De-a lungul vieții, mi s-au închis multe uși. Unele chiar în nas.

Nu toți oamenii cred în ce fac eu, nu toți oamenii au chef să-și bată capul cu subiectele de care eu mă ocup.

Copiii în general sunt mulți, mici și gălăgioși. Nu toată lumea are răbdare pentru ei. Sunt oameni cărora le plac copiii în meme-uri pe TikTok, altfel… să nu nimerească lângă ei în avion, la restaurant, pe lângă banca pe care stau liniștiti în parc. Iar angajații cu copii mici sunt o problemă pentru mulți angajatori.

Și, când credeai că fac o pauză, eu vreau să vin să-ți vorbesc despre un proiect. E unul social, bat eu din nou la ușa în spatele căreia știu că e un om mai prieten cu pisicile sau cu peștii decât cu copiii.

Și mă duc la el cu o casă pentru o familie nevoiașă, cu nevoia de a face mai frumoasă viața mamelor, cu tabere pentru copiii abandonați, cu câteva evenimente punctuale în oncopediatrii…
Mi s-au închis multe uși. Și încă mai e câte unul supărat rău pe viață care își permite să-mi trântească ușa în nas.

Dar știți ce am făcut? Pentru fiecare ușă închisă în față am deschis o fereastră. Și a intrat soarele, mi-a făcut lumină în cap și am găsit alte soluții!

Nu lăsați o ușă închisă să oprească visul de a zbura acolo unde trebuie să ajungă. Deschideți ferestrele larg! O să vedeți mai bine ce alte variante aveți. Nu vă imaginați că pentru alții e ușor. Oamenii aleg să nu vorbească neaparat despre lucrurile grele, pentru că preferă să le uite și să meargă mai departe. Nu ne plac văicărelile, nu ne plac oamenii care se plâng. Dar, din când în când, ne prinde bine să mai iasă câte unul și să spună asumat: 

– Mi s-au trântit în nas nenumărate uși. Dar, pentru fiecare ușă închisă, eu am deschis o fereastră!

În valiza cu care venim pe pământ și pe care scrie “Grijă”  înghesuim tot felul de lucruri, oameni, proiecte.

Ai grijă de copii, de casă, de job, de părinți, de business, de grădină, de mașină, de haine, de frigider.

Ai grijă de toți și de toate!

Adică le îngrijești pe toate. Te gândești că Dumnezeu ți le-a dat în grijă. Și aduni zilnic în valiză lucruri și oameni pe care să le duci grija.

Bravo! E foarte bine. Chiar așa și trebuie. Tu ai grijă de tot ce e în grija ta, pentru că toate au ajuns cu un scop la tine.

E minunat să îngrijești, adică să le pui pe toate în grija ta. Dar uneori, ca să încapă toate, trebuie să te scoți pe tine de acolo. 

Uiți că Tu ești prima ta grijă!

De tine trebuie să te îngrijești înainte de orice. Tu, ție ți-ai fost dat în grijă!

Nu te supăra pe oameni că nu ești cea mai mare grijă a lor. Nici pe parteneri, nici pe copii, nici măcar pe părinți. Ei n-au renunțat la ei ca să îți ducă ție grija. Ei duc doar o mică parte din grija ta. Aia mare trebuie să ai timp să o duci singur.

Tu, când duci grija cuiva, duci doar o bucățică din grija lui. Pentru că principala lui grijă trebuie să și-o ducă singur.

Așa că, profită de începutul de an și fă puțină ordine în valiză. Vezi pe unde e grija ta pentru tine și o așază la locul ei. Ea trebuie să ocupe cel mai mare spațiu din valiză. Dacă tu ai grija ta tot drumul, poți să ai grija oricui, pe anumite bucăți de traseu. Și, când celălat nu mai are nevoie, dă-i drumul să-și poarte singur grija.

Dacă simți că nu-ți poți duce singur grija, strigă după ajutor. Există o mulțime de moduri în care poți fi susținut  pentru anumite perioade din viață în care tu să te lași în grija altcuiva.
Tot ce contează e să fii conștient. Să alegi tu cui porți grija și când ai nevoie să o poarte cineva pe a ta.

Atât de simplu e.

Pe noi ne-au învățat greșit să ne punem dorințele în gând. Dorințele se spun cu voce tare, să le audă responsabilii cu dorințele. Cine sunt responsabilii? Mama, tata, bunicii, nașii, mătușile, șefii, prietenii.

Nu sunt mereu aceiași. Funcția asta se primește pe tăcute, dar dorințele se strigă în gura mare. Se scriu în scrisori, pe mesaje, pe pereți de Facebook și de dormitoare.

