În memoria mea nu e loc de amintiri neplăcute. E plin de amintiri frumoase. S-au întins ca hainele pe sfoară, la soare, și toate celelalte au rămas în mașina de spălat. Le mai învârt o tură și le verific. Dacă nu s-au curățat, mai pun niște dezinfectant, niște detergent, dau cu multă apă și le las să fiarbă în clăbuc. Apoi le storc. Și iar le verific. Pe cele curățate de toate resentimentele le scot la soare, să se bucure de igienizarea totală. Pe celalalte le mai învârt o tură. Pe program.

Cum le descopăr? Mai vine câte o amintire neplăcută din ungherele memoriei și, haț!, o prind și o bag în mașina de spălat. Nu le las să se plimbe brambura prin șanțurile memoriei, să nu mi le înfunde.

Mintea mea trebuie să rămână curată și gândurile trebuie să curgă libere. Cele cu amintirile frumoase merg spre căsuța din inimă, iar celelalte spre mașina de spălat.

Pentru că amintirile sunt bune, atâta timp cât nu îmi fac rău.

Acum vreo 10 ani, cineva mi-a spus Retegan-Uragan. Și, multă vreme, așa m-a privit lumea. Așa și eram.

O furtună. Până și Maya mă avea în telefon cu acest nume.

La finalul lunii martie, părintele vicar de la Zalău a spus că sunt odihnitoare.

Între Uragan și Odihnitoare sunt vreo 10 ani de transformare. Vreo 10 ani în care m-am ținut de calea mea, scuturându-mă de ceea nu era potrivit pentru mine. De oamenii dominați de negativitate și răutate, de invidioșii care îmbrăcaseră haina admirației, de prefăcuții ascunși în spatele prieteniei. Acum știu că, dacă nu eram uragan, nu le puteam face față.

Suntem ceea ce avem nevoie în fiecare moment al vieții noastre. Suntem în fiecare zi cea mai bună variantă din momentul acela.

Mă bucur că părintele a spus ca sunt odihnitoare. Mă bucur că oamenii cu care lucrez mă așteaptă la birou să aduc pace și claritate. Mă bucur că mi-am câștigat dreptul de a fi în telefonul copilului meu „mami”.

În ultimii 10 ani, am scăpat de vreo 20 de kilograme de grăsime, de o mulțime de probleme de sănătate, de căderi energetice care mă trimiteau direct în perfuzii, de o mulțime de tinichele care stăteau legate de cureaua mea.

Probabil că, dacă nu erau, la cât de determinată am fost, eram rachetă. Și, astăzi, o cometă undeva, pe cerul plin de stele.

Au un rost și oamenii care ne țin pe loc. Sigur au un rost și oamenii care ne trag înapoi. Am învățat, între timp, să nu mă mai uit la ei și să nu mă mai întreb „de ce?” și „de ce mie?”. Mă întreb: „ce vrea Universul să-mi transmită?”. Astăzi, recunosc din ce în ce mai ușor testele și îi spun în gând: „nu mă păcălești, m-am prins că mă încerci!”.

Astăzi, nu mai trebuie să mă lupt cu nimeni. Am încredere că le pune Dumnezeu piedică tuturor celor care vor să mă împiedice să fac ceea ce e în menirea mea să fac.

Mă duc înainte. Cu bucurie și cu credință.

Știți care e diferența? Acum 10 ani, credeam că eu defrișez și îmi fac singură cărare. Credeam că trebuie să lupt și să mă apăr.

Astăzi știu că, dacă ești în treaba ta și nu-ți pierzi timpul cu treburile altora, îți face Dumnezeu cărare, Se luptă El pentru tine și te apără de ele cum tu nici măcar nu ți-ai imaginat vreodată.

Asta cred, susțin și declar, cu riscul că pentru unii s-ar putea să fie prea mult. Pentru mine, e suficient.

Nu-i dau numele, pentru că nu vreau să afectez brandul – sub care sigur lucrează și mulți oameni buni – din cauza unor oameni care sper că doar au avut o zi proastă.

Eu, într-o internare scurtă, un pacient ușor și binedispus. Cu o perfuzie la mână, deci nu mă puteam da jos din pat.

