Cea mai bună ascunzătoare din lume e în spatele mamei. Sau în spatele tatălui. Sau în spatele bunicilor.
Acolo nimeni nu te mai poate atinge, nimic nu te poate ajunge.
“Se ascunde după fusta mamei!” Da! Pentru că încă nu e pregătit să se descopere. Încă nu e gata să dea piept cu toți și cu toate. Nu are răspunsuri pentru toate întrebările și oamenii asta fac atunci când întâlnesc un copil: se simt datori să întrebe. Și au pretenția să li se răspună: cum te cheamă, câți ani ai, ce vrei să te faci când o să fii mare?
Oamenii mari pot să pună cele mai absurde, banale și inutile întrebări. Ei știu să-și răspundă unii altora, de dragul conversației. Copiii nu bifează răspunsuri. Se ascund în spatele tatălui sau după fusta mamei. Și, dacă mama și tata îl împing în față ca să îi răspundă “lui nenea” sau “lui tanti”, copiii se ascund în spatele lui… “Bine”!
Lăsați copiii să se ascundă după voi. Nu-i certați, nu-i apostrofați, nu-i scuzați. Nu copiii sunt cei care greșesc, ci oamenii mari care vor să se bage în seamă.
Salută copilul și lasă-l să vezi dacă e curios de tine. Și deranjează-l doar dacă ai o curiozitate adevărată. El simte dacă întrebarea ta vine din complezență sau chiar te interesează persoana lui.
Copiii care se ascund în spatele oamenilor mari atunci când dau piept cu locuri și oameni cu care nu sunt obișnuiți nu sunt mămăligă, blegi, mocofani, tăntălăi, papă lapte, fraieri. Ei știu mai bine decât ceilalți ce sunt pregătiți să înfrunte și ce nu. Și, ca puii de găină, aleg să scoată capul din coajă doar atunci când pot deschide ochii să vadaă și să înțeleagă lumea.
Nu trebuie să te scuzi tu, părinte, în fața nimănui pentru că ai un copil care are încă simțurile nealterate de conveniențele sociale.
Lasă-l să se ascundă în spatele tău. Știe el mai bine când vine ziua în care trebuie să se dezvăluie.
Scriu despre experiența mea la filmările de la „Chefi la cuțite” pentru că sunt convinsă că, asemenea mie, puțini oameni își imaginează ce e în culisele acestui show de televiziune.
Eu m-am dus la această emisiune în calitate de prietenă. A fost pentru mine un test, am ieșit complet din zona mea de confort și am făcut ceva ce n-am crezut vreodată că voi face. Nu stăpânesc bucătăria. Dimpotrivă, e locul în care stau cel mai puțin. Știu să fac de mâncare, dar nu știu să gătesc.
„A găti” pentru mine este sinonim cu a face mâncarea și bună, și frumoasă. Eu o fac doar hrănitoare. Rezolv foamea. Așa că m-am dus să văd cum e în lumea celor care gătesc – transformând mâncarea în artă.
Am luat greu decizia, pentru că știam că mă va solicita psihic foarte tare.
În cele din urmă, mi-am luat inima în dinți ca să le opresc lor clănțănitul… Știți sentimentul acela când îți clănțăne dinții în fața unor situații foarte solicitante? Ei bine, așa eram eu.
Am stat acolo aproape 10 ore, timp în care am trăit ca într-un film de-a baba oarba.
Nu știam nicio secundă unde voi ajunge în următoarea clipă. Mai întâi, m-au dus la rotativă – unde am filmat genericul meu. De acolo, în studioul unde am povestit cum am ajuns la emisiune. Apoi am intrat în „piața Lidl” de unde am luat, într-un coș, toate ingredientele de care aveam nevoie. Având coșul de ingrediente, am mers spre bancul de lucru. Nu înainte de a trece pe la Gina. A venit momentul să gătesc contra cronometru: acestea sunt tigăile și oalele, aici ai tacâmuri, dincolo ingrediente, în partea asta sunt accesoriile, aici farfuriile, când ai terminat suni clopoțelul.