De câțiva ani, dorințele mele stau să spargă pieptul. Și blochează căile respiratorii. Mă trezeam că rămân fără aer, răgușită…

Dorințele se spun cu voce tare, să le audă responsabilii cu dorințele.

După mai multe rânduri de amigdalite, laringite, mult roșu în gât și toate formele de răceală, am înțeles că e de la dorințele care stau acolo, în coșul pieptului, gata să-l spargă. Și am început să le șoptesc celor din preajma mea, apoi să le strig în gura mare.

Acum, dorințele mele și-au făcut singure calea spre cer. Și se împlinesc cu o rapiditate pe care o cunosc doar cei care sunt martorii cei mai apropiați ai vieții mele. 

Astăzi nu îmi doresc nimic material pentru mine. Nimic. Mi s-a îndeplinit acum câțiva ani o dorință – să pot să-mi ofer singură tot ce am nevoie.

Dar îmi doresc multe sms-uri pentru Sarah, îmi doresc o casă plină de Crăciun cu oamenii dragi din viața mea, îmi doresc să nu fie nimeni supărat pe mine pentru vreo vorbă sau vreun gest nepotrivit și pe care n-am apucat să-l repar. Îmi doresc să iubesc, să găsesc mereu inspirație pentru cele mai bune decizii. Îmi doresc să le dau voie oamenilor din viața mea să facă pentru mine ce pot ei mai bine și mai frumos. Îmi doresc să iau cu mine în anul nou toate obiceiurile bune pe care le am și să las în 2021 pe cele care nu mă mai susțin să cresc și să rămân sănătoasă și fericită.

Îmi doresc să rămân în misiunea mea și să reușesc să găsesc motive de bucurie în fiecare zi.
Îmi doresc să o văd pe Maya râzând fericită și să-mi răspundă mama la telefon cu zâmbetul pe buze. Îmi doresc să mă bucur de toți oamenii pe care îi iubesc și să descopăr locuri, povești și întâmplări noi în anul ce vine. Dar, cel mai mult îmi doresc să nu uit în nicio dimineață că viața se întâmplă… astăzi, aici, acum!

E altceva spus slotgameskaz.com repetiție, „a primi” pentru mine are o altă conotație în ultima vreme.
Nu ne-a învățat nimeni nici să dăm, nici să primim. Am învățat să cerem și să așteptăm. Am învățat să cântărim și să reproșăm. Am învățat să spunem „mulțumesc” ca și când ni se cuvine, nu ca și când suntem recunoscători. Dragon Money

Multă vreme n-am știut cum să primesc.  Atunci când cineva se oferea să facă pentru mine ceva, aveam grijă să anunț repede că mă descurc singură. Atunci când cineva îmi spunea că sunt bună, mă apărăm repede cu „fac și eu ce pot” și când cineva îndrăznea să-mi spună că sunt frumoasă mă scuzam repede cu „m-am aranjat, am fost la coafor, sunt machiată, îmi vine bine haina asta”.

De puțin timp am învățat să primesc. Să le dau voie celor care chiar vor să mă ajute să o facă, să primesc aprecieri și să mă bucur de complimente cu toată credința că oamenii aceia, dacă au făcut și au spus asta, chiar asta au vrut să spună și să facă.

Iar de fiecare dată când cineva îmi spune ceva frumos despre mine sau îmi dăruiește ceva, spun „primesc, primesc!”.

Am deprins de la cursul Silva și gestul prin care îmi bat degetele pe piept în timp ce spun „primesc, primesc”.

Când spui cuvântul ăsta, chiar simți cum vine la tine și se lipește de tine acest compliment.
Faceți acest exercițiu! Spuneți-le oamenilor ceva frumos despre ei și o să vedeți cât de mulți se fâstâcesc. Pentru că nu știu cum sa răspundă. 

Ar crede, dar se tem, ar primi, dar n-au curaj, ar lua, dar poate nu li se cuvine.
Învățați să spuneti voi „primesc, primesc” de fiecare dată când cineva face ceva bun pentru voi și o să vedeți cum încet, încet și ceilalți vor face asta.

Nu e nici aroganță că știi, nici slăbiciune că nu crezi, nici stânjeneală a celui care se trezește cu pachetul în brațe… e simplitatea omului care vede buna credință în celălat și își dă voie să fie receptor.

O să încep eu. Dacă sunteți aici și ați citit acest articol până la capăt, înseamnă că sunteți oameni frumoși și buni care vor să devină cele mai bune variante ale lor.

Și voi răspundeți în comenterii cu…

În tot turneul acesta european am deschis brațele de mii de ori și mi-am lipit sufletul de mii de suflete.

Acolo, în întâlnirea aceea magică, trăiește îndemnul biblic – “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți“.

Când reușești să primești în sufletul tău un alt suflet complet necunoscut, să dai voie câteva secunde celor două suflete să se cunoască, acolo se întâmplă magia.

