Ieri, la Mănăstirea Prislop, am aprins lumânări. Multe. Când a venit rândul morților, m-am gândit la Miki, la tata și apoi mi-a venit în minte bunica. Și, în timp ce mă gândeam la ea, am început să curăț locul în care ardeau lumânările. Erau multe stinse, consumate, oamenii le înghesuiau pe cele noi, care nu mai aveau loc. În timp ce făceam curat, îi spuneam în gând bunicii: uite, stai liniștită, că fac eu ce ai fi făcut tu. Toată lumea aștepta să-mi fac treaba, mulți nu înțelegeau de ce eu și de ce atunci… Când am terminat de strâns tot, am aprins și lumânarea pentru ea, cea care m-a învățat să cred în Dumnezeu mai mult decât în orice altceva, să-L iau pe Dumnezeu cu mine peste tot, Lui să Îi cer, cu El să mă sfătuiesc, Lui să Îi spun mulțumesc.

Am participat puțin la slujbă, am vizitat și mormântul părintelui Arsenie și apoi am plecat mai departe în călătoria mea din aceste zile. Pe drum, la mică distantță de mănăstire, făcea cu mâna o băbuță.

Opresc. (N-am mai luat pe cineva la autostop de ani de zile!) Facem loc băbuței pe bancheta din spate plină de lucruri.

Și băbuța mea începe să povestească despre cum l-a cunoscut ea pe părintele Arsenie, despre ce i-a spus și cum s-au întâmplat lucrurile în viața ei, despre faptul că a fost oarbă o bucată din timp… Eu o întreb dacă a avut cataractă. Ea confirmă și povestește cum nu vede cu un ochi, dar pe celălalt l-a operat cu bani strânși de niște doamne necunoscute.

“Întotdeauna când am nevoie de ceva, Îi cer lui Dumnezeu. Au fost zile întregi când nu am avut ce să mănânc. Atunci puneam un pahar cu apă pe masă și niște sare și Îl rugam: Doamne, trimite-mi și mie ceva de mâncare! Și sigur cineva bătea în poartă să-mi spună că mi-a adus ceva de-ale gurii”.

Băbuța mea avea aceeași poveste cu bunica. Cea cu care tocmai mă conectasem la poalele bisericii!

Lacrimile au început să curgă șiroaie pe fața mea, când ea a răspuns la o întrebare fix ca bunica:

– Dar cu cine ai venit, tanti Florica, din Făgăraș până aici?
– Cu Dumnezeu, fata mea!

Are 75 de ani, face stopul și stă cu Dumnezeu de mână pe marginea drumului.

Când am îmbrățișat-o la despărțire, avea exact statura bunicii mele. Am simțit că am îmbrățișat-o pe Mămăică!

Am lăsat-o la o intersecție, i-am dat niște apă și niște bani (cu gândul la bunica mea) și am plecat privind-o prin retrovizoare până n-am mai zărit-o.

 
Când crezi că viața e minunată, te așteaptă minunile pe marginea drumului! Când crezi că viața e bucurie, primești bucurii de unde nici cu gândul nu gândești!

Când crezi că ești singur, vine o băbuță de nicăieri și îți amintește că poți alege să mergi cu Dumnezeu, să stai cu Dumnezeu, să vorbești cu El și să Îl iei pe El partenerul vieții tale – iar tu nu o să fii niciodată singur!

Ce rău îmi pare că a murit mama și nu mai are cine să mă certe!

Ce rău îmi pare că a murit mama și nu mă mai critică nimeni!

Ce rău îmi pare că a murit mama și nu mă mai poate pedepsi, jigni, lovi, amenința, speria, limita, agresa, umili, dezamăgi…

Ce rău îmi pare că a murit mama și nu-mi mai poate face rău… sau

Ce rău îmi pare că a murit mama și nu mai are cine să mă țină în brațe!

Ce rău îmi pare că a murit mama și nu mai are cine să-mi spună „dragul mamei”…

Ce rău îmi pare că a murit mama și nu mai am spre cine să alerg și cui să-i povestesc toate lucrurile grozave pe care le fac, toate întâmplările frumoase, toate încercările prin care trec…
Ce rău îmi pare că a murit mama și, atunci când cad, nu are cine să-mi spună: „Ridică-te și mergi mai departe. E doar o căzătură. Înveți să mergi în picioare!”…

Ce ai vrea să spună copilul tău mâine, dacă astăzi ar fi ultima zi din viața ta?

