarte puțini anii în care spunem și știm despre copilul nostru că ne aparține 100%, că este cu noi, pentru noi, lângă noi, al nostru.

 

Mi se strânge inima, de fiecare dată când aud în jurul meu oameni care se plâng că stau prea mult cu copiii lor. Mă doare sufletul când văd atâta neatenție, lipsă de delicatețe… De față cu copiii, părinții spun că în această perioadă, cel mai greu a fost să stea acasă, cu toată familia.  

 

Ce își va aminti copilul tău despre această perioadă? Că a fost anul în care v-ați reinventat viața și v-ați bucurat să petreceți mult timp acasă, să faceți lucruri împreună, să vă jucați, să dormiți, sa vă uitați la televizor… să vă bucurați de zile tihnite? Sau își va aminti cum vorbea mami la telefon cu prietenele ei și se plangea că s-a săturat să facă de mâncare, să strângă prin casă, să stea la lecții și să se joace cu copilul ei, 24 de ore din 24?!? 

 

Mai sunt doar câteva zile și vom trăi, cu toții, cel mai ciudat Crăciun din viața noastră. Toți cei care au copii trebuie să știe că încă mai au timp să repare orice greșeală făcută în timpul pandemiei de COVID-19. Încă mai aveți timp să pregătiți casa și surprizele de sub brad, să vă gândiți cum organizați masa de Crăciun, să vă alegeți ținutele, să faceți un plan pentru colindatul celor dragi la telefon sau prin intermediul apelurilor video…

 

Puteți să vă așezați cu copiii pe covor și să vorbiți despre asta. Să le spuneți că este o experiență unică, să recunoașteți că nici voi nu ați mai trăit așa ceva și că nu știți exact cum să faceți, ca să aveți sărbători frumoase împreună. Strângeți-vă familia în jurul mesei și planificați-vă Crăciunul! Tratați-l ca pe un proiect special! Stabiliți ce veți face în fiecare zi, astfel încât să nu vă ia pe nepregătite plictiseala sau supărarea cuiva.

 

Nimic nu poate să strice armonia, dacă ne pregătim psihic pentru ceea ce urmează. Suntem triști și dezorientați atunci când trăim în haos, când nu vedem nicio luminiță pâlpâind, la capătul zilei. 

 

Pregătiți-vă pentru un Crăciun pe care o să-l țineți minte toată viața! 

Noi alegem cum ne vom aminti de el, pentru că noi alegem cum o să-l tratăm. Ne lamentăm și ne târâm de pe canapea pe fotoliu, de pe fotoliu la masă, de la masă la frigider, din frigider direct în pat? Sau ne facem un plan, oricât de mic, astfel încât să avem în mânecă surprize pentru cei pe care îi iubim? 

Gândiți-vă puțin la tot ceea ce ar putea să însemne BUCURIE pentru ai voștri! Gândiți-vă că o să zboare anii în care îi aveți pe copii dispuși să petreacă împreună cu voi Crăciunul și, astfel, să îi trăiți cu adevărat bucuria! Profitați de tot ceea ce puteți face împreună în aceste zile și faceti sărbătorile memorabile, în cel mai frumos sens al cuvântului!

 

Să ne bucurăm, cât încă mai sunt doar copiii noștri!

Sună prea simplu pentru a fi complicat. Și dacă nu e complicat este prea simplu pentru a-l accepta. Și dacă nu îl acceptăm ne luptăm cu el…

Ce e COVID? O întâmplare de viață! Cea mai mare întâmplare din viața noastră, a tuturor. Nu este istorie, nu e legendă, nu e subiectul unui film documentar sau artistic… e o întâmplare pe care o trăim astăzi, acum, aici, noi toți.

