De prea multe ori l-am luat pe „nu” în brațe…

Când îl iei pe „nu pot” în brațe, ai mâinile ocupate și nu mai poți să apuci nimic altceva. Toate celelalte oportunități trec pe lângă tine. Le vezi, le înțelegi, ai vrea să le atingi, dar nu poți. Pentru că în brațele tale e „nu pot”.

Lui îi convine. Asta e treaba lui „nu pot”. Să-ți țină brațele ocupate. Hai, recunoaște și tu că nu ești cu sufletul împăcat atunci când îl ții în brațe pe „nu pot”. Că nu te bucuri să-l cari după tine așa cum te-ai bucura de ceva care îți place. Și totuși, nu-i dai drumul!

Astăzi e o zi perfectă să faci asta. Pune-l jos! Încet, cu grijă, și promite-i că nu-l abandonezi. Ca atunci când el o să plângă foarte tare după tine și o să-i fie foarte dor, o să-l mai iei din când în când. Dar din ce în ce mai răruț. Pune-l jos și privește-ți mâinile. Sunt libere! Bucură-te puțin. Și, pentru că știu că te simți mai bine dacă totuși ai ceva în brațe, întinde mâna și prinde-l pe „încerc”. Poți să-l ții și cu o singură mână. E mai micuț, mai slăbuț decât „nu pot” și îți lasă liberă o mână să poți apuca tot ceea ce mai trece pe lângă tine.

Hai, du-te mai departe de mână cu „încerc”! Nu îl lua ca pe o obligație. Fă doar ce îți vine, cum îți vine, cât îți vine. Dar încearcă. În fiecare zi, puțin câte puțin din toate.

Viața e cea mai tare experiență alcătuită din toate experiențele mici pe care ne dăm voie să le încercăm.

Să nu-ți faci griji pentru „nu pot”. Deja e agățat de gâtul altcuiva, i-a sărit în brațe primului om care a trecut pe lângă el și a simțit o mică ezitare.

Când mergi de mână cu „încerc”, așteaptă-te să te întâlnești pe drum cu „vreau”, „pot”, „îmi doresc”, „am curaj”, „am încredere”, „am credință”, „știu”, „ajung”, „reușesc”. Se întâlnesc aproximativ în aceleași situații și le plac aceleași cercuri. Într-unul dintre ele tocmai ai intrat și tu. Petrecere frumoasă! O să fiu cu ochii pe tine și o să mă bucur de fiecare încercare!

Multă vreme am luat drept întâmplătoare  toate reacțiile corpului meu în anumite situații. Deși corpul meu, prin toate organele mari și mici, a încercat de fiecare dată să mă avertizeze că nu sunt în acord cu ceea ce fac, cu ceea ce simt, că sunt pe marginea unei prăpăstii sau în mijlocul unei minciuni.

Încă de la 16 ani mă strigă în felul lui atunci când eu mă prefac că nu văd și nu aud. Atunci, la 16 ani, am descoperit cum se revoltă corpul meu. Nu o dată a fugit tata cu mine învelită în pătură, la spital, pentru că „moare copilul” în urma unor emoții pe care nu le-a putut gestiona. 

Încă de la 16 ani, atunci când încerc să maschez emoțiile foarte puternice, mă trezesc cu o formă de alergie rar întâlnită, care se instalează în buze, ochi, pe corp și, în special, în încheieturi. Poate să mă paralizeze dacă nu iau la timp un antialergic. 

De la 16 ani am mereu în geantă o pastilă, indiferent dacă sunt la birou sau în vacanță, la capătul pământului. De regulă, mi se întâmplă asta când în viața mea își face loc, într-o formă sau alta, o relație toxică. Și, din păcate, printre multele talente, se numără și ăsta: fac ce fac și mai deschid portița în ogradă pentru câte o relație care îmi face mai mult rău decât bine. Ultima a lăsat urme adânci și mi-a crescut nu doar doza de antialergic, ci și cota de atenție.

Au fost perioade întregi din viață în care, cel puțin de două ori pe an, ajungeam la urgență ORL cu amigdalită care nu trecea fără penicilină din 6 în 6 ore, câte două săptămâni de spitalizare.