Gândește-te la asta și sigur vei ști să alegi tot ce e mai bun pentru relația voastră!

Fii curajoasă! Fă lucrurile gândindu-te la el. Alege fericirea lui, nu nefericirea ta. Alege viitorul pentru el, nu sta în trecutul tău, care vă ține blocați pe amândoi!

Copilul tău este cel care se va gândi cel mai des la tine, după ce pleci.

Viața se trăiește! Astăzi! Aici! Acum!

Cum vrei să rămâi în amintirile lui? Fă lucruri pe care el să le înțeleagă așa cum le simte, lucruri care nu au nevoie de explicații.

Ne ascundem în spatele scuzelor împachetate în explicații. După ce plecăm dincolo, nimeni nu îi mai poate explica nimic din ceea ce noi am crezut și făcut. Fă-l acum să simtă și să vadă cât de mult îl iubești și cât e de important pentru tine! Nu te baza că o să-i povestească poate cineva după ce mori. Pentru el, vor fi doar niște explicații lipsite de valoare.

Pune valoarea în ceea ce faci azi, nu în ce crezi că va înțelege el mâine.

Pentru că viața se trăiește!

Astăzi! Aici! Acum!

Mulțumesc, CTC Store pentru minunăția de pix cu care îmi pun gândurile pe hârtie, la propriu. 

 

Împart cu voi o pildă foarte frumoasă pe care am auzit-o spusă de preotul Nicoară Grec din Borșa.

Se spune că, demult, un țăran s-a dus la târg saă cumpere mâncare pentru vite. Nu avea prea mulți bani, așa că trebuia să fie cu mare băgare de seamă. La un moment dat, vede un târgoveț care vindea o căruță plină de cucuruzi la un preț foarte ieftin. Atât de ieftin, încât țăranul nostru și-a permis să cumpere porumbul cu tot cu căruță.

Ajunge acasă și fericit nevoie mare, își strigă muierea să vină să ajute la descărcat. Au început să arunce știuleții unul câte unul dar, ce să vezi, doar rândul de deasupra era cu porumb. Sub el, târgovețul vânduse niște bolovani mari.

S-a necăjit omul nostru, a dat jos bolovanii și s-a gândit că o să folosească la ceva măcar căruța.

După 40 de ani, la poarta casei apare un om:

– Bună ziua, om bun. Eu sunt târgovețul care ți-a vândut căruța cu bolovani în loc de porumb. De 40 de ani mă gândesc la tine și la ce ți-am făcut. Am venit să-mi cer iertare.
– Stai liniștit, omule, eu te-am iertat încă de atunci și am dat jos bolovanii tăi. Tu ești cel care i-a cărat în spate 40 de ani.

Ce simplu! Atunci când cineva îți face un rău, o mizerie, își face lui. Nu trebuie să avem grijă de căruțele celorlalți. Dar e musai să fim atenți ce căruțe „vindem”!

Toți bolovanii pe care îi punem în traista altora, crezând că o să-i care ei, de fapt îi punem în cârca noastră.

Fiecare piatră pusă în bagajul cuiva e o piatră pe care tu ți-ai pus-o pe suflet.

Dacă ți-a pus cineva bolovani în „căruță”, dă-i jos. Nu sunt bolovanii tăi. Sunt pietrele celuilalt. Nu-ți asuma problemele care nu îți aparțin. Concentrează-te pe „căruța” ta, pe bolovanii pe care cu știință sau fără de voie i-ai pus în vreo căruță.

 

V-am pregătit un joc tare drag mie. Se numește CUBUL. Este un exercițiu de imaginație, un test de personalitate.

 

Mi l-a facut cineva în urmă cu 15 ani și de atunci folosesc orice ocazie să-l dau mai departe. Îi rog pe cei care știu descifrarea testului să nu scrie nimic la comentarii ca să-i lăsăm pe cei care nu-l cunosc să se bucure de el.

 

Nu uitați să notați răspunsurile. Avem de răspuns la 6 întrebări. Dacă sunteți pregătiți, începem!