COVID e războiul prin care trecem noi toți. COVID nu e un război al baionetelor, clasic. Bārbatii noștri nu pleacă la luptă, în tranșee, și nici nu îi așteaptăm acasă, să se întoarcă din Siberia… Nu e despre lagăre de concentrare, cu oameni care suferă, închiși în buncăre, puși să muncească fără pauză, supuși chinurilor inimaginabile, din ordinul unor nebuni cu acte și condamnări ulterioare. COVID nu e Hiroshima… să știm efectele și cine a plasat bomba.

COVID e războiul minților noastre. E un război de uzură, cu un dușman despre care știm toți câte ceva, auzim mereu vorbindu-se… dar de văzut nu l-a văzut nimeni. Soldații, în acest caz, nu merg pe front și nu stau în tranșee. Soldații sunt medicii și cadrele medicale care merg în spitale. Acum, aici, nu se construiesc cazemate, se ridică însă multe spitale mobile, în curțile celor deja existente. Armata nu defilează în drum spre front. Astăzi, armata care luptă cu dușmanul aleargă tăcută, dintr-un salon în altul, de la patul unui bolnav la celălalt. Omul care luptă pentru viața ta e un “soldat necunoscut", la propriu, pentru că e blindat de costumul care îl protejează. Nu îi vezi bine nici măcar ochii. Vocea lui este distorsionată, mersul e deformat de șoșonii pe care îi târșâie… nu se aud pașii care calcă apăsat pe dale… se aude, însă, foșnetul combinezonului, la fiecare mișcare.

Ca să înțelegi, trebuie să ajungi zilele acestea într-un spital și să aștepți, cel puțin câteva ore, rezultatul unor analize. Trebuie să trăiești răceala unui salon în care nu vezi niciun chip, niciun zâmbet, nu te atinge nicio mână. Doar plastic.

Cred că tânăra care mi-a luat sânge este frumoasă. Mi-a povestit că e absolventă de Medicină și că, în facultate, mergea la petreceri pentru copii, ca să facă niște bănuți. Era emoționată că sunt pacienta ei. M-aș bucura să o întâlnesc odată, în alte condiții! Tânărul care mi-a făcut radiografia este un munte de bărbat, cu voce fermă, dar caldă. Amândoi m-au făcut să mă simt bine, în condițiile date, în spațiul acela rece și înfricoșător. Suntem într-un război al nervilor. Dar este războiul în care suntem toți, indiferent că vrem sau nu să acceptăm asta, indiferent câți dintre noi acceptă realitatea.

Putem să ne uităm la filme despre evenimente care s-au întâmplat în urmă cu sute de ani sau la cele care prezintă scenarii SF, pe care noi s-ar putea să nu le trăim niciodată. Toate astea, în timp ce lângă noi se derulează cea mai mare întâmplare din viața noastră. Astăzi, acum, aici, oameni pe care îi cunoaștem luptă cu cel mai mare dușman al războiului numit COVID: FRICA.

În timp ce doctorii luptă cu virusul, noi ar trebui să ne transformăm în soldați care să lupte cu adevăratul dușman: FRICA! De ce ne este frică ?

Paleta de frici este largă și nuanțată.

Frica de boală:

        ⁃       să nu ne îmbolnăvim

        ⁃       să nu îi îmbolnăvim pe cei pe care îi iubim

        ⁃       să nu ajungem la spital

        ⁃       să nu luăm un tratament nepotrivit

        ⁃       să nu ajungem în stare gravă

        ⁃       să nu murim

 

Teama de a nu pierde ceea ce avem:

        ⁃       teama de a nu pierde job-ul

        ⁃       teama de a nu intra în șomaj

        ⁃       teama de a nu rămâne fără banii pe care îi avem

        ⁃       teama de a nu rămâne fără lucrurile noastre

        ⁃       teama de a nu putea plăti tot ceea ce plăteam până acum

 

Frica de îndepărtare:

        ⁃       teama că nu o să-ți mai vezi oamenii dragi, aflați departe

        ⁃       teama că nu vei putea interveni, atunci când vor avea nevoie de tine

        ⁃       teama și frustrarea că nu poți sta liniștit la o cafea, față în față

        ⁃       teama de a te apropia de oameni

        ⁃       teama de a atinge accidental pe altcineva

        ⁃       teama de a săruta pe cineva

 

Și, apoi, tot pachetul din categoria FRICĂ de propria persoană:

        ⁃       frica de a face singuri lucruri pentru noi

        ⁃       frica de a rămâne singuri, cu foarte mult timp liber la dispoziție

        ⁃       frica de a depinde de alțiii, inclusiv în privința cumpărăturilor și frica de a nu putea ieși din casă, o anumită perioadă

        ⁃       frica de a sta îmbrăcat în aceleași haine, de interior

        ⁃       frica de a nu avea pe nimeni la masă, de sărbători

        ⁃       frica de a te bucura tu pe tine, de a-ți spune rugăciunile în surdină, de a-ți ura "Noapte bună!" și "Bună dimineața!"

 

Să-mi petrec viața eu cu mine, după ce m-am obișnuit să mă ascund în spatele atâtor oameni și activități, este cea mai mare frică din tot ce trăim astăzi, acum, aici.

Suntem în războiul în care ar trebui să ne luptăm cu frica.

Dar noi suntem generația care nu a fost pregătită pentru o astfel de misiune. Cu ce v-ați luptat până acum? Pentru ce ați fost antrenați, de-a lungul vieții? În ce lupte am fost implicați, în școală sau acasă? În lupta cu comparațiile, în lupta cu kilogramele, în lupta cu acumularea de bunuri, în cea pentru păstrarea averilor, în lupta cu vacanțele, în lupta cu bijuteriile, poșetele, mașinile, casele, conturile, petrecerile, restaurantele… În lupta pentru ce nu aveam și am fost învățați să ne dorim, în lupta de a părea altceva decât suntem, de dragul societății și a normelor ei…

Nimeni nu ne-a învățat ce trebuie să facem, dacă ne temem că vom rămâne în stradă. Pentru noi era important doar cum facem să avem un acoperiș mai mare.

Nimeni nu ne-a învățat ce să facem, dacă nu mai avem ce mânca. Toată lumea ne învață cum să nu mai mâncăm ceea ce avem.

 

Nimeni nu ne-a învățat cum să ne descurcăm cu mâinile și cu mintea noastră, dacă nimeni și nimic din exterior nu ne mai poate ajuta. Nimeni nu ne-a învățat cum să ne păstrăm sănătoși, cu mintea întreagă și organismul cât mai rezistent…

În acest context a început războiul fricii. Și în acest război se văd soldații care erau deja în “armata” unei vieți conștiente și cei care au ajuns pe front direct de pe stradă. Îi vedem pe cei care sunt echipați, au armura potrivită – credință, conștientizare, asumare, răbdare, voință, creativitate, dorință de viață – și pe cei care sunt complet dezbrăcați – speriați, îngroziți, disperați, triști, furioși, dezamăgiți, debusolați.

Este ca și când ai vedea gata de îmbarcare, pe nava care duce într-o lume nouă, un om complet echipat, din cap până în picioare, și unul în bermude, tricou și șlapi.

Din războiul ăsta scapă cei care au mintea antrenată să supraviețuiască. Nu mușchii! MINTEA! Dacă războiul ăsta ți-a prins mintea în bermude și în șlapi, caută să o “îmbraci“. Echipează-ți mintea! Transformă-te în soldatul cel mai bun pentru viața ta!

În războiul COVID, nu luptă nimeni pentru tine. Nu aștepta să se întoarcă vreunul de pe front, să îți spună dacă am câștigat sau am pierdut. Noi…

Pentru că, de data asta, fiecare dintre noi este soldatul care luptă pentru viața lui. Principala datorie o avem față de viața noastră.