Când cei doi se desprind, un suflet pleacă în pasul ștrengarului, iar celălalt țopăie de fericire!
Îmbrățisarea e terapie. 

Îmbrățisarea e vitamină.

Nu țin minte toate chipurile cu care am vorbit în acest turneu, dar îmi amintesc senzația trăită de fiecare dată când copiii și oamenii mari își deschid brațele pentru cea mai sfântă apropiere care se poate întâmpla între doi necunoscuți.

Sunt recunoscătoare fiecărui omuleț care a trăit alături de mine bucuria de a permite ca două suflete să se întâlnească într-o îmbrățișare!

E locul cel mai sigur în care să plângi, să râzi, să tremuri, să cazi, sa te ridici, să mori ca să te naști din nou…

Nicăieri în lumea asta un suflet nu o să se simtă mai în siguranță decât în brațe. Și, chiar dacă asta durează câteva secunde, pot să devină unele dintre cele mai importante secunde din viață!
Uneori, o singură îmbrățișare îți dă putere să mergi până la capăt cu capul sus și cu inima plină de lumină.

Îmbrățișați și lăsați-vă îmbrățișați până într-o zi în care veți fi chiar voi ÎMBRĂȚIȘAREA!

Deschideți brațele și îmbrățișați oamenii cu care va întâlniți! Chiar dacă ei nu sunt obișnuiți să facă asta. Învățați-i! Desfaceți brațele și stați acolo preț de câteva secunde. Conștient. Imaginați-vă că în timpul ăla sufletele se cunosc. Dați-le acest timp!

Cu cât o să cunoaștem mai multe suflete, cu atât o să le înțelegem mai bine povestea. Și, când înțelegi, accepți mai ușor, nu mai judeci, înveți să ajuți.

Cu cât cunoaștem mai multe suflete, devenim mai buni.

Îmbrățisarea poate să fie o cale în transformarea fiecăruia dintre noi în cea mai bună variantă a noastră.

Îmbrățișați și lăsați-vă îmbrățișați până într-o zi în care veți fi chiar voi ÎMBRĂȚIȘAREA!

Avea bunica un fel foarte sănătos de a privi viața. Nimic nu era generator de stres. Bunica nu se grăbea nicăieri, pentru că știa exact spre ce se îndreaptă. De ce s-ar grăbi spre o destinație care își mută punctul terminus de la o zi la alta?

„Doară nu-i sfârșitul lumii” – tot bunica zicea, atunci când eu băteam din picior și îmi doream ceva ACUM.

„Fă-le pe rând, una câte una!” Doamne, cum s-au întipărit în mintea mea toate expresiile astea!
Dar astăzi m-a strigat de undeva, dintr-un sertar al minții, vorba bunicii: „Din tăt ce-i musai, fă ce poți”.

„Musai” ăsta ardelenesc, românescul lui „trebuie”. 

– Păi, dacă-i musai să fac tot, cum să fac numa ce pot?, o întrebam eu contrariată.

– Păi degeaba îi musai, copilă, că dacă atâta poți, atâta poți. Poate restu' îl poate altu'!

O poezie bunica asta a mea! Punea atâta înțelepciune în fiecare pildă pe care mi-o spunea!
Despre niciun lucru nu mi-a zis că „mă învață”. Dar învățăm cu fiecare lucru pe care mi-l spunea. 

Fă numa' ce poți din ce îi musai. Că dacă trebe și nu poți, ori nu mai trebe, ori într-o zi o să poți.

Aseară am avut o discuție cu cineva despre felul în care văd eu lucrurile.

Și, încercând să-i explic lui, de fapt, mi-am așezat mie și mai clar felul în care privesc viața.

Eu sunt despre mine. Eu. Corpul meu, inima mea, gândurile mele, fiecare celulă din bucățica asta de corp este despre mine. Eu dau voie cui vreau eu să-mi atingă inima, mintea și corpul.

 În rest, tot ce fac, tot ce construiesc sau dărâm, tot ce primesc sau părăsesc, totul este despre alții. Despre copilul meu, familia mea, oamenii mei, iubirile mele, pasiunile mele…

Eu sunt doar un instrument prin care ele, în interacțiunea cu mine, se împlinesc sau se transformă în altceva.

Am început anul cu un gând extraordinar: concentrează-te pe tine! După aproape 12 luni în care am mai deraiat pe ici, pe colo, pot să spun că mi-a ieșit în cea mai mare parte a timpului.

Uneori îmi mai fură câte cineva atenția și mă redresez mai greu.

Uneori îmi pierd mai mult timp decât trebuie gândindu-mă la ce au făcut sau nu au făcut alții.

Eu sunt inima, mintea, corpul meu.