Fuiuiuiiiiiii!
Asta, în timp ce o cameră îmi filma fiecare mișcare și un reporter foarte simpatic (Mulțumesc, Andrei!) îmi punea întrebări. Râdeau în hohote și el și cameramanul.
Apoi au trecut să ne ia pulsul producătorii. Le-am spus că am emoții foarte mari și m-au asigurat că mă descurc foarte bine. Doamne, când am văzut-o pe Mona, zici că l-am văzut pe Dumnezeu… Am simțit că sunt salvată!
A, nu, să nu credeți că făceam asta în spațiu intim! În jurul meu găteau concurenți, alții așteptau să-și prezinte farfuriile. Era un furnicar organizat.
Andrei îmi spunea: Mai aveți 10 minute…
Am terminat la timp! Am reușit să fac tot și ceva în plus. Cu semințele de la lămâi am suplimentat ingredientele ( din grabă).
Gata prima parte. Apoi mergi la bandă și le trimiți spre Chefi. În timp ce farfuriile tale respectă traseul, tu ajungi în încăperea în care vezi toate reacțiile lor. Se deschid ușile și urmează confruntarea.
Acolo m-am relaxat. Pentru că s-au bucurat să mă vadă, au fost foooarte drăguți și ne-am distrat. Eu le-am dus daruri, ei mi-au dat cuțitul de platină – medalia curajoșilor.
După ce afli verdictul, intri într-un alt studio unde un reporter îți înregistrează impresiile. Și apoi, gata. De pe Planeta Chefi la cuțite cobori pe pământ!
Eu sunt obișnuită cu microfonul, camerele, lumina reflectoarelor.
Eram acolo între prieteni, într-un studio pe care îl cunoșteam. Și, totuși… dacă mi s-ar fi luat tensiunea în orice minut din cele aproape zece ore, s-ar fi îngrijorat toți. Nimeni nu a crezut că eu am emoții atât de mari. Nici eu nu am crezut că n-o să mă liniștesc după primele minute de filmare.
Niciodată nu am trăit cu așa adrenalină, atât de mult timp. Nici nu vreau să-mi imaginez prin ce emoții trece cineva care nu e obișnuit cu camera de filmat!
Emoțiile mele veneau din faptul că, deși eram obișnuită cu filmarea, nu eram obișnuită cu bucătăria, cu ingredientele, cu prea multe tigăi, cu prea multe cuțite.
Ce faci când simți că nu te descurci? Suni un prieten.
După ce am acceptat invitația, l-am sunat pe prietenul meu Cristi Paul, pasionat de bucătărie. I-am spus că mă duc la emisiune și că am nevoie de ajutor. Cu două zile înainte de filmare, Cristi m-a invitat la el și mi-a spus: o să faci biban de mare cu salată de bulgur. Poftim??? Despre biban știam doar că era porecla lui Dem Rădulescu, iar de bulgur nu auzisem în viața mea.
Așa au apărut în paleta mea de cunoștințe noi cardamomul și anasonul. Nu știu care ce rol are, știu că unul e în formă de steluță și celălalt biluță. Ca să rețin bulgurul, am făcut o combinație de cuvinte între vecinii unguri și bulgari.
Am gătit la Cristi 20 de bucăți de biban, ca să fiu sigură că mă descurc (Chef Florin l-a apreciat)! Am fiert câteva oale de bulgur, până când l-am scos la textura decentă (nu l-au apreciat chefii deloc. Am distrus câteva bucăți de zucchini până mi-au ieșit așa cum le dorea Cristi.
Una peste alta, de la „verifică tigaia, “dar nu cu degetul” până la cuțitul de platină (cu care m-am dus mândră la Cristi Paul), a fost o zi de exerciții și una de mari emoții!
A fost una dintre cele mai puternice experiențe din tot ce am trăit!
