Mie mi-au rămas pe corp toate îmbrățișările care mi-au lipsit atât de mult. Am fost norocoasă în vara asta să mă mișc foarte, foarte mult.
Să-mi văd familia, rudele, locurile copilăriei, ale adolescenței, ale tinereții, am bătut România dintr-un capăt în altul! Și am avut norocul să vină în țară oameni dragi, din toate colțurile lumii!
M-am întâlnit cu mii de părinți, cu cititori ai cărților mele, cu membri din grupul de Fix, cu ascultători de la radio – oameni care mă recunosc chiar înainte de a mă cunoaște.
De la toți, dar absolut de la toți păstrez în vara asta urma îmbrățișărilor lor! E ca și când corpul meu ar avea memorie și fiecare îmbrățișare s-a fixat acolo, cu un gând de acces. Trebuie doar să-mi amintesc, ca să trăiesc din nou pacea și bucuria pe care le-am simțit!
Vă mulțumesc tuturor celor care, în vara asta, mi-ați oferit cea mai frumoasă amintire: îmbrățișarea voastră! Sunteți mulți, foarte mulți! Când o să-mi fie frig la iarnă, o să pun mâna pe brațele mele și o să-mi amintesc cum e să simți căldură.
Iau cu mine toate îmbrățișările voastre și le dau mai departe, tuturor celor care au nevoie să știe că nu sunt singuri. Pentru că eu știu deja cât de bogată sunt!
Nu am scăpat de kilogramele care mă deranjeazaă, nu m-am apucat să fac mișcare constant și susținut, nu m-am ținut de orele de engleză, nu am respectat indicațiile pentru un program de recuperare, nu m-am odihnit cât ar fi trebuit, n-am apucat să scriu cât aș fi vrut, nu am făcut o grămadă de lucruri pe care speram să le fac.
Dar e prima toamnă în care nu mă mai supăr pe mine pentru că nu am reușit. E primul început de toamnă în care mă uit la ce am reușit să fac.
Am onorat spectacolele restante la Zurli, am fost și la mare, și la munte cu aproape toate grupurile de prieteni, împreună și pe rând. Am stat la mama aproape o săptămână, am susținut-o pe Maya când a avut nevoie, am mobilizat toți oamenii la care a ajuns mesajul meu ca să o ajutăm pe Cristina, am ajuns la Satu Mare și Cluj ca să cunosc câțiva oameni excepționali, am scos o carte de oameni mari și una pentru copii, am mâncat lubeniță, cireșe, struguri, roșii culese din grădină și m-am plimbat desculță prin colbul de pe ulița satului unde mi-am petrecut vacanțele. Am râs și am plâns, am trăit tot ce am putut, am apucat cu ambele mâini bucăți din viață!
E prima toamnă în care aleg să privesc mai degrabă la ce am apucat să fac, nu la ce nu mi-a ieșit.
Astăzi știu exact ce vreau să fac astăzi. Și mă străduiesc să reușesc până apune soarele.
Obiectivele mele sunt mai punctuale ca niciodată. Și încerc să-mi amintesc în fiecare secundă că nu trebuie să confund ocaziile cu scopurile și cu sensul vieții mele. Dar despre asta promit să vă povestesc altă dată, că mi se pare un subiect care merită măcar o abordare separată.
Ia din vara care tocmai a trecut doar ceea ce merge cu tine în viitor! Și pune în cutiuța din memoria ta lucrurile pe care ai reușit să le faci, nu cele care ți-au scăpat printre secunde ocupate cu alte întâmplări.
E joi. Azi facem doi pași înainte și niciunul înapoi. Mai bine o săritură pe loc, să ne poarte noroc!
Aveți în jurul vostru oameni triști fără niciun motiv?
Eu cunosc destul de mulți și mereu m-am întrebat de unde această tristețe nejustificată. Pentru că au vieți frumoase, nu există drame în existența lor și, totuși, sunt mereu triști, supărați, nemulțumiți, neîmpăcați.
Cred că am găsit o explicație. Probabil sunt multe descoperite de diverși oameni dar astăzi, gândindu-mă la asta, le-am găsit un motiv: acești oameni sunt în doliu. Ei poartă această tristețe pentru visele lor îngropate.