Multe păreri or fi rămas în gâtul meu pietrificate, de ajungeau să se transforme în puroi și aveam nevoie de ajutor medical să-l elimin. Am scăpat de astea odată cu nașterea Mayei. Dar am trecut la nivelul următor de somatizare.

Citindu-l pe Deepak Chopra, am devenit atentă la o întâmplare. 

Fix în timp ce eu citeam despre cum corpul nostru dă toate semnalele posibile atunci când suntem în dezacord, cineva mă atrăgea într-o situație… n-aș vrea să-i zic mincinoasă, cred că e prea mult. Cineva încerca să mă atragă într-o păcăleală. Și am simțit cum pielea mea ia foc și nu mai aveam cum să stăpânesc emoțiile. Urechile au început să-mi ardă, gâtul se înroșise și m-am dus imediat cu mâna la sertarul salvator din portofel, unde țin pastila antialergie. Înainte să o iau, am realizat că aș putea să repar asta singură.

Am început să respir numărând până la 4 pe inspirație și până la 8 pe expirație, de mai multe ori, până când am simțit cum se instalează liniștea în corpul meu și toate gândurile acelea „ești păcălită, ești mințită, ești atrasă într-o cursă” s-au risipit, lăsând locul unor gânduri optimiste: „Tu ești aceeași, nimeni nu poate să ia nimic din ce ești, nimeni nu poate să te rănească, păcatele lor sunt doar ale lor, concentrează-te pe tine”.

A fost o mare victorie pentru mine. Am stat în afara furiei și am privit cum încerca să se agațe de pielea mea, cum caută o portiță să intre în corpul meu… Ciocănea în țeastă, sperând să păcălească niște gânduri și să le transforme din gânduri bune în gânduri nebune. N-a reușit. Și, în timp ce respiram, am văzut-o cum pleacă încet, cu coada între picioare. Așa îmi imaginez eu toate emoțiile astea negative: furia, rușinea, sarcasmul, anxietatea, tristețea, frica, agresivitate… mi le imaginez cu coadă. Și tot ce trebuie să fac e să întind mâna, să strâng pumnul și să spun: „Du-te învârtindu-te!”.

Așa cum îi învăț pe copii să o dea afară din scenă pe Tura Vura. Și emoția negativă pleacă singură, cu coada între picioare. 

Atunci când te superi, toate celulele și organele sunt afectate, iar corpul are nevoie de 5 ore ca să revină la circuitul de dinaintea momentului.

Știu de la Gaspar că, pentru un lucru rău pe care l-ai făcut, trebuie să faci cinci lucruri bune ca să refaci echilibrul dintre pozitiv și negativ.

Deepak Chopran ne atrage atenția: 

„Nu ești un observator pasiv prin cosmos. Întregul univers se exprimă prin tine exact în acest moment. Se cunoaște pe sine prin tine. Pe măsură ce conștiența revine în ea însăși, ca un transformator care distribuie voltajul înalt prin liniile electrice de înaltă tensiune, corpul tău transformă energia universului la scară umană. Dar rămâne aceeași putere. Sarcina electrică infinitezimala emise de un singur neuron este exact aceeași ca furtuna electromagnetică dintr-o întreaga galaxie. Această putere este canalizată prin conștiență, ceea ce înseamnă că atunci când devii conștient de ceva în interiorul sau exteriorul tău îți mărești partea ta de putere din univers, să fii conștient de propriul corp.”

Susține! Ține sus!

Cine te susține? Cine te ține sus?

Orice om ar trebui să aibă în viața lui cel puțin o mână de oameni care să îl susțină. Care să-i întindă mâna atunci când e căzut și să-l ridice, susținându-l în cea mai adevărată necondiționare.

Gândindu-mă la îmbrățișare, mi-am dat seama că, în manifestarea fizică a ei, cineva își încolăcește mâinile pe sub brațele tale și te ține sus. Și acolo, în îmbrățișarea aceea, îți dai voie să te pierzi puțin între cer și pământ, într-un moment de irealitate. Acolo, susținut de cineva care te iubește, te simți pentru o clipă deasupra tuturor problemelor.

Susține oamenii pe care îi iubești! Ține-i sus cu fiecare îmbrățișare!