 

1. Imaginați-vă un deșert. Acolo, în mijlocul deșertului încercați să vedeți un CUB. Cum arată cubul? Este transparent sau opac? Este mare sau mic? Cât de mare sau cât de mic este? Care e culoarea lui? Cât de departe este? Din ce e confecționat cubul?
2. Încercați să vedeți în același spațiu FLORI. Cum erau florile? Câte flori sunt? Ce fel de flori? Ce culoare au? Unde se găsesc în raport cu cubul?
3. Acum încercați să vă imaginați o SCARĂ. Cum arată scara? Din ce e făcută? Cum stă scara? E sprijinită, dreaptă? E mare sau mică? Unde se află în raport cu cubul? Are trepte multe sau puține? Se poate rupe ușor sau este solidă, bine făcută?
4. În acest decor, apare un CAL. Ce culoare are? Ce face calul? Cum se comportă? Unde e raportat la cub? E unul sau poate sunt mai mulți? Este legat sau umblă liber?
5. Acum imaginați-vă că se stârnește o FURTUNĂ. Imaginați-vă furtuna peste toate lucrurile acestea și încercați să o descrieți. E de nisip, e cu ploaie, vânt, tunete, fulgere??? E o furtună de vară? Sau e una puternică?
6. Cum e deșertul vostru dupa ce trece furtuna? Ce s-a întâmplat cu cubul, calul, florile, scara? Ce a rămas după furtună?

Dacă încercați să răspundeți onest, fără ezitare la toate întrebările s-ar putea să fiți foarte surprinși. Acum, să vedem ce reprezintă CUBUL, FLORILE, SCARA, CALUL și FURTUNA.

 

CUBUL suntem noi, este stima noastră de sine, este percepția noastră despre noi.

 

FLORILE reprezintă copiii, rolul copiilor în viața fiecăruia, dacă iubiți copiii, dacă aveți treabă cu copiii, dacă ei te iubesc și au o legătură cu tine. Este în regulă și dacă nu vedeți florile, dacă vedeți doar un anumit tip de flori sau o anumită culoare.

 

SCARA o reprezintă prietenii. Scară din lemn înseamnă legături călduroase cu prietenii. Dacă nu se sprijină pe cub și stă înfiptă înseamnă că prieteniile nu sunt condiționate de ceva.

 

CALUL este partenerul, iar FURTUNA reprezintă problemele, provocările din viața voastră, cum le percepeți și cum le vedeți. Ele pot fi ca o tornadă, ca o ploaie foarte puternică. Ce rămâne neclintit în urma voastră, asta fiecare poate știi.

 

Puteți să analizați și să interpretați fiecare detaliu în parte, pentru că voi sunteți singurii care știu ce și-au imaginat. Jocul vă ajută să înțelegeți cum vă raportați în momentul de față la voi și la cei din jurul vostru. Este o modalitate bună prin care puteți șlefui părțile mai puțin plăcute.

 

Acest test este oglinda propriei persoane.

 

Faceți testul acesta și după 1 an, 2, 3…10 ani. Vedeți ce lucruri s-au schimbat și ce a rămas la fel. Aveți grijă de voi și de cei pe care îi iubiți.

 

Photo by Giorgio Parravicini on Unsplash

Noi suntem generația care suferă de dor de “acasă”. Și acasă înseamnă locurile în care ne-am născut, în care am copilărit.

Noi suntem generația care a învățat să meargă pe pământ. Am mers de-a bușilea pe lutul din case și pe iarba din curte. Am mâncat rahatul găinilor și am băut lapte de la văcuțele din grajd. Ne-am strâns în jurul “pojotaiei”, așteptând să primim coada sau urechea de la porc. 

Pe noi ne cheamă pământul pe care am alergat desculți prin colb, văile și iazurile în care am învățat să înotăm, dealurile pe care am alergat.

Noi suntem generația pe care, din când în când, o strigă pământul să vină “acasă”.

Plămânii noștri au nevoie să le mai umplem rezervele cu aer de acasă, stomacului nostru îi e dor să găzduiască mâncărurile din copilărie, nărilor li se face dor de mirosurile cuptorului făcător de minuni.