Se spune că frica omoară visele. Și, când ni le omoară frica, noi ce să facem cu ele? Le îngropăm. Și apoi , fără să ne dăm seama, intrăm în doliu. Și dacă tu nici n-ai apucat să termini doliul după un vis îngropat și îl îngropi pe următorul, ești dintr-un doliu în altul. Deși din exterior oamenii văd că ai toate motivele să fii fericit, tu ai cel puțin un motiv de tristețe: ți-ai îngropat un vis. Cu cât visul era mai mare, cu atât mai lung e doliu și durerea e mai adâncă.
Visurile nu au termen limită.
Eu mărturisesc că trăiesc dintr-o naștere în alta. În viața asta am purtat doliu de câteva ori, doar după oamenii foarte, foarte dragi plecții dincolo. În rest, las vise să se nască în fiecare zi. Nu mi-e ușor, că nașterile vin cu travaliu. Mai e și perioada de sarcină a fiecărui vis în care umbli cu visul în cap cum porți copilul în pântece… și sarcina de vis are simptomele ei. Nu-ți cresc sânii și pofta de mâncare, dar îți crește nivelul de frământare al gândurilor cum crește coca atunci când dospește cozonacul. Dar prefer sala de naștere a visurilor, decât cimitirul plin de vise îngropate.
Dacă ești din categoria celor care stau cu hârlețul în mână, gata să mai facă o groapă pentru încă un vis, pune-l jos. Fugi din cimitirul stăpânit de frică. Du-te într-un parc. Stai pe o bancă. Privește cerul și amintește-ți că principala ta calitate de om este să dai viață visurilor tale. Oricare ar fi ele. Oricât de mici. Scoate-le de acolo și învață-le să respire și să meargă singure prin lume. Oamenii se vor uita la visul tău împlinit cu aceeași bucurie cu care privesc un bebeluș care a învățat să meargă în picioare.
Visurile nu au termen limită. Nu fi tu cel care le limitează termenul!
Mi-am dat seama că viața se hrănește cu bucurii. Nu cu aceleași. Nu cu aceleași în fiecare zi.
Și am făcut o analogie cu mâncarea. Corpul nostru are pofte. Sau mintea, sau stomacul, sau cine o fi șeful poftelor noastre care ajung în stomac. Dacă mâncăm ce are poftă corpul nostru, ne simțim bine. Avem o stare fizică bună.
Nu avem poftă în fiecare zi de fructe sau de pește sau de prăjitură. Dacă suntem atenți, corpul ne spune ce vrea în fiecare zi. Și noi comandăm la restaurant sau mergem la piață și cumpărăm ceea ce simțim că avem poftă să mâncăm.
Viața noastră are pofte. Altele, în fiecare zi.
La fel e și cu viața. Viața noastră are pofte. Altele, în fiecare zi. Într-o zi are poftă să se plimbe, în alta să facă dragoste, uneori are poftă de o poveste, alteori să vadă un film. Te trezești că poftește să danseze sau să scrie, ori pofta e să stea pe o bancă și să privească florile dintr-o grădină.
Așa cum e cu pofta de mâncare, trebuie descoperită, ascultată și hrănită și pofta de viață. Dacă reușim să hrănim viața în fiecare zi cu ce poftă are, noi putem să avem o viață sănătoasă.
Oprește-te în fiecare zi pentru câteva secunde și gândește-te: oare ce poftește viața mea?
Și dă-i ce poftește, hrănește-o ca pe un bebeluș și ea o să stea liniștită până la următoarea poftă. Între poftele ei, fă-ți poftele tale. Dar nu uita că și pofta de viață, ca și orice altă poftă, vine… mâncând!
Săptămâna asta e despre această bomboană, pe numele ei: „carte”. Fix așa e, ca o bomboană! Fiecare articol din ea îți lasă un gust bun.
O recomand atunci când gândul strigă: „aș vrea ceva bun”. Ia bomboana asta!
Sigur cartea o să te plimbe prin câteva stări care te fac să zici „aha” și apoi, în capul tău se aprinde becul ce semnalizează întâlnirea dintre o idee a altcuiva cu gândurile care stau timide în capul tău.