Nu întâmplător se spune că în dragoste și în război nu există limite. Doar noi le putem trasa. Suntem salvatorii sau dușmanii vieții noastre.

Dacă reducem lista fricilor, în final, rămâne frica supremă: FRICA DE MOARTE.

Cum să cultivi o grămadă de frici, pe frica de singurul lucru cert pe lumea asta: moartea? Nu știm când, nu știm unde, nu știm lângă cine, nu știm cum și nici de ce vom muri. Dar fiecare, în sufletul lui, știe sigur că va "trăi" și asta, într-o zi. O să ni se întâmple și moartea! De asta n-a scăpat nimeni! Au scăpat oamenii de sărăcie, de boală, de singurătate, de dependențe… dar de moarte nu știm să fi scăpat cineva.

Așa că hai să scăpăm de ceea ce putem scăpa DOAR cu mintea și cu mâinile noastre: de toate fricile pe care le putem stăpâni. Să facem, fiecare, tot ce putem face pentru corpul nostru, pentru inima noastră, pentru casa noastră, pentru oamenii pe care îi iubim.

Suntem în cel mai mare război al minții. Comportați-vă precum soldații de carieră! Echipați-vă! Nu vă țineți mintea în șlapi și bermude, ca apoi să vă întrebați de ce vă atinge orice glonț care vine dinspre pupitrul știrilor. Nu vine nimeni să vă salveze. Din războiul acesta trebuie să ne salvăm singuri. PE CONT PROPRIU!

Tu ești Eroul sau Dușmanul tău. Doar tu!

Mereu m-a deranjat să atribui cuiva etichetele "sărac" și "nevoiaș". Și, totuși, din automatism, le-am mai folosit.

Nu cred că scap de ele dacă nu o fac explicit, așa că am hotărât să mă despart de ele. Sunt cuvinte care ar trebui puse la naftalină, ca pe niște lucruri vechi pe care le păstrăm într-o ladă, doar să ne amintim din când in când că au făcut parte din viața noastră.

Astăzi aleg să le înlocuiesc cu “în nevoie” și “în sărăcie”. 

Mi se pare mai corect! Reflectă mult mai bine unde se află omul în acest moment, nu îi pune o etichetă.

Să spun că un copil e în nevoie îmi sună mult mai corect, decât să spun despre el că e un copil sărac. Un copil în sărăcie poate să iasă de acolo oricând, cu ajutorul unei șanse oferită de Divinitate, prin oameni sau alegeri.

O mamă se poate afla la un moment al vieții ei în sărăcie. Dar să-i spui “mamă săracă” poate să fie o etichetă prea dură și o afirmație care să-i facă și mai grea încercarea de a ieși de acolo.

Astăzi mă despart de două cuvinte pe care aș vrea să nu le mai folosesc niciodată atunci când vorbesc despre suflete. Nu mai vreau să văd niciun copil nevoiaș, nicio mamă săracă.

Aleg să întind mâna copiilor în nevoie și să schimb viața mamelor care, din tot felul de motive, își cresc copiii în sărăcie.

Eu, tu, noi putem să fim paiul de care ei se pot agăța ca să iasă de acolo. E crezul după care m-am ghidat în 2020.

Pentru mine, 2020 rămâne anul în care m-am gândit ce am de dat, nu ce-aș fi avut de luat.

Fix acum 10 ani, în 20 noiembrie 2010, am lansat prima mea colecție de jocuri. Se numește “Mami, tati, joacă-te cu mine”.

Cum, cum să-mi dau seama astăzi, după 10 ani (!!!), că eu am lansat această carte de Ziua Internațională a Drepturilor Copilului? De atunci, tot ce am construit s-a bazat pe cel mai mare și mai important drept al copilului: dreptul la joacă!

M-am așezat în fruntea tuturor celor care luptau public pentru respectarea acestui drept, al tuturor copiilor.