Poți pune într-o îmbrățișare toate emoțiile pe care nu le poți închide în cuvinte. Nici măcar nu trebuie să explici. Iar celălalt poate înțelege doar cât simte, nu trebuie să se agațe în expresii care ascund mai multe sensuri.

Cred în îmbrățișare ca în cea mai puternică formă de exprimare a susținerii unui om!
Dacă vrei să știe celălalt ce simți pentru el, lasă să iasă dintr-o îmbrățișare tot ce nu ți-a ieșit până acum pe gură!

Ai încredere în adevărul sentimentelor tale. El ajunge întotdeauna unde trebuie. El se simte, nu se cunoaște. Cele mai frumoase emoții vorbesc limba adevărului!

Deschide brațele! Dă voie sentimentelor tale să se manifeste!

Deschide brațele și dă voie emoțiilor tale să iasă. Lasă-te în energia persoanei care te ține în brațe și ai încredere că te ține și te susține!

Ce paradox! Cu cât vrei să urci pe scara dezvoltării personale, cu atât mai mult trebuie să cobori trepte în beciurile din mintea ta. 

Ca să faci lumină, trebuie să înfrunți întunericul.

Ca să faci curat, trebuie să pui degetul pe tot felul de mizerii și așa, cu două degete, să le prinzi ca pe niște pungi pline cu mizerii și să le arunci.

Ia o găleată și deschide ușa de la beci. Nu te teme! Sunt doar lucruri uitate de tine acolo de ani și ani de zile. Unele sunt atât de stricate, că mirosul lor ajunge până în podul casei. Degeaba dai cu mopul și ștergi de praf toate obiectele din sufragerie, dacă beciul tău e plin de lucruri îmbrăcate în mucegai. 

Fix ca în cazul pereților, și mintea noastră e atinsă la un moment dat de stricăciuni ascunse în „beci” și ne trezim că s-a infiltrat mucegaiul și ne afectează respirația. 

Nu te păcăli că sunt mizeriile tale din beciul tău și că nu le știe nimeni. Le știi tu și asta te afectează cel mai tare!

Ia niște mănuși de protecție, pune cizme de cauciuc, pregătește furtunul cu apă și coboară în beci. Până nu cobori, nu poți să urci. Până nu cureți, nu e curat. 

Și asta n-o poți face decât tu. Hai, ai încredere! N-o să te păcălesc că e ușor. E al naibii de greu. Miroase, ustură, are aspect urât, dar poate fi dat la o parte.

Scoate toată mizeria din beci ca să poți deschide geamul și să dai voie luminii să învingă întunericul! 

Spor la succes!

Hai că poți, hai că poți!

Concentrează-te pe tine! Nu pe ce nu ți-au făcut el sau ea, ci pe ceea ce nu ți-ai făcut tu. Nu pe ce nu ți-au spus el, ea, ei – ci pe ceea ce nu ți-ai spus tu.

Concentrează-te pe ce ai putea să faci astăzi pentru copiii tăi, nu pe ceea ce nu au făcut ieri părinții pentru tine.

Concentrează-te pe ce oportunități ai la job-ul de astăzi, nu pe ceea ce îți lipsește. 

Concentrează-te pe lucrurile pe care le poți învăța de la șeful și colegii tăi, nu pe vorbele, comentariile, nemulțumirile, criticile pe care le auzi în jurul tău.

Concentrează-te pe ceea ce ai, nu pe ce îți lipsește.

Concentrează-te pe relația pe care o ai cu cei care sunt astăzi în viața ta, nu pe amintirile celor care au fost.

Concentrează-te pe tine. Fă pentru tine tot ce poți. Toate lucrurile care au legătură cu corpul, cu inima și cu mintea ta depind numai de tine. Concentrează-te pe ele!

Pune în farfurie doar ceea ce îți face bine, gândește cât poți de frumos, vorbește cu grijă pentru cei care te ascultă, fă lucrurile care îți fac inima să sară în sus de fericire! 

Întâlnește-te cu oameni care te plac, propune-ți bucurii mici în fiecare zi, stabilește-ți scopuri pentru care să muncești cu răbdare, făcând tot ce poți.