Când vine cineva și îți spune ceva important, nu îți spune neapărat ceva nou. Doar îi dă curaj gândului tău timid să iasă în față și tu poți să ți-l asumi.
Pentru că nu ți se întâmplă numai ție. Pentru că l-a validat cineva înaintea ta.
Asta fac, de fapt, cărțile. Ne dau curaj! Ne arată că ceea ce știm, gândim și simțim există pe lumea asta dintotdeauna! Că și alții au trecut prin ce trecem noi.
Am strâns articolele din aceasă carte în pandemie.
Am murit și am înviat cu fiecare idee care a aprins un bec în capul meu.
Așa ni se face lumină în cap: imaginați-vă că avem o sârmă cu multe becuri care se aprind unul câte unul, de fiecare dată când un gând se întâlnește cu o idee.
Săptămâna asta e despre ea – cartea care aprinde becurile în capul celor care o citesc.
Să fie lumină! Cât mai multă! Să ne vedem, să ne auzim, să ne simțim!
Ca să trăim fericiți astăzi, aici, acum!
Când am fost ultima oară, în 2019, pe scena Sălii Polivalente din Cluj, acolo unde visează toți artiștii să ajungă, dar foarte puțini reușesc să adune spectatori cât să umple sala și să susțină cheltuielile de organizare, le-am spus colegilor mei înainte de a urca pe scenă:
„Bucurați-vă, nu se știe când și dacă mai urcăm vreodată pe scena asta și mai avem atâția oameni adunați sub o singură cupolă!”.
Am trăit fiecare secundă cu bucuria imensă a șansei pe care am primit-o de la Univers!
Când am jucat pe 3 martie 2020 ultimul spectacol la Sala Palatului, le-am spus colegilor mei: „Bucurați-vă, am sentimentul că n-o să mai ajungem degrabă aici!”.
Acum încercăm să ne adunăm penele de pe jos și să ne reconstruim aripile, după un an și jumătate de pauză. Ne ducem în 12 orașe să susținem spectacolele restante de dinainte de pandemie. Iar mie îmi vine în fiecare zi să le spun colegilor mei: „Bucurați-vă, nu se știe când mai ajungem la Timișoara, Deva, Drobeta, Suceava, Bistrița”…
Le spun asta și spectatorilor noștri. Am senzația că pandemia le-a răpit oamenilor răbdarea. Le-a stins flacăra bucuriei și, pentru că au fost privați de multe lucruri mult timp, acum au senzația că totul li se cuvine. Am așteptat un an jumate, mie să-mi faceți toate poftele, am așteptat un an jumate, mie să-mi dați, să-mi spuneți, să-mi răspundeți, să-mi reacționați, pe mine să mă serviți, să mă răsfățați…
Toți „am așteptat” un an și jumătate. Și unii nu au așteptat degeaba. În timpul în care „au așteptat” să treacă, au înțeles că nu ne vom mai întoarce niciodată la ceea ce a fost înainte. Că pentru unii dintre noi pandemia a săpat adânc în conștiințe și a făcut lumină în cap. Unii dintre noi ies din pandemia asta știind că nimic nu li se cuvine, că nimic nu e sigur, că totul se poate schimba într-o clipă, că poți câștiga spectaculos sau poți pierde tot, că pot să apară oameni surpriză în viața ta și pot să dispară oameni pe care îi credeai acolo pentru totdeauna.
Bucurați-vă de ceea ce aveți, de cine sunteți, de cine vă iubește!
Bucurați-vă că astăzi ați primit o nouă zi!
Măcar cu asta să fi rămas din pandemie și nu s-a întâmplat degeaba…
Am scris, în pandemie, „Astăzi, aici, acum” – o carte pe care o iubesc din toată inima și în care am pus cele mai frumoase gânduri din tot ce mi s-a întâmplat în ultimii ani. Am învățat să merg mai departe din orice și, mai ales, să trăiesc conștient. Împart lumii din bucuria mea!
Zurli nu mi se cuvine. Nici mie, nici echipei, nici plătitorilor de bilete sau cumpărătorilor de produse.
Zurli este bucuria copiilor! Și, după ce eu nu voi mai fi aici și colegii mei își vor fi văzut de drumul lor și părinții de viețile lor, în inimile copiilor va trăi veșnic cea mai frumoasă amintire din copilăria lor: lumea Zurli, o lume în care ei, preț de un cântec, o emisiune, un spectacol, o îmbrățișare, au fost fericiți.