La un moment dat, intră o asistentă care avea o energie… știți cum e cerul când se strâng toți norii de ploaie… așa stare transmitea această asistentă.

O salut și o rog să mă ajute cu un obiect de care aș putea să sprijin telefonul.

– Nu avem, răspunde sec.

– Orice, zic eu, pe cel mai drăguț ton, o sticlă, un suport de dosare, orice contrapunct.

– Nu am nimic, nu am ce să vă dau.

– Atunci umpleți, vă rog, paharele cu apă potabilă și mă descurc eu.

Ia cele două pahare din carton și le aduce pline cu apă. Am întrebat-o dacă se poate bea, „da sigur”, și îi arăt că un pahar e galben (probabil pusese apă peste jumătatea de ceai). Vizibil deranjată, îmi schimbă apa.

– Sunteți tot timpul așa supărată sau aveți vreo problemă serioasă?, o întreb sincer.

– Probabil e obosită după turele de noapte, îi sare în apărare o altă asistentă, foarte drăguță, de altfel.

– Știți că bunătatea e o condiție morală a acestei meserii, zic eu. Că zâmbetul ar trebui să facă parte dintr-o fișă etică a postului cadrelor medicale. Oamenii în spitale vin cu suficiente emoții. Poate ne întâlnim o singură dată în viață, într-un moment care contează. Cum vreți să vă țină minte?

În această etapă din viața mea, eu aleg să nu mă mai prefac. Aleg să nu mai înghit negativitatea nimănui și mă bucur atunci când mi se face observație dacă mă ambalez și transmit mesaje din emoții negative.

N-am făcut asta mereu. N-am fost atentă nici la cum spun, ce simt, nici la ce simt când mi se spune. Și homocisteina – acest aminoacid care adună somatizările din toxicitate – a ajuns la cote care ar fi putut să mă omoare. Valorile normale de homocisteină sunt 6-12. Iar eu am ajuns la 42. Am aflat in iunie 2023. În 2018 am descoperit că am o problemă legată de toxicitatea pe care o înghit din alimente, din relații, din gânduri, din sedentarism. Am început să schimb, dar ritmul a fost prea încet.

Acum 2 ani, cred că am atins limita răbdării și mi-a dat Doamne-Doamne cartonașul roșu: m-a pus pe banca de rezerve și m-a obligat să am grijă de mine. Am făcut de toate: pregătirea pentru menopauză cu doctorița Hera, discuții terapeutice cu Constantin Tui, meditații cu Delia Mureșan, terapie cu casca minune la Diana Palotas, 10.000 de pași, mâncare sănătoasă, pauze mai dese și multe în natură și renunțarea la oamenii care trebuiau să plece demult din viața mea. Am petrecut mult mai mult timp cu oamenii care mă iubesc și mai puțin cu cei care au nevoie de beneficiile relației cu mine. Am renunțat să mă prefac că nu văd prefăcătoria.

N-aș putea să vă spun cât a contat fiecare acțiune în procente, dar sunt sigură că am făcut tot ce am simțit că vreau să fac pentru mine.

În ianuarie, homocisteina ajunsese la 20, iar săptămâna trecută la 8.1.

Hemoglobina, care n-a trecut niciodată de 10 și cu care ajungeam în urgență la Lili cu valoarea 6, e 12,5.

Să mă aliniez în ce simt cu ce gândesc și ce spun a fost cel mai frumos cadou pe care mi l-am făcut.

Ca să-l citez pe doctorul Avram: „De când te cunosc eu nu ai avut analize atât de bune“.

Astăzi pot să comunic atunci când ceva nu-mi place fără să mai pun emoție, fără să mă mai consum înainte, în timpul și după, gândindu-mă la ce va crede celălalt. Celălalt oricum crede deja. Și dacă crede și în mine, va înțelege. Dacă crede doar în beneficii, se va supăra și va pleca. Eu nu voi pierde nimic, voi câștiga adevăr în viața mea.

Astăzi nu mă mai simt vinovată pentru cum își rezolvă celălat problema. Și, poate, asistenta din povestea mea o să-și amintească atunci când pune mâna să deschidă o ușă, să-și trezească zâmbetul și să activeze bunătatea și disponibilitatea de a face tot ce poate (nu doar ce are chef) pentru binele pacienților care depind de ea.