Concentrează-te pe tine. Roagă-te! Cere! Crede și fă bucata ta de drum. O să vină și Dumnezeu, universul, zâna bună… în cine crezi tu, pe cealaltă jumătate. Dar tu fă-ți treaba ta!

 Astăzi începe postul. O bună ocazie să numeri 40 de zile în care, în fiecare zi, te-ai concentrat pe tine.

Te asigur că abia atunci când tu te concentrezi pe tine, te observă și ceilalți. Ba chiar te admiră, te respectă și mulți îți vor urma exemplul. Schimbarea întregii lumi, din perspectiva ta, începe fix cu tine! Concentrează-te pe tine! Poți!

Când ai primit ultima oară un cadou? Mai ții minte ce era? De la cine?

Eu primesc cadouri deseori. Tot felul de cadouri. Sunt oameni care îmi trimit diverse obiecte frumos ambalate, oameni care îmi trimit mesaje frumos împachetate în cuvinte, oameni care îmi dăruiesc timpul lor, alții care îmi dau din atenția lor… Primesc deseori cadouri. Dar nu există niciun om de la care să primesc în fiecare zi un cadou.

Dumnezeu e singurul care îmi trimite zilnic. Multă vreme nu i-am observat cutia. Am trecut pe lângă ea, până într-o dimineață în care mi-a lăsat-o lângă pat. Și, când am coborât dimineață din pat, m-am împiedicat de ea, am dat cu capul de șifonier și așa am observat-o. Cred că de aici vine vorba aia cu pragul de Sus…

Nu mă așteptam să arate așa cadoul Lui: o cutie goală. În cutie, o scrisoare.

 Știm deja că toți cei care mai avem spiritul de copil în noi vedem lucrurile invizibile. Uite așa am văzut și eu cutia și scrisoarea.

Voi, oamenii, sunteți constructorii lumii voastre. Faceți din lume un loc mai bun!

Iar în scrisoare, Dumnezeu mi-a spus:

„Dragă Mirela, acest cadou e pentru tine. Aici, la Mine, în Împărăția Cerurilor, cadourile sunt diferite. Pentru că ție îți va face bucurie nu un obiect pe care să-l despachetezi dintr-un ambalaj strălucitor și pe care mâine o să-l uiți pe un raft. Ție îți va aduce și mai multă bucurie tot ce vei pune în cutia pe care Eu Ți-am trimis-o.

Toate gândurile bune pe care reușești astăzi să le conștientizezi, toate lucrurile făcute din tot sufletul, toate zâmbetele desenate pe chipurile oamenilor și toate bucuriile pe care le-ai adus celor pe care i-ai întâlnit sunt daruri pe care te rog să le pui în această cutie. Toate sunt pietre prețioase. Să nu uiți că tot la nestemate trecem noi aici orice acțiune pe care tu o faci pentru inima, mintea și corpul tău.

Voi, oamenii, sunteți constructorii lumii voastre. Faceți din lume un loc mai bun!

Abia aștept să-mi trimiți cutia în seara asta, înainte de culcare.

Eu voi lua toate darurile puse de tine acolo și le voi pune în cutia ta de valori din banca favorurilor.

Din când în când, în bancă avem promoții. Și primii care află despre ele sunt cei care au multe pietre prețioase în cutia de valori.

Nu te gândi la ce ai pus sau n-ai pus ieri, nu te gândi dacă mâine primești o cutie sau altceva.

Concentrează-te pe astăzi, concentrează-te pe tine.

Cu drag, Dumnezeu!”

Uită-te bine prin casă. Toți primim câte o cutie care cum vine, așa se și întoarce: pe nevăzute. Și noi nici nu știm ce intră în ea, dincolo de ceea ce știm că am pus singuri.

Astăzi am simțit nevoia să recapitulez adevăratele lucruri cu care vreau să-mi consum energia: bunătatea, iubirea, generozitatea, răbdarea, respectul, empatia, libertatea, prietenia, toleranța, integritatea, omenia, curajul, onestitatea, autenticitatea și toate celelalte.

Dacă mi-ai spus că vii, eu chiar te aștept.
Dacă mi-ai spus că mă suni, eu chiar îmi țin telefonul aproape.
Dacă mi-ai spus că-mi dai, atunci sunt nerăbdătoare.
Dacă mi-ai spus că sunt în inima ta, eu chiar mă simt acolo! 