Succesul se împarte, în timp ce eșecul se atribuie.
Din succes toată lumea vrea o felie. Toți au contribuit la succes. Și chiar așa și e!
La aplauze, toată lumea face un pas în față și se apleacă, mulțumind pentru felicitări.
Dar eu am cunoscut și eșecul!
Știți cum e la eșec? Toată lumea face pasul în spate, ca la ofsaid, și rămâne singur, în fața tuturor, cel care a avut ideea.
Succesul se împarte, eșecul se asumă.
Pentru că am rămas de câteva ori singură în fața „porții” cu toți arbitrii fluierând ofsaidul pe care l-au orchestrat cei care ar fi trebuit să facă zid în jurul meu, am o mare apreciere pentru toți cei care construiesc ceva. Orice! Pentru toți cei care deschid o poartă pe care pot să intre cei ce pot fi parte la succes și să iasă – în cazul unui eșec.
Fără nebunii curajoși care construiesc povești știind că doar eșecul le aparține, în timp ce succesul se împarte, lumea ar fi un loc fără sare și fără piper.
În viață ai tot ce îți dorești! Dar nu le ai pe toate în același timp.
Conștientizează ce ai acum! Face parte din ceea ce ți-ai dorit. Ceea ce lipsește probabil a fost sau poate o să vină. Iar ce ai acum o să se transforme în altceva. Dar tot, absolut tot ceea ce avem ASTĂZI e din ceea ce ne-am dorit AICI și Universul a ales să ni-l dea ACUM!
Pentru mine, asta e regula de trei simplă care mă face să mă trezesc dimineața și să mă uit atentă la ce am în acest moment. Nu e nimic din ce există în viața mea astăzi, care să nu fi fost alegerea mea. Și știu că, în trecut, tot ce am avut, am primit din ce mi-am dorit – și ceea ce e încă în formă de vis o să mi se întâmple într-o bună zi.
Desigur, dorințele noastre au mai multe fețe. Noi le primim întregi. S-ar putea să nu ne placă tot pachetul. Dar să nu uităm că noi l-am cerut. Și cele mai multe dintre ele sunt lucruri care-mi fac viața și mai frumoasă.
Atinge obiectele pe care le ai! Conștientizează-le!
Bucură-te de patul din care te-ai ridicat, de periuța ta de dinți, de ibricul de cafea, de scaunul de la masa din bucătărie… dă drumul la apă și las-o să curgă în palmele tale. Privește-ți mâinile. Mâine, ele se vor transforma. Bucură-te de ele astăzi!
Îmbracă-te frumos. Să te uiți în oglindă și să-ți placă și ție ce vezi.
Conștientizează unde mergi, atunci când ieși pe ușă. Privește în jurul tău mașinile, clădirile, oamenii. Ești în acel loc pentru că tu ai ales. Dacă vrei în altă parte, trebuie să pleci.
Tot ce avem acum este ceea ce Universul a ales să ne dea, din tot ceea ce ne-am dorit. Doamne, cât de tare se simplifică tot, atunci când alegi să faci ceea ce ține de tine!
Gardul este doar o delimitare a unui spațiu de alt spațiu. Dacă privești ceva ce delimitează ca pe ceva ce limitează, se întâmplă doar în capul tău.
Tu alegi dacă te găsești la gard și privești la ceea ce se întâmplă dincolo de el sau sari gardul și încerci să calci pe iarba din partea cealaltă .
Ai dreptul să faci cum simți. Ai dreptul să te strecori, să te cațeri, să sari peste. Poți să stai cu un picior de o parte și cu unul de cealaltă.
E între tine și gard. Frunzele și iarba sunt acolo să te aplaude pentru orice vei alege să faci. Dacă rămâi de-o parte a gardului, explorezi lumea din partea asta, dacă treci peste el, explorezi lumea de dincolo de gard.
Poți muta gardul unde vrei sau poți să-l dărâmi.
Ai tot ce-ți trebuie ca să-ți faci orice consideri că te va ajuta să înțelegi cine ești, unde te afli și ce ai de făcut.