Noi suntem generația care simte fluturi în stomac atunci când aude păsărelele și nouă ne bate inima mai repede când auzim clopotele.

Suntem generația care are nevoie, din când în când, să se întoarcă acasă. Pentru că fiecare celulă din noi șoptește: “mi-e dor”.

Începe Săptămâna Mare și mi-am propus să fie Săptămâna Cumințirii din toate punctele de vedere. O săptămână în care să vorbesc cu Dumnezeu mai mult decât cu oricine altcineva. Cu El să mă așez la cafea, cu El să stau în pauze, cu El săvorbesc pe drum și cu El să stau la masă. Aș vrea să Îi spun săptămâna asta tot ce nu I-am spus toată viața.

E greu să vorbești cu Dumnezeu. La fel de greu cum e să vorbești cu părinții tăi.

Ce să Îi spun eu Lui? Ce să le spun eu lor? Presupun fie că ei știu deja, fie că o să se sperie sau poate n-o să înțeleagă. Și, apoi, îi mai și supăr și îngrijorez. Așa că mai bine nu le spun nimic, vorbesc cu ei doar banalități.

Dacă Dumnezeu e Tatăl Ceresc, atunci eu ar trebui să Îi cer tot ceea ce i-aș cere tatălui meu. Cu intensitate. Cu îndrăzneală. 

Dacă Dumnezeu e Tatăl Ceresc, atunci El mă iubește așa cum mă iubește tata sau poate chiar mai mult, pentru că și tata era om.

Dacă Dumnezeu e Tatăl Ceresc, înseamnă că El m-a făcut și că mă cunoaște deja total. Deci El o să mă înțeleagă și o să mă iubească fix cu bune și cu rele, pentru că nimic din bunele și din relele mele nu Îi este necunoscut Lui.

Dacă Dumnezeu e Tatăl Ceresc, atunci eu nu trebuie să stau, neapărat, în fața Lui în genunchi și cu capul plecat. Eu pot să stau în picioare, cu mâinile desfăcute gata pentru o îmbrățișare și cu privirea ridicată în sus. Că așa te uiți la un părinte care știi că te iubește. În sus.

Dacă Dumnezeu e Tatăl Ceresc, El nu mă vrea încovoiată de vină. El mă vrea dreaptă și asumată pentru tot ceea ce am făcut. Lui Dumnezeu  nu Îi trebuie înșirate la ureche „păcatele” mele ca pe niște informații difuzate la știrile de la ora 5. Pentru Dumnezeu, multe dintre întâmplările din viața mea pe care oamenii le consideră „păcate” sunt încercări.

Dacă Dumnezeu e Tatăl meu Ceresc, îmi fac curaj și săptămâna asta Îi spun tot. Și bune, și mai puțin bune. Și lucruri pentru care am fost fericită, și cele pe care le-am înțeles chiar dacă nu mi-au plăcut, dar și cele cu care încă măchinui să le prind sensul.

 

Săptămâna asta o să îmi fac ordine în suflet. Pentru ca atunci când Dumnezeu o să spună in noaptea de Înviere, prin gura preotului „Veniți de luați lumină!”, eu să știu că mă duc să iau Flacăra pe care mi-a trimis-o Tatăl Ceresc și că e cel mai important dar pe care poate să-l primească un om: lumină în inimă, lumină în minte. Lumină din Lumină pentru el și pentru ceilalți. 

Să fii Lumină e MINUNAT. Să dai Lumină înseamnă să fii credincios Dumnezeului tău!

„Mi-am plâns împreună cu tine toate îmbrățișările pe care nu le-am primit, toate te iubesc-urile pe care nu le-am auzit, toate mângâierile pe care nu le-am simțit!

 

Mi-am plâns împreună cu tine dorul de părintele pe care doar în vis mai pot să-l iau în brațe și am avut cu mama cea mai frumoasă discuție din viața noastră!

 

Mi-am plâns împreună cu tine toate greșelile pe care le-am făcut cu copiii mei și mi-am plâns femeia pe care am închis-o într-o colivie ca să las liberă în bucătărie soția, în baie menajera și în casă – administratorul.

 

Am fost de toate în 15 ani de căsnicie. Le-am făcut pe toate. I-am făcut pe toți fericiți, mai puțin pe mine.