Probabil unul dintre cele mai grele lucruri din ce exersez în ultimii ani e să nu mai construiesc nicio așteptare.
„Trec pe la tine”. Bine.
„Te sun”. Bine.
„Îți dau eu”. Bine. 

Nu mai e oau, ce frumos, mulțumesc mult, ce fericită m-ai făcut, ești minunată, ești grozav…
Nu. Vrei să faci ceva pentru mine? Bine. Fă bine. Și dacă tu n-o să faci ce ai promis sau ce m-ai lăsat să sper că vei face, eu știu că Universul a ales pentru amândoi, ce a fost mai bine pentru fiecare.

Îmi place teoria asta. Mă ajută să nu mă duc în programele care îmi spun că de fapt eu nu merit, mie nu mi se cuvine, are ceva cu mine, nu sunt suficient de bună.

„Când oamenii nu aduc ceva bun în lucrarea ta, Dumnezeu le dă de lucru în altă parte”.

Universul a decis că lucrul, omul, întâlnirea care se pregăteau să vină spre mine nu îmi sunt benefice. 

„Când oamenii nu aduc ceva bun în lucrarea ta, Dumnezeu le dă de lucru în altă parte”. Mi-a spus-o Miki, omul care m-a învățat că privirea de ansamblu te ajută să vezi, de fapt, toate detaliile fără să pierzi din vedere întregul.

Dacă te afli în situația în care cineva te-a dezamăgit, ridică-te deasupra și privește toată situația.
Poate e doar un semn prin care Universul îți amintește: nu te agăța, nu crea așteptări, nu rămâne blocat în oameni, locuri, relații și obiecte.

Du-te mai departe. Nu mâine, nu data viitoare. Astăzi, aici, acum!

Când a început lockdown-ul, toată lumea vorbea în spațiul online despre lecția pe care ne a dat-o Dumnezeu prin Covid. Despre cum o să ne schimbe și o să ne transforme povestea asta. Și toți eram înțelepți, în toți înviase câte un guru care parcă aștepta în stare de semiveghe semnalul de trezire.

Toți ne-am analizat viețile, ne-am studiat greșelile, ne-am recunoscut abaterile. Și am promis că vom face și vom drege… că nu vom mai neglija nevoile sufletești, că ne vom întoarce cu inima spre spiritualitate și vom lăsa pe ultimele locuri toate zbaterile sociale și materiale.

Am căutat să resuscităm relații rămase în comă, am revenit la mâncare sănătoasă și mișcare, ne-am apucat să comandăm tot ce-a apărut despre dezvoltare personală și ne-am înscris la toate cursurile care ne puteau urca măcar o treaptă pe scara cunoașterii de sine.

Apoi ne-am obișnuit. Apoi restricțiile s-au relaxat. Apoi ne-am întors la aproape normal, apoi am uitat. Și am reluat vechile obiceiuri. 

Iar ne-am aruncat în zbaterile pentru grija zilei de mâine. Iar am intrat în fabrica ce produce zilnic hrană pentru ego: succes, succes, succes pe toate fronturile. La luptă, frații mei! Să ne întoarcem pe câmpul de război și să ne întrecem în cine are mai mult în frigider, în dulapuri, în case, în conturi.

În cazul meu, s-a întâmplat fix ca în relațiile cu bărbații. După câte un dezastru în care îmi promiteam că niciodată, niciodată… următorul era parcă tras la indigo: aceeași și aceeași lecție!
Doar că am sentimentul că, de data asta, nu ni se mai dă voie să persistăm în alegerile greșite.

Altfel, nu-mi explic de ce din nou, unul câte unul, cădem secerați de izolare. Oameni perfect sănătoși, apți să lupte în războiul vieții, sunt ținuți în rezervă. De ce ai face Covid din nou, forme care doar te țin în casă, dacă nu să-ți amintești tot ce ți-ai promis în urmă cu doi ani?

Eu recunosc că abia de data asta am reușit să mă detașez. Să trăiesc două săptămâni de liniște, departe de tot freamătul vieții cotidiene.