Dacă știți cadre medicale pe care vreți să le lăudați, dați-le un tag în comentarii și spuneți-le MULȚUMESC.

Nu vreau să interpreteze nimeni că este o generalitate. Știu foarte foarte mulți oameni din domeniul medical extrem de dedicați.

31 mai!
Ziua în care Dumnezeu s-a transformat din ,,ultima instanță“ în ,,prima opțiune”.

Astăzi, acum 10 ani, fix la ora la care scriu, eram pe scenă la Sala Palatului, în primul spectacol Zurli de acolo.
5000 de părinți scandau Zurli, Zurli, iar noi nu aveam sunet.

Nu știu, nici până astăzi, dacă a fost sabotaj, accident, incident… se pot face multe scenarii.
Știu că am lucrat cu aproape 100 de oameni, în pregătirea acestui eveniment. Era prima noastră apariție, pe cea mai râvnită scenă din România. Iar nouă, înainte de a începe, ne-a murit sunetul.

După ce am vorbit cu toți oamenii cu care puteam să vorbesc, m-am retras după cortină și, în ultimă instanță, am vorbit cu Dumnezeu. Cu subiect și predicat. Cu lacrimile pe obraji și gâtul sugrumat de emoție. Cu mâinile adunate în cea mai sinceră rugăciune: Doamne, dacă trebuie să mă opresc, fă-mă să înțeleg și o să mă opresc. Dacă sunt pe calea mea, ajută-mă să trec hopul acesta. Am făcut tot ce am putut. Mai departe, facă-Se voia Ta.

Și-am ieșit pe scenă. Nu pot explica în niciun fel ce m-a împins să fac asta. Era curaj, era inconștiență?!
Picioarele pășeau singure, abia atingeau podeaua. M-am uitat în sală și tot ce mai țin minte e că am văzut-o pe Ioana Cocis in picioare, aplaudând și strigând Zurli, Zurli. M-am agățat în iubirea ei pentru tot ce reprezenta Zurli în casa lor. Atât mi-a trebuit. O mamă! Și-am știut ca Zurli nu e despre mine. Nici despre alții. E despre ceea ce transformă în fiecare relație părinte-copil.

Ce s-a întâmplat mai departe a fost magic.
Am încheiat spectacolul în genunchi, plângând în hohote și copleșită de toată iubirea care venea din sală.
AM ÎNȚELES răspunsul la rugăciunea mea. AM ACCEPTAT că dincolo de tot ce pot face eu, Dumnezeu poate face TOT.

De 10 ani încoace fac echipă cu EL și retrăiesc sublimul din fiecare interacțiune cu publicul. De 10 ani încoace ÎL simt în fiecare îmbrățișare, în fiecare mânuță sărutată, în fiecare pereche de ochi prin care văd frumusețea lumii.
Va mulțumesc vouă, tuturor celor cu care mă bucur și mă minunez, de 10 ani, în această călătorie.

Vă las aici câteva fotografii care pot să redea puțin din emoția acelui moment. N-o să uit niciodată că ,,m-am prăbușit” în brațele Mayei și am știut că ea e stâlpul meu, așa cum și eu sunt stâlp când ea are nevoie.

31 MAI – sărbătoresc această zi în care l-am mutat în opțiunile mele, pe Dumnezeu, din ultimă instanță în prima opțiune.

Fiecare alegere, orice alegere, are două capete.

Uită-te de care capăt al alegerii te afli și identifică în jurul tău oamenii care sunt la capătul celălalt. Poate să fie copilul tău, mama, șeful, prietena, soțul, iubita…..

Nu e nimic greșit. E doar celălalt capăt și oricând rolurile se pot inversa.

Pentru cineva mersul pe jos e sănătate. Pentru altcineva e un chin.

Pentru cineva gătitul e un motiv de relaxare. Pentru altcineva e stres.

Pentru cineva o boală e tot ce poate fi mai rău, pentru altcineva e punctul din care își schimbă complet viața.

Pentru cineva un divorț e o binecuvântare, pentru altcineva e sfârșitul lumii.