Acolo nu se întâmplă o emisiune. Acolo e o întreagă televiziune. Mi se pare fantastică desfășurarea de forțe. Fiind implicată în poveste, înțelegi de ce are audiențele uriașe pe care le are.
Oamenii aceia, Chefii Florin, Sorin și Cătălin au, după atâția ani, o bucurie imensă în ceea ce fac! Sunt prieteni și tovarăși. Sunt generoși și veseli.
Nu întâmplător, Mona Segall este de departe cel mai tare producător român al tuturor timpurilor!
Vă mulțumesc, oameni dragi, pentru că am avut onoarea de a petrece o zi în lumea voastră!
Vă mulțumesc vouă, celor care mă urmăriți, pentru toate încurajările și felicitările!
Iar vouă, cititori dragi care stați pe gânduri dacă să încercați sau nu, îndrăzniți! Nu aveți nimic de pierdut dar, și dacă nu treceți mai departe, aveți enorm de câștigat!
Am pierdut multe lucruri și deprinderi odată cu trecerea anilor. Dar mă bucur că nu mi-am pierdut curiozitatea de afla și de a înțelege.
Așa am ajuns să îmi explic de ce oamenii au o atitudine atât de proastă când vine vorba de afaceri.
De cele mai multe ori când îi aud vorbind despre „afacere” și „afaceriști”, oamenii o fac într-un fel care denotă suspiciune, nemulțumire, lipsă de respect.
Din cauza asta, nu-mi plăcea când auzeam spunându-se că Zurli e o afacere. Pentru că simțeam vorba rostită într-un sens negativ.
Iar în mintea mea, afacere e construit din „A Face”. Adică făcător de ceva. Adică întreprinzător, harnic, asumat, muncitor!
„A face” în mintea mea e sinonim cu un constructor de lucruri, întâmplări, evenimente, situații.
Ce credeți că spune DEX-ul? Sinonimele cuvântului afacerist (preluate din regimul burghezo-moșieresc) sunt: speculant, profitor, interesat, șarlatan, necinstit, ciubucar, găinar…
În timp ce cuvântul „afacere” are două conotații în DEX:
* Afacere, afaceri (fam.) – activitate, Întreprindere cu rezultat favorabil. Acțiune (importantă), îndeletnicire, ocupație.
Dar și:
* Afacere s.f. – Tranzacție financiară, comercială sau industrială, bazată uneori pe speculă sau pe speculații.
Așa că noi am ales ca sinonim pentru „afacerist” interpretarea celui de-al doilea sens.
E drept că ne-a ajutat și istoria. Și că adevărații oameni de afaceri au ales să tacă și să facă, în timp ce „jmekerii” s-au prezentat ca fiind oameni de afaceri ai țării.
Ca să transformi o pasiune, un gând, o idee într-o afacere, e nevoie de mult curaj. Și ca să faci asta cinstit, ai nevoie de multă răbdare. Dar sunt sigură că încet, încet, dicționarele de sinonime vor fi obligate să treacă în dreptul afaceristului cuvintele: întreprinzător, făuritor, constructor, harnic. Muncitor, curajos, asumat.
Deocamdată am preferat să inventăm cuvinte noi: întreprinzător, antreprenor… dar mie tot „A Facere” îmi sună a ceva început și dus până la capăt. Ceva pentru care muncești ca, într-o zi, sub linia trasată, să pui un plus.
Tot, absolut tot ceea ce mi se întâmplă, din ce mi-am dorit, s-a născut în capul meu. Acolo se desfășoară premierele. În mintea mea! Cu mine, unicul spectator. Tot ceea ce visez se construiește și se împlinește în mintea mea. Și, când simt că este ceva minunat, extraordinar, fac tot ce ține de mine, să mut visul din capul meu în realitate.
Visez și multe prostii, le trăiesc acolo. Din fericire, pe cele mai multe tot acolo le las.
„Iar visezi cai verzi pe pereți?”