Mi-am petrecut ultimii 10 ani descoperind, inventând și reinventând jocuri pe care copiii să le joace împreună, dar mai ales împreună cu oamenii mari din viața lor. Pentru că nimic nu apropie mai mult, mai ușor și mai frumos decât jocul.

Un copil care învață să se joace de mic va fi un adult pentru care toate provocările vieții vor părea un proiect, o misiune, o etapă a unui joc. Nu se va supăra niciodată, dacă zarul îl va duce la punctul în care trebuie să stea o tură. Nu va cădea în depresie, dacă același zar îl va obliga să se întoarcă șase căsuțe și sigur va ști să se bucure mai mult decât oricine, atunci când va ajunge la finish.

Un copil care învață joaca de mic, alături de cei dragi, va învăța devreme că tabla nu este doar a lui, că nu este singur în joc și că trebuie să respecte parcursul fiecărui participant, cu tot cu emoțiile aferente. Un copil care învață joaca de mic, alături de cei care îl iubesc, învață să se bucure de succesul celorlalți și să empatizeze cu cei care pierd.

Mi-am dedicat ultimii 10 ani jocului. Am creat personaje care se joacă, am scris versuri care ne îndeamnă să ne jucăm, am construit spectacole în care mii de părinți și copii învață să se joace împreună. Am lansat 4 cărți de jocuri potrivite pentru fiecare dintre cele 4 anotimpuri. Conțin, în total, aproape 200 de jocuri diferite. Am și înregistrat nenumărate filmulețe cu jocuri explicate și exersate.

Orice copil are dreptul să se joace!

Joaca îi ajută să descopere lumea, să descifreze emoții, să-și exprime trăirile, să-și formuleze visurile .

Un copil va fi fericit când se joacă, indiferent dacă se joacă într-o casă mare și plină de lumini, într-o garsonieră luminată de un bec chior, într-o vilă din centrul capitalei sau în căsuța din cucuieții din deal.

Copiii sunt fericiți când se joacă și atunci când se joacă în spital, în centrele pentru cei abandonați, în canalele în care stau cu oamenii străzii, în autobuzele în care cerșesc și când sunt cu vaca la păscut sau când hrănesc găinile.

 

Cel mai de preț drept pentru un copil este dreptul la joacă.

Respectați-le acest drept! În perioada copilăriei, este singurul pentru care suferă dacă nu le este respectat, este singurul pentru care luptă, este singurul pentru care militează în fiecare moment și pentru care sunt în stare să facă orice.

Respectați dreptul copiilor la joacă și intrați în joaca lor! Fiți cei care le apără acest drept, nu cei care îl îngrădesc! Astăzi, de Ziua Internațională a Drepturilor Copilului, eu militez pentru respectarea dreptului lor la joacă! Vă las spațiu vouă, tuturor, să militați pentru toate celelalte drepturi. Pe acesta mi l-am asumat eu.

 

Promit să susțin, să sprijin, să creez cadrul potrivit și să lupt, dacă este cazul, până în ultima zi a vieții mele, pentru ca toată lumea să respecte DREPTUL COPIILOR LA JOACĂ!

 

În urmă cu câțiva ani, nu foarte mulți, m-am întâlnit cu un psihiatru.

Mă simțeam rău de ceva vreme. Oricât de mult munceam, oricât de mare era succesul meu, nu mă puteam bucura de nimic din ce făceam din toată inima. Ba mai mult, aveam o stare de rău fizic și erau multe zile în care nu mă puteam ridica din pat. De câteva ori, am ajuns la Urgență și am stat cu perfuzii, câteva zile, ca să mă pun pe picioare. Undeva, în sufletul meu, știam cauza problemelor mele de sănătate. La cererea celor apropiați, mi-am făcut toate analizele, plus radiografii și ecografii. N-au rămas neverificate niciun organ, nicio funcție. Toate piesele funcționau în perfectă stare. Atunci, Fifi, prietena mea, în ultimă instanță, m-a trimis la psihiatru.
Imaginați-vă cum m-am uitat la ea… În mintea mea, așa cum știam de acasă, psihiatrul era ultimul om la care ajungi. Ultimul! De-acolo, nu mai ai ce face. Din păcate, încă mulți români gândesc așa… și despre psihiatru, și despre psiholog.