 

Mi-am plâns cu tine toate dorurile și toate fricile și, cu ochiiroșii și nasul umflat de plâns, mi-am îndreptat spatele și m-am așezat în adevăr alături de toți cei din jurul meu.

 

Primul a fost bărbatul. Care, surpriză, nu știa că sunt nemulțumită, nu și-a dat seama niciodată câte îmi lipsesc, era convins că el mi-a dat tot ce îmi trebuie.

 

Următorii au fost copiii care, culmea, erau convinși că eu sunt mulțumită și că ei nu au de ce să facă ceva în plus. Mi-am dat voie, pentru prima oară în viața mea, să fiu în fața copiilor vulnerabilă. Dacă tu nu te-ai temut să-ți vadă fetița lacrimile, mi-am dat și eu voie.

 

A urmat mama. Aici a fost cel mai greu. Niciodată n-am vorbit cu mama despre ce simt, despre sufletul meu. Am avut o relație corectă, dar rece. Mama nu e niciun om rău, niciostană de piatră. Dar am înțeles de la tine că pe ei nu i-a învățat nimeni să-și îmbrățișeze copiii.

 

Mama mi-a mărturisit că știe tot ce nu mi-a dat, dar nu a știut niciodată cum să repare asta. Pentru prima oară, mama m-a ținut în brațe și m-a mângâiat pe cap. Și, la aproape 40 de ani, am fost copilul mamei mele. Și m-am simțit în siguranță.

 

Am plâns împreună, mi-a povestit cum eram bebeluș și câtăbucurie am adus în sufletul ei! Pentru prima oară am auzit căam fost dorită și iubită.

 

Și, pentru că nu mai vreau să las loc de lucruri nespuse, am ascultat împreună partea din podcast unde povestești cum ai învățat-o pe mama ta să fie bucurie. Eu n-aș fi găsit cuvintele potrivite. Așa că i-ai spus tu în locul meu. Mama s-a uitat la mine cu cea mai iubitoare privire!

 

Datorită ție, am câștigat-o pe mama 100%! Și amândouă o săne bucurăm de fiecare zi care ne-a mai rămas!

 

Ce, crezi că am terminat? Nu. Următorul pe listă a fost job-ul. Sunt contabilă. Toată viața mi-am dorit să croiesc haine. Așa că , încurajată de soțul meu, mi-am cumpărat o mașină de cusut și m-am înscris la un curs de croitorie. Când o să știu destul de bine, îți fac și ție ceva!

 

Îți mulțumesc pentru tot! Două ore de podcast cu tine și Mihai au schimbat în mine ce n-am reușit într-o viață!

 

Te caut când împlinesc 50 de ani, de fapt… 44. Până atunci, o să fac tot ce ține de mine ca să fiu fericită.

Iartă-mă dacă ți-am răpit timpul. Scrisoarea asta este pentru mine, să nu uit niciodată cine m-a trezit.

Monica V.”

 

Discuția pe care eu am avut-o în studioul lui Mihai Morar m-a răscolit câteva zile. Nicio altă apariție a mea nu a generat atât de multe reacții extrem de puternice.

Mă bucur din toată inima că mi-am dat voie să fiu vulnerabilă. Sunt extrem de recunoscătoare pentru fiecare mesaj pe care l-am primit, pentru fiecare comentariu pe care l-ați lăsat pe canalul Fain și Simplu!

Am văzut multe sfere. Din ce în ce mai multe!

Când realizezi că succesul vine din fiecare portiță pe care ți-o deschizi în inima ta, din fiecare pas pe care îl faci înăuntrul tău, din fiecare bătaie de inimă liberă de orice apăsare, totul devine simplu.

În emisiunea lui Mihai am vorbit mult despre trenuri. Și despre gări. Despre ce trebuie să facem dacă ne-am urcat în trenul greșit și despre curajul de a pleca din gările nepotrivite. Fiecare om are trenul potrivit lui. Uneori, e suficient să fluture cineva un steag alb de pe peron, ca să-ți dai seama dacă trebuie să pleci sau ar fi trebuit să rămâi.

 

Nu m-am gândit niciodată la semnificația acestei expresii: „cântărește bine”.