Pentru cineva “sunt însărcinată “ e cel mai mare motiv de bucurie, pe care îl așteaptă de ani de zile.

Pentru altcineva e tot ce nu avea nevoie în acel moment.

Pentru cineva o casă nouă, în rate, e un vis împlinit , pentru altcineva e o înglodare în datorii.

Pentru cineva să se întoarcă în țară e ultimul lucru pe care l-ar face. Pentru altcineva să revină e primul pas spre ACASĂ.

După ce viața dă cu noi de toți pereții, încercăm să înțelegem.

Uită-te la ce faci, în acest moment, și acceptă că undeva, altcineva face exact opusul.

Uită-te la ce îți place și acceptă că fix în acest moment altcuiva nu-i place

Așa a făcut Dumnezeu lumea.

Mare/Mic. Întuneric/ Lumină . Slab/Gras. Sus/Jos. Aproape/Departe. Bun/Rău.

Și dacă avem curaj să înțelegem, putem să acceptăm. Altă cale de scăpare , ca să trăiesc în bucurie, eu nu am găsit.

Pot să accept că la capătul acestei postări e cineva care vede lucrurile diferit. M-aș bucura să văd perspectiva ta. Exprimată cu blândețe

Nu trebuie să fim în acord. Dar e minunat să ne ajutăm să vedem lucrurile și din capătul celălalt. Eu ți-am arătat perspectiva mea. Sunt gata să văd lumea din locul în care te afli.

Dacă vrei să vezi viața din punctul meu, Schimbă perspectiva!

Nu trebuie să o accepți. Dar m-aș bucura să o înțelegi.

Avem de ales.

În fiecare secundă alegem.

Aud foarte mulți oameni în jurul meu spunând: „N-am de ales, o să votez cu X sau cu Y pentru că nu am de ales”.

Ce nu vrem noi să acceptăm este că avem să alegem, A sau B.

Nu sunt cei care am sperat noi să fie. Poate că aceia nici măcar n-au candidat. Dar avem de ales între doi oameni, două curente, două posibile perspective ale viitorului.

Știți cine câștigă? Cel care alege pentu că știe de ce alege. Cel care alege conștient. Nu contează dacă valorile lui sunt congruente cu valorile mele. Dar el știe ce alege și de ce, se duce la vot cu toată credința.

O să câștige cei care vor vota cu cea mai multă credință. În ce cred ei.

Ne-a pus Dumnezeu în brațe o situație și a zis: „Alegeți!”. E un test. Ca toate în viață.

Ce facem? Ne tăvălim și ne jelim plângându-ne cât de loviți de soartă și lipsiți de noroc suntem sau punem pe hârtie toate motivele pentru care am putea alege varianta A sau varianta B?

După ce ai hotărât tu cu conștiința ta de ce ai vrea să trăiești în varianta A sau în varianta B, pune acolo toată credința.

Nu vă lăsați cuprinși de furtuna amenințărilor care vin din toate părțile.

Vor câștiga cei care nu se tem. Vor câștiga cei care aleg din credință, nu din „n-am avut de ales”. Vor câștiga cei mai mulți. Așa e corect și normal.

România se împarte în două, ca de fiecare dată când am ales între doi oameni. Fiecare grupare cu adepții ei.

Nu îi blamati pe cei care au altă părere decât voi. Nu consumați energie cu asta. Puneți energia în credința voastră, nu le-o dați lor.

Știu, pare științifico-fantastic, dar eu cred că vor câștiga cei care pun ștampila aia cu tot sufletul, crezând cu adevărat în alegerea lor. Cei care sunt conștienți că aleg.

Schimbați perspectiva! Alegeti pentru ceea ce vă doriți pentru viitorul vostru și al copiilor voștri, nu pentru că nu aveți de ales!

Hai să punem toată energia în acest scop și să avem credință că tot ce se întâmplă este pentru binele nostru suprem.

Ca să o citez pe bunica: „N-o fost niciodată să nu fie oarecumva, tu, copilă, dar tu fă tot ce poți din ce poți tu !”.

Nu vă gândiți să plecați, gândiți-vă să rămâneți.