M-am întâlnit cu Gabriel Diaconu. De două ori. La sfârșitul celei de-a doua întâlniri mi-a dat vestea:
    ⁃    Din păcate, pentru ceea ce poate sperai să auzi, nu ai nimic din ce ține de mine. Tristețea ta vine dintr-o suferință căreia trebuie să-i faci față, să o dovedești. 

Aveam două probleme majore, în acel moment: doliul neconsumat după tata și, de câțiva ani, o foarte amară relație toxică. Nu era depresie, nicio altă problemă de natură psihică.
Le-am rezolvat pe amândouă. Le-am depășit cu bine și astăzi pot să vă împărtășesc experiența mea, pentru că vreau să le dau speranță celor care nu se simt bine, amorțiți într-o stare de nefericire, fără a avea curajul să caute toate soluțiile. Pe TOATE!

Eu am avut norocul unor oameni care sunt lângă mine, care mă iubesc și care nu mă vor lăsa niciodată singură. În jurul meu sunt oameni care vor merge pentru mine până la capătul pământului, dacă trebuie să mă găsească. “Oamenii mei” sunt prietenii care mă iubesc necondiționat și care își riscă prietenia cu mine, ca să-mi spună: "Nu ești bine! Du-te la doctor! Dormi! Odihnește-te! Ai grijă la X, că nu-mi place felul în care te tratează. Ai grijă la Y, s-a cam instalat în bucătăria ta…"

În aceste vremuri, putem ascunde și mai bine ceea ce simțim. Masca și distanțarea pot fi scuza perfectă pentru a fugi din fața celor pe care vrei să-i ții departe de adevărata ta stare.

Trăim vremuri complicate. Sunt vremuri speciale și noi trebuie să ne poziționăm într-un mod aparte, față de ceea ce trăim.

Despre toate și multe altele vorbesc duminică, la Antrenorul Părinților, cu Gabriel Diaconu – psihiatrul care m-a ajutat să înțeleg că Tristețea face parte din mine. Că am nevoie și de ea, ca să fiu întreagă, dar nu trebuie să dau voie nimănui să fie motivul Tristeții mele.

Când am ieșit azi dimineață din casă, m-am oprit în ușă și m-am uitat în urmă… Cu nostalgie. Cu un dram de tristețe, gândindu-mă că, în ultima vreme, am stat în ea fără să o locuiesc. M-am lăsat iar prinsă în malaxorul altor treburi și locuri “extrem de importante” și am uitat de locul meu, de ritualurile mele, din spațiul meu.

În ultima vreme, am fost un călător care a venit acasă să se spele și să doarmă.

Casa mea mă merită mai mult decât orice altă casă. Aici e locul meu. Aici e ACASĂ.

M-am oprit în pragul casei și i-am promis câteva zile doar pentru ea. Conștient. De dimineață pana seara. Două zile legate, măcar, în care tot ce fac să aibă legătură cu casa mea. Să mai mut câte ceva dintr-o parte în alta, să mai depozitez niște lucruri pe care nu le mai folosesc acum, să mai sortez niște haine pe care nu le mai port…

 

O să cumpăr multe flori și multe lumânări, pentru mine și pentru toate sufletele frumoase care mai trăiesc doar în inima mea.

O să-mi fac o prajitură și o să umplu cada cu spumă. O să închid telefonul câteva ore și o să mă pierd în cărțile care mă așteaptă cuminți lângă fotoliul meu preferat. O să meditez și o să mă plimb prin pădurea de lângă casă.

O să cumpăr un obiect nou, special pentru casă.