Dar vine o nouă zi în care mă trezesc cu mine, pentru mine și îmi amintesc că, dacă eu sunt bine, toate în jurul meu vor prelua din starea  mea.

Eu sunt inima, mintea, corpul meu. Când acestea nu vor mai fi ființă, va rămâne doar ceea ce am fost eu în legătura cu alții. Dar, cât exist și mă trezesc vie în fiecare dimineață, prima obligație de a-mi face bine e despre mine.

Cum se abordează ziua de luni, cum privim începutul de săptămâna ?

Ca pe o nouă șansă de a lua de la capăt , orice. 

În capul meu circulă atâtea gânduri frumoase, că mi-au ocupat toată mintea!

Celelalate, știți voi care :), stau în jurul capului și vânează o fisură ca să poată intra. De aia spun eu despre oamenii care gândesc urât despre alți oameni că s-au lovit puțin la căpuț. 

Ce sunt gândurile pozitive?
– O bucurie (de la cafeaua de dimineață la un copac galben de pe stradă). 

– Sentiment de generozitate – fii bun! Fii bun când răspunzi la o întrebare, fii bun când te abții să spui lucruri, cântărește impactul pe care îl are pentru alții ceea ce faci, ajută, rămâi atent la oamenii din jurul tău și la nevoile lor. 

– Bine pentru celălalt: dă ceva cuiva. Oricui. Cu cât ți-e mai îndepărtată persoana ca grad de rudenie, cu atât sentimentul e mai puternic. Donează într-o campanie, cumpără ghetuțe, spune ceva frumos vânzătoarei de la magazin, zâmbește-i șoferului de la autobuz. Pregătește un mic-dejun altfel pentru ai tăi. 

– Liniștea e un gând pozitiv. Oprește-te din tot și stai câteva minute. Închide ochii și stai pur și simplu. 

– Pacea sufletească. Împacă-te cu toți cei cu care ești certat. Fă pace. Pune jos armele și acceptă că în război nu există câștigători. Toți pierd. Oprește tu partea ta și celălalt nu va mai avea cu cine să se bată. 

Nu am făcut mereu așa. Am ascuns mulți morți prin beciuri și-apoi trăiam cu teama că vor fi descoperiți.

 Dar, de câțiva ani, am învățat cum să-mi iau în fiecare dimineață vitaminele de care am nevoie pentru o inimă, o minte și un corp sănătos.

 Tot ceea ce fac în fiecare zi sunt acțiuni care mă susțin să cultiv emoțiile de ordin superior.
Asta implică un antrenament zilnic. Dar rezultatele sunt fantastice și starea mea de bine îi face pe oameni să-și dorească să intre în starea mea.

Construiește-ți o sferă plină de lumină și ia de acolo câte o rază pentru fiecare om care îți iese astăzi în cale! 

Cu zâmbet, vă rog, toți cei care ne-am trezit și suntem în viață în această minunată zi de 20 noiembrie!

Dacă ar fi să vorbești sincer despre ce faci tu în cea mai mare parte a timpului și ai vorbi despre „cu ce te ocupi”, ce ai răspunde?

Cum sună: cu ce te ocupi?

Mă duce cu gândul la ocupația turcească sau ungurească, la perioadele despre care am învățat la istorie că țara noastră s-a aflat sub ocupație.

Acum eu mă aflu sub ocupația mea. Eu cu mine suntem pe baricade diferite. Eu vreau să trăiesc liberă de orice obligații și „mine” găsește în fiecare zi activități care să mă țină ocupată. Nu mă ocupă turcii sau romanii sau austro-ungarii sau rușii… nu e nevoie de ei ca să-mi îngrădească libertatea de mișcare și acțiune. Mă ocup eu. În fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare secundă. Eu sunt cea mai dură ocupație ce mi-a fost dat să trăiesc.

Și zi de zi îmi propun să iau armele și să ies la luptă. Mai prind din când în când putere și, în câte o zi de luni, început de lună, de anotimp, mă mai războiesc cu ocupația și reușesc să mai obțin câte o favoare. Dar nu ține mult. Timpul se scurge și eu mă trezesc din nou ocupată peste măsură și iar mă simt exploatată , folosită, iar plătesc un bir care mă face slugă pe pământul meu și iar îmi vine gând de război…

Cu ce te ocupi?

Eu mă ocup cu tot ce poți ocupa mintea și viața unui om. De la răsărit la apus și uneori mă ocup și în timpul nopții.

Am reușit și performanța de a mă preocupa. Adică mă ocup în avans, să nu rămân cumva descoperită vreo secundă, am grijă sa țin în stand-by activități care stau în anticamera de preocupare.

Îmi doresc enorm și pregătesc o strategie prin care să mă ocup și de mine – nu doar pe mine!