„Ți-e plin capul de prostii!” – vă sună cunoscut? Normal că din tot ce construim în mintea noastră nu tot e aur… nu toate sunt filme bune de premiat. Mai sunt și rātāri. Bine ca nu le mut in viata realā.
Tata îmi spunea mereu: „Iar visezi cai verzi pe pereți?”
Pentru că toată copilăria mea îi povesteam ce visuri am, ce o să fac și cum o să trăiesc și unde o să se întâmple viața mea. Dintotdeauna am visat să trăiesc într-un oraș mare, să fac ceva important pentru oameni, să nu am griji financiare. Să am o fetiță, să călătoresc pe toate continentele, să fiu mereu înconjurată de oameni și de veselie. De mică am visat să lucrez într-un domeniu în care să nu fiu nevoită să merg la un birou opt ore pe zi, de luni până vineri. Să conduc o decapotabilă, să iubesc ceea ce fac.
Și îi povesteam tatălui meu. Și el se uita la mine cu ochii lui albaștri, bulbucați și îmi spunea că citesc prea mult și visez lucruri irealizabile. Nimic din condiția copilului de ceferist dintr-un cartier sărac al unui orășel muncitoresc din mijlocul Ardealului nu prevestea ce o să fac, cine și cum o să fiu.
Acum mă întorc acolo cu drag și mă bucur să văd mândria din ochii vecinilor mei care m-au iubit mereu și care simt că puțin din succesul meu e și succesul lor. .
Astăzi fac cursuri și învăț să fac meditații științifice unde oameni care se pricep îmi spun să proiectez un vis, să îl vizualizez pe un ecran și să încerc să îl văd în cele mai mici detalii.
Eu zâmbesc în sinea mea și ii trag cu ochiul tatei, care stă agățat pe un nor și se uită cum eu, și sigur mi-ar spune :” tu copilā, tu si la 50 de ani, visezi cai verzi pe pereți?”.
Da, tatā! Visez si la 50 de ani, cai verzi pe pereti. Și ce cai! Și ce pereți!
Visați! Trăiți-vă visurile în minte, fără nicio limită! Și apoi luați de acolo ideile bune și transformați-le în realitate.
Când îți urmezi visul tu, de fapt, respecți proiectul pe care l-ai desăvârșit deja în mintea ta. Abia atunci când le dai voie altora sā-ti schimbe proiectul, tu nu-ti mai traiesti visul tāu ci trāiesti visele lor. Uitā-te bine la ce faci, cine esti, unde te afli? E asa cum l-ai proiectat in mintea ta, sau asa cum ti-au spus cei de pe margine cā trebuie sā fie?Când se respecta proiectul si se depun toate eforturile pentru ca el sā fie predat “ la cheie”, nu ptea ai cum sā dai gres. Atunci esti in adevarul tāu care are linie deschisā cu adevarul Universal.
Nu există niciun arhitect mai bun decât tine. Ai incredere ca nimeni nu poate sa proiecteze o viata mai potrivitā, pentru tine, decat poti tu. Nimeni nu stie mai bine ce simti, acolo , sub pielea pe care o vad toti. Nimeni nu stie cand bate mai grabitā inimioara ta si cand iti plange sufletul. Ei doar cred ca stiu ceea ce pot sa vadā. Ai incredere in tine si deseneaza-ti cele mai frumoase visuri, acolo in mintea ta. Indrazneste. Fii curajos. Fii creativ.
Fac foarte multe lucruri. Foarte, foarte multe! Majoritatea nu sunt doar pentru mine, copilul meu, casa mea, apropiații mei, serviciul meu.
Fac multe lucruri pentru alți oameni, pentru cauze, pentru societate.
Dar nu le pot face pe toate. Nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Nu pot să răspund la toate întrebările. Nu pot ajunge peste tot. Nu mă pot întâlni cu toți cei care vor să se vadă cu mine. Nu pot să share-uiesc toate campaniile. Nu pot să ajut toți oamenii care au nevoie.
Nu pot să ascult pe toată lumea. Nu pot să-i citesc pe toți cei care scriu frumos. Nu pot să văd toate filmele, nu pot să vizitez toate locurile.