A trebuit să trăiesc 50 de ani cu valiza în mână, ca să descopar ce înseamnă ACASĂ. 
Mă întreabă oamenii daca nu mă plictisesc singură, dacă nu mi-e greu… Multă vreme am fugit de singurătate. Mi-a fost frică de ea. Mi-am umplut viața cu oameni și întâmplări și nu mi-am lăsat nicio clipă de respiro, în care să rămân doar eu cu mine. Mă temeam de ceea ce aș fi putut să simt. Nici măcar n-am îndrăznit să încerc să trăiesc singură. Asta până când Maya a plecat și m-am trezit că nu mai am nicio scăpare. Atunci am abordat și această nouă situație din viața mea, așa cum fac de fiecare dată când sunt pusă în fața unei noi provocări: pas cu pas. Mi-am dat timp și am descoperit că îmi place enorm să mă bucur de liniștea și căldura casei mele. 

Cu casa în care stau am cea mai bună relație dintre toate casele prin care am trecut. Este prima casă pe care chiar îmi face plăcere să o locuiesc, nu doar în care să stau.

ACASĂ e locul cel mai bun din toată lumea asta.

ACASĂ mă simt protejată și în siguranță, iubită și susținută să fac și să simt tot ceea ce îmi face bine. Ca și în cazul celorlalte lucruri din viața mea, m-am obișnuit așa de tare, încât, uneori, uit că relațiile trebuie să fie guvernate de reciprocitate. Sufletul casei mele are nevoie să se conecteze cu sufletul meu. Spiritul casei mele își dorește să vibreze pe aceeași lungime de undă cu spiritul meu.

Din când în când, așa cum oamenii din viața mea au nevoie să le dau mai multă atenție și iubire, casa mea îmi transmite același lucru. Simt din toată ființa mea. Și, ca să fiu sinceră până la capăt, nici nu știu dacă ea are mai mare nevoie de mine sau eu am nevoie de ea.

Măi, oameni dragi, cum mai sunteți voi? Sincer, nu cu filtru de pe Instagram. 

Mesageria mea e plină de apeluri disperate de la părinți care îmi spun că nu își permit o pereche de ghete noi pentru copiii lor; că nu o să aibă bani pentru nicio jucărie de Crăciun…

Oricât de tare vreau eu să țin steagul sus, câte o dimineață ca asta mă întoarce pe dos până și pe mine, întruchiparea optimismului.

 Cum sunteți voi? Cât de tare vă afectează financiar Pandemia? V-ar deranja să primiți un ajutor pentru cadoul de Crăciun? Sau poate sunteți din categoria celor care, desi afectați de pandemie, vă puteți permite să fiți Ajutor de Moș Crăciun?

Las în comentarii un mesaj primit în dimineața asta ca să înțelegeți și mai bine ce vreau să spun. Aș vrea să generez o discuție la comentarii, pe această temă.

Mărturisesc, privirea mea era îndreptată spre copiii orfani, bolnavi de cancer, cu deficiențe de auz, copii care trăiesc în centre împreună cu mamele lor abuzate de tați agresivi. Pe acești copii îi aveam în vedere pentru Crăciun. Dar înțeleg că avem o nouă categorie: copiii din familii afectate de Pandemie.

Hai să învățăm să cerem ajutor. Fără să ne fie rușine că suntem într-un moment greu din viața noastră. Să învățam să le spunem celorlalți, cu adevărat, cum suntem și cine suntem.
Deschid această discuție cu oameni care vor să ajute și oameni care acceptă și recunosc că au nevoie de ajutor.

Suntem OAMENI, nu struți.

Vă mulțumesc și unora și celorlalți. Suntem OAMENI, nu struți. Și nu trebuie să punem capul în pământ . Suntem oameni și chiar dacă avem masca pe față, putem să ne privim în ochi. Cu blândețe și sinceritate.

Eu sunt gata să facem asta ÎMPREUNĂ .