Mi-am rupt șalele, la figurat, de fiecare dată când nu am cântărit ce pot duce. De fiecare dată când mi-am pus în spate desagă mai mare decât puteam să car, mi-am „rupt” mijlocul. Și, când îți rupi mijlocul, nu mai ești în echilibru. Stai încovoiat, aplecat sau chiar ajungi să te târăști, iar în situații extreme nici măcar asta nu mai poți. Când ți se frânge coloana, nu te mai poți mișca. Trebuie să te duci la cineva să ți-o repare și apoi, o bună perioadă de timp, nu mai ai voie să cari NIMIC.

Să ai grijă de coloana ta e probabil cel mai atent mod de a avea grijă de tine. Pune în bagaje doar cât poți duce. Pune pe spatele tău doar cât poți căra. Nu lua mai mult decât ești în stare să susții. Din niciun punct de vedere.

Cântărește bine, ia cât poți duce!
Mănâncă atât cât îți pică bine.
Bea atât cât poți să rămâi în control.
Acceptă doar ceea ce ți se potrivește.
Cară atât cât să nu-ți rupi mâinile.
Taie de unde simți că e prea mult pentru tine.

„E prea mult pentru mine”, „nu pot duce”, îți vine să spui de nenumărate ori. Dar se vor trezi alții, care știu mai bine, să spună: ba poți, îți spunem noi că poți!

Tu știi că nu poți. Tu simți că e prea mult. Și, totuși, cedezi pentru că toți ceilalți cred că tu poți.

Doar tu știi adevărul!

Și, atunci, poți alege: să refuzi, iar ei să fie dezamăgiți trei secunde după care, oricum, se vor întoarce toți la viețile lor, sau să accepți să iei ceva ce e prea mult pentru tine și să-ți faci rău.

De cele mai multe ori, alegem să ne facem nouă rău, ca să nu-i dezamăgim pe ceilalți.

Gata! Ajunge! Să intre în viața noastră cântarul! Și, când te întreabă cineva de ce nu dai un răspuns, să-i spui simplu și clar: trebuie să cântăresc dacă e bun pentru mine și dacă pot duce.

Prima oaraă am vaăzut marea la 20 de ani. Ai mei au vaăzut-o la 50. Copilul meu la un an și jumătate.

Toată copiăria mea am visat-o! Mi-am dorit enorm să ajung la mare. Dar mama nu a considerat că ne putem permite asta. Într-un an schimbam parchetul, altă dată mobila din camera mijlocie, apoi ușile… Mereu apărea o cheltuială în care trebuiau investite economiile.

 

Nu cred că nu și-au permis să mergem la mare. Cred că nu au considerat important. Călătoriile nu erau pentru ei un mod de a evolua. Concediul era doar pentru odihna fizică. Și nici măcar asta nu făceau.

Tata era mecanic de locomotivă, noi aveam toți permise de călătorie gratuite la tren. La clasa I. Când aud în zilele noastre părinți care spun că nu-și permit să-i ducă pe copiii lor la mare, mă gândesc cum mergeam cu Maya atunci când nu aveam bani. Fie ne lipeam de alți prieteni pentru un pat și un acoperiș, fie împrumutam un cort sau, cel mai simplu, dormeam în mașină. Iar pentru copilul meu cele mai frumoase amintiri sunt cele în care am dormit în mașină, nu cele din hoteluri.

Părinții mei ar fi putut să pună niște pită cu slănină într-o pungă și să ne urcăm într-un tren. Făcea 20 de ore până  la mare, dar străbătea toată țara. Treceam prin toate tunelurile atât de iubite de copii! Cum ar fi fost să umple un vagon cu toți copiii ceferiștilor de la noi din cartier?

Nu știu cum e acum, dar înainte de ’89 ceferiștii aveau printre cele mai mari salarii, alături de militari și polițiști. Așa că nu vreau să aud că nu-și permiteau. Nu știau.

Și, dacă în zilele noastre sunt părinți care așteaptă să le cumpere copiii bilete pentru o călătorie la mare, le amintesc că se pot găsi soluții. Ai mei au văzut marea la aproape 50 de ani, când le-am cumpărat eu bilete să meargă cu nepoatele la mare.

Tu la ce vârstă ai văzut marea pentru prima oară?