Nu pot! Nu am timp, energie, disponibilitate, motivație, dorință.
Mi-a luat foarte mult timp să accept asta: că NU POT.
Încerc să fac, în fiecare zi, din tot ce vreau și din tot ce trebuie, cât de mult pot.
Așa că voi toți cei care vă supărați că nu răspund, nu scriu, nu ajung, nu fac… vă supărați degeaba. Pe mine și pe oricine din viața voastră care nu vă satisface așteptările.
Nu pot. Nici tu nu poți să faci tot ceea ce se așteaptă ceilalți să faci.
Dar ceea ce faci, fă bine! Tu ție să-ți fii ireproșabil! Când termini ceva, să simți bucurie și împlinire, nu îndoială și nemulțumire că n-ai făcut tot ceea ce era omenește posibil. Sau „extraterește” posibil! Pentru că mai sunt printre noi și oameni care pot mai mult și pe care îi încadrăm la categoria: extratereștri.
Te invit să fii bun cu tine și cu mine și cu toți cei din jurul tău! Să accepți că, dacă cineva nu face ceva, e pentru că în acel moment se află într-o incapacitate.
Neputințele celorlalți nu sunt în strânsă legătură cu putințele noastre. Sunt în lipsă de legătură. (Ba chiar nu au nicio legătură cu ele!)
Caută oamenii care, atunci când se uită la tine, îți văd calitățile.
Caută oamenii care încearcă să te așeze acolo unde cade lumina, nu se pun în calea ei să-ți umbrească fața.
Caută oamenii care dau mai departe, în lume, lucrurile bune pe care le văd la tine.
Suntem înconjurați de tot felul de oameni. Interacționăm.
Cu diverse persoane și personalități. Unii au tendința de a spune lucruri pozitive, alții sunt înclinați spre critică, observație, analiză…
Nu-mi place critica. De niciun fel. Am practicat-o și am acceptat-o multă vreme. Acum nu mai sunt dispusă. Și mă străduiesc să critic cât mai puțin posibil.
Ce înseamnă critica? Înseamnă să te întâlnești cu cineva și să-i spui: te-ai cam îngrășat, nu ți-a stat bine cu cercelul ăla, nu ai spus ce trebuia în intervenția aceea, nu ai ales culoarea potrivită la sacou, nu, nu, nu…
Sau să vezi o postare pe Facebook și să te apuci să comentezi: nu sunt de acord, e prea scump, nu le stă bine împreună, nu cred ce spui…
În ultimii ani am eliminat încet, încet, oamenii care alegeau să mă critice pentru că nu aveau altceva mai bun de spus. Nu vezi nimic frumos la mine, taci. Nu-ți place ceea ce fac, pleacă. Nu ești de acord cu gusturile mele – gătește-ți singur. Nu-ți plac prietenii mei, stai cu ai tăi. Nu-ți plac ideile mele? Ce cauți pe contul meu?
Îndepărtează-te de oamenii care își fac un scop din tine, pentru că ei nu au niciunul.
De când am început să-i observ pe cei care aleg să privească frumosul din mine, selecția a devenit foarte simplă.
M-am gândit la toate astea, uitându-mă la fotografiile celui mai recent shooting.
Paul Diaconu este fotograful care caută mereu unghiul din care să mă privească. El știe că poate să mă vadă în multe feluri, dar poate alege de unde se uită la mine. Nu-mi spune niciodată că eu nu stau bine. Se mișcă, privește, caută, găsește cel mai bun unghi și de acolo mă privește.
Reușește să surprindă în fotografii stări și emoții pe care eu nu mi le-am văzut niciodată.
Cu el am înțeles și mai bine că, atunci când oamenii te văd urât, nu e neapărat din vina ta. S-ar putea ca ei să se fi așezat în unghiul greșit.
Uită-te în jurul tău cu o lupă și descoperă din ce unghi te privesc cei a căror părere contează pentru tine.