Dincolo de ușa mea se dădeau lupte pe toate fronturile: pentru viață, în cazul celor care au probleme de sănătate, pentru supraviețuire, în cazul celor care nu au avut șanse egale și lupta pentru a demonstra care e mai deștept, mai bun și cine are mai mult.

Dincoace de prag era lupta mea să nu dau voie războiului de dincolo de ușă să intre în casa mea, în mintea mea, în celulele mele.

Aproape mi-a ieșit. Cu mici excepții, au fost două săptămâni doar pentru mine. Am reluat toate promisiunile pe care mi le-am făcut în lockdown și i-am transmis Universului mesajul că mi-am învățat lecția.

Cred că el m-a auzit, dar a răspuns sceptic – Să văd cât te ține…

Eu am înțeles ceva foarte important: Dumnezeu nu uită niciodată nimic. Doar noi credem că e prea ocupat cu cei din rândul întâi ca să ne vadă pe noi, cei care din când în când ne ascundem în ultima bancă.

V-ați întors vreodată în satele, în orașele din care ați plecat, în localitățile în care v-ați născut, în care ați crescut și copilărit?

Eu am copilărit în zona Bistrița-Năsăud. Cunosc toate obiceiurile locului, sunt extrem de atașată de accentul oamenilor și de felul în care ei privesc viața. Dacă e să mă întrebați orașul de referință al Ardealului din inima mea, o să vă răspund, fără doar și poate, Beclean.

Beclean pe Someș. Ori de câte ori trec prin oraș, ori de câte ori ajung cu trenul în această gară, se întorc în mintea mea toate emoțiile și amintirile trăite în copilărie, pentru că Becleanul nu a lipsit la nici una din întâmplările frumoase din viața mea.

Una dintre cele mai puternice amintiri este vizita în Beclean venind din Căian, satul bunicilor mei, cu căruța. Și apoi îmi amintesc extrem de puternic o procesiune de Sfânta Maria, în care oamenii mergeau pe jos, în spatele căruțelor în care își transportau bagajele spre mănăstirile Nicula și Rohia.

Dacă e să mă gândesc că viața s-a născut la sat, cu siguranță pentru mine viața s-a născut în jud. Bistrița-Năsăud. M-am întors aici la sfârșitul vacanței de vară și în drum spre Căianul mic am oprit în Beclean, după foarte mulți ani.

Am lăsat o carte Astăzi, aici, acum, așa cum am obișnuit să fac în ultima vreme în fiecare oraș prin care am trecut. Emoțiile au fost foarte mari, pentru că de Beclean pe mine mă leagă niște amintiri foarte puternice.

Este orașul prin care am trecut de nenumărate ori, este orașul care are un deal și dacă treci dealul ajungi fix în satul bunicilor mei, Căian.

Am căutat cel mai potrivit loc să las cartea, așa că am trecut și prin fața primăriei ,și prin parcul central, și pe la biserica din centru și surpriza foarte mare a fost să nu recunosc anumite lucruri și locuri. Am descoperit cu surprindere că în Beclean există autobuze electrice, că fața orașului este schimbată.

Beclean e chiar primul oraș din Bistrița Năsăud care introduce linie de autobuze electrice. Am descoperit cu bucurie că există piste de biciclete frumos amenajată, o grădiniță reabilitată și locuri de joacă curate.

Am lăsat cartea și am plecat mai departe până în Căianul mic, satul în care mi-am petrecut aproape toate vacanțele. N-am găsit pe nimeni acasă, pentru că toți verișorii nepoții mei erau la Figa. Cine este Figa? Dacă nu știți, vă spun eu. Am aflat între timp, Figa este o bază de agrement cu ape termale. E făcută din fonduri europene, arată foarte frumos și este extrem de utilă oamenilor din această zonă.

Ulterior am aflat că schimbarea la față a Beacleanului se datorează oamenilor care cred că lucrurile bune se pot face și în România. Cu forță de muncă locală, cu ajutor European și pasiune pentru locul în  care s-au născut, au crescut, au trait, trăiesc și vor trăi în continuare. M-am bucurat din toată inima și îmi doresc ca locul copilăriei mele să prospere cu tot cu oamenii locului.

#ServusBeclean #EUinmyregion