Celor care s-au așezat în unghiul greșit cere-le să se mute sau să plece. Nu avem nevoie, în creșterea noastră, de oameni care ne pun din start în unghiuri moarte.
Când te îndrăgostești, privește cu mare atenție mâinile celui care îți face inima să tresară.
Brațele lui îți încolăcesc talia și te țin captivă într-o iubire în care tu ești prizonieră. Prizonieră în cea mai frumoasă poveste! Ai lăsat la ușă războiul și te-ai predat. Ai lăsat la portă orice armă și, cu inima deschisă, te-ai predat poveștii care te face prizoniera emoțiilor. Nu e nimic rău. Dimpotrivă! E una dintre cele mai frumoase stări pe care o trăiește un om: îndrăgosteala. Ne e dor de ea atunci când lipsește din viața noastră, chiar dacă ne prinde cu totul în mrejele ei.
Din păcate, între a fi prizonieră în iubire și a rămâne prizonieră într-o relație poate fi o graniță atât de subțire! Intri în una și te trezești în alta.
Ascult în fiecare Martie povești cutremurătoare. Povești despre femei care au intrat cu toată credința în povești de iubire și s-au trezit în filme de groază.
Ce se întâmplă în mintea celui care ieri te cuprindea ca să te îmbrățișeze și astăzi te strânge ca să te țină captivă?
Ce s-a întâmplat în inima acelui om care ieri îți mângâia fața cu palma lui și astăzi palma aceea se transformă într-un pumn care te desfigurează?
Uită-te bine în ochii omului cu care, de bunăvoie și nesilită de nimeni, te-ai predat în iubire!
Uită-te bine la ceea ce trăiești. Încearcă să fii onestă cu tine și să recunoști dacă ești „prizonieră” într-o iubire sau captivă într-o relație.
Studiază-i palma celui care te mângâie și încearcă să-ți imaginezi dacă vreodată palma aceea care acum te alintă și te face să te simți cea mai ocrotită femeie din lume s-ar putea transforma într-un pumn care să lovească fața ta cu cruzimea unui sălbatic.
Vorbește cu omul pe care îl iubești despre toate lucrurile acestea. Vorbește cu fiica ta despre cât de subțire e limita când aceeași palmă se transformă în pumn. Când aceleași brațe devin clești.
Nimeni, pentru nimic în lume, nu are voie să te lovească!
Nimeni, pentru nimic în lume, nu are voie să te țină captivă!
Nimeni, pentru nimic în lume, nu are dreptul să te rănească!
Nu datorezi nimic nimănui.
NIMENI nu e mai mult decât ești tu!
Indiferent a cui e palma care se transformă în pumn, reacționează! Nici mama, nici tata, nici fratele, nici soțul, copilul, prietenul, iubitul, amantul… NIMENI nu e mai mult decât ești tu!
Dacă te afli într-o situație în care palma s-a transformat în pumn și relația în închisoare, fugi! Evadează. Ia-ți copiii în brațe și plecă unde vezi cu ochii!
Dumnezeu are grijă de toți. Și de mame, în primul rând! Ai încredere că nu o să te lase! Nu o să fie cum îți imaginezi. Poate, din anumite puncte de vedere, o să fie mai rău – dar, peste toate, o să fie mai bine.
Nu da voie palmei să se transforme în pumn! Nu da voie nimănui să devină stăpânul vieții tale!
Tu, când explici ceva, cum o faci? Eu mi-am dat seama, într-o situație cu Maya, că sunt foarte precipitată. Că vorbesc foarte, foarte… convingător. Zic eu. Impunător, zic alții.
Maya era acasă și aștepta un semn din aeroport, ca să plece încolo.
Eu, cu vocea ridicată – nu țipam, dar vorbeam tare, apăsat, ferm:
– Da’ du-te odată și iei hârtia fizic de la ghișeu! Cum poți să stai acasă și să te întrebi de ce nu vine pe mail? În locul tău, eram în aeroport de azi-dimineață…
– Mama, te rog, calmează-te, că mă panichezi!
Mă opresc, trag aer în piept și, pe vocea cea mai blândă, îi spun din nou:
– Du-te, draga mea, la aeroport, pentru că aceste hârtii se expediază pe e-mail, dar le poți lua și fizic.
Am realizat, în acel moment, de ce am fost percepută deseori ca fiind dură. Într-o astfel de situație, indiferent dacă e copilul meu, prietena mea, angajatul meu, partenerul, colaboratorul, vecinul, colegul din trafic, atunci când simt că aș putea să ajut cu ceea ce am de spus, pun atâta forță în cuvinte și în felul în care frazez, încât am sentimentul că asta îl împinge de la spate să ajungă mai repede la obținerea unui rezultat.
Vorbesc ca și cum aș face deja acțiunea, pentru că simt că nu mai am timp de prea multe cuvinte și atunci, acelea puține, trebuie să fie apăsate.
Oricum nu rezolv nimic. Oricum toată decizia e în mâna celui care trebuie să acționeze. Eu doar împing lucrurile într-o zonă în care mai presar niște panică peste ceea ce deja există…
Mai bine mă opresc puțin, caut tonul.
Să numeri până la 10 și să te gândești cum răspunzi ar fi suficient în multe situații, pentru a transmite calm și a ajuta cu adevărat.
A fost o conștientizare importantă! Nimeni n-a știut să-mi spună, de-a lungul vieții, unde greșesc. Poate că așa trebuie, să descoperim singuri. Dar eu mi-am dorit să împărtășesc cu voi, toți cei care ați avut vreodată de suferit din cauza felului impunător și agresiv de a pune problema. Am vrut să împărtășesc cu voi, cei care procedați la fel ca mine, simțiți că e ceva în neregulă, dar nu reușiți să faceți asta pe un ton blând. Am vrut să împărtășesc cu toți cei care procedează așa și încă nu știți unde e problema.
Sănătatea sau fericirea? Ce ai pune pe primul loc?
Spun de multe ori:
– Să fii fericit!
Și mi se raspunde: “ Sănătos să fiu, că fericirea mi-o fac eu”.
Am simțit mereu că nu cred asta. Că, pentru mine, fericirea e prima urare pe care vreau să o formulez. Cred că un om fericit poate să-și cultive sănătatea și poate să și-o mențină mai bine decât unul nefericit.
Să fii fericit înseamnă, în viziunea mea, implicit să fii sănătos. Emoțional, psihic. Oamenii fericiți au o sănătate a sufletului care se simte dincolo de orice suferință fizică.
Nu cred că oamenii sănătoși sunt neapărat fericiți. Ba chiar am întâlnit foarte mulți oameni sănătoși și complet nefericiți. Fericirea nu e condiționată de sănătate, dar sănătatea are nevoie de fericire ca să se susțină.
Ce e sănătatea?
Un pod care te trece peste lume, peste diversele probleme, sau un stâlp care sprijină podul? Eu cred că sănătatea este un pilon al fericirii, în timp ce fericirea e podul acela pe care poți merge zâmbind, bucurându-te de un răsărit și dacă ești într-un scaun cu rotile, și dacă nu mai ai păr, și dacă te doare.
Eu am grijă de fericirea mea. Pentru că atunci când sunt fericită, sănătatea mea poate fi menținută mult mai ușor. Mă fac bine mult mai repede și depășesc cu nerăbdare orice problemă de sănătate.
Când te prinde boala nefericit, parcă nici n-ai chef să ieși de acolo. Nu-ți vine să te ridici din pat, pentru că simți că nu ai pentru ce și pentru cine.
Mă uit mai atentă la nivelul de fericire. Și atunci când acesta scade, cu siguranță că-mi vor scădea valorile și în termometrul sănătății.
Pentru toate motivele de mai sus, eu pun pe primul loc Fericirea care mă menține sănătoasă psihic, emoțional și fizic.
