Temeți-vă, în schimb, să nu îmbătrâniți degeaba.

Temeți-vă să nu trăiți în rușine, vinovăție, frică, ură, apatie, furie, mândrie sau răzbunare.

Temeți-vă să nu iubiți, să nu înțelegeți, să nu acceptați sau să nu iertați.

Temeți-vă să nu aveți curaj.

M-am pregătit pentru întâlnirea cu cei 55 de ani. De câțiva ani, fac curat: în relații, în agendă, în minte, în lucruri, în proiecte și în parteneriate.

Cu o zi înainte de ziua mea, au plecat de la birou 500 de kilograme de hârtie – tot trecutul scris și prescris în acte.

Sunt în curat, inclusiv cu o nouă carte de identitate.

Ieri a fost prima zi din restul vieții mele.

Doamne, Îți mulțumesc!

Am TOT!

Am trăit una dintre cele mai emoționante, surprinzătoare și explozive aniversări din viața mea. Am primit de la Damian cel mai frumos cadou: o infuzie de energie, emoție, fericire pură.

Au intrat și, pe nesimțite, ne-au luat pe toți într-un vortex de energie. Deși erau peste 100 de oameni adunați într-un spațiu în care aerul condiționat nu mai făcea față, la peste 40 de grade, toată lumea sărea într-o manifestare de bucurie copilărească, așa cum rar am văzut la o petrecere cu oameni veniți din atâtea părți.

Momentul special a fost când Damian m-a invitat lângă ei și una dintre fete a început să cânte un început de doină în care am simțit toată melancolia și duiosia. Știți ce sentiment am trăit? Cel pe care îl au copiii proaspăt scoși din covată, după baie,și pe care mamele sau bunicile îi piaptănă cu toată grija și dragostea. Pur și simplu, m-am simțit descântată de toate relele și grelele. Am început să plâng, copleșită de atât iubire, și deși nu-i vedeam, știu că mulți dintre cei prezenți, conectați cu mine și cu întâmplările din viața mea, au avut lacrimi în ochi. Damian m-a pupat pe cap și gestul lui mi-a amintit de tata, și iar m-au cuprins toate dorurile. Ar fi vrut să fie și să vadă câtă iubire adunasem în jurul meu.

Din emoția aceea trăită cu fiecare celulă, energia s-a ridicat în tot corpul și s-a transformat într-un foc de artificii. O să țin minte toată viața acel moment.

Mulțumesc, Damian, pentru una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. Ați cântat, ați descântat și ați încântat în cel mai autentic lăutăresc românesc mod posibil. Vă iubesc.

Și uite așa ajungem la păcat. Pentru că a nu trăi în adevăr e “păcat.”

Ce știm că e păcatul? Acel ceva pentru care o să plătești.

Bătrânii noștri credeau, așa cum îi învață religia, că păcatele se plătesc în iad și pedeapsă e ceva de care trebuie să-ți fie frică.

Noi știm astăzi că păcatele se plătesc aici, mai devreme sau mai târziu. Și nu așa cum credeau bătrânii noștri, fierbând în cazane cu smoală. Păcatele se plătesc prin falimente personale, profesionale și financiare, prin boli, păcatele se plătesc prin pierderea prietenilor, a locurilor de muncă , a avantajelor.

Ce știm de la bunici că înseamnă să plătești păcatul? Te spovedești și îți dă preotul un canon : trei „Tatăl nostru”, două „Născătoare de Dumnezeu”, un „Crez” și trei vineri de post.

Dar canonul pe care îl primești direct de la Doamne Doamne, ca să poți merge mai departe, poate însemna un pat de spital, un cont gol, un om care pleacă departe, un job pe care nu-l mai avem, un accident, o moarte, un faliment…

Probabil, după ce îndeplinim canonul, păcatul se iartă și cei mai mulți aleg să mai pună jos o minciună din viața lor.

Cum traduc eu asta? Ieși din prefăcătorie! Nu te mai amăgi, acceptă adevărul și pune jos toate “păcatele” de dinainte. Acceptă canonul care te trece din prefăcătorie în adevăr și treci pe noua treaptă de vibrație energetică având sufletul mai ușor.

“Păcatele” se fac pe pământ și se plătesc tot aici.

Când Îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte păcatele, de fapt, Îi cerem să ne pună în situații în care să scăpăm de ele. Și apoi ne supărăm pe felul în care alege el să ne respecte dorința.

Ne vine greu să ne dezbrăcăm de hainele prefăcătoriei. Să umbli cu sufletul dezgolit e mai greu decât să umbli în fundul gol. Dar cei care îndrăznesc știu că nu poți ieși din prefăcătorie decât prin acceptarea adevărului. Iar acesta te aduce, în diverse feluri, în punctul zero de unde ai și în stânga și în dreapta, infinitul.

Ești liber să faci tot ceea ce îți dorești. Cu o mare condiție: fără prefăcătorie!

De oamenii care dau verdicte. Pun etichete. Se bat cu pumnul în piept că dețin secrete și vând iluzii. Au eșuat în propriile relații, cu visele lor, cu copiii lor, cu munca lor, cu kilogramele, sănătatea, banii lor – dar vând rețete celor care sunt disperați să le cumpere, fără să se mai uite pe termenele de garanție.

Mi se pare teribil cum oamenii nu cumpără un kefir ieșit din garanție (deși, până la urmă, ce e kefirul, dacă nu un fel de lapte stricat?!), dar cumpără produse vândute de oameni în afara termenelor de credință, onestitate, smerenie, moralitate.

Oamenii cumpără iluzii și scenarii care au reușit doar în imaginația celor care le-au scris.

E în acest moment o aglomerație foarte mare de vorbitori, comunicatori, specialiști în cum să crești copiii, cum să păstrezi relații, cum să faci bani, cum să slăbești…

M-aș bucura să vă uitați bine ce cumpărați. Să încercați să măsurați cât e informare și cât e dezinformare.

Privind ce se întâmplă în „piață publică”, nu pot să nu-mi amintesc o întâmplare din anii ’90, când am mers prima oară în Turcia cu mama și cu două mătuși. Începea micul trafic. Puteai, cu 250 de dolari, să umpli câteva sacose de adidași, blugi, tricouri și, cu niște ghiuluri în buzunar și două covoare sub braț, veneai acasă, le vindeai, făceai 300 de dolari și plecai din nou. Atunci, în prima și ultima mea călătorie în acest scop, întâlneam foarte mulți vânzători ambulanți. Toți strigau și trăgeau de noi: „Suvenire, madam, ieftin, madam”. Știam de la veterani că nu e ok să cumperi de la ei (confiscă poliția marfa). Mama și-a lăsat sacoșele jos și i-a spus unuia extrem de insistent: „Domnule, ești turc? Nu înțelegi că nu-mi trebuie?”.

Am fix același sentiment doar că, de data asta, oamenii nu mai cumpără lucruri cu care să-și înfrumusețeze corpul, ci cu care să-și lumineze mintea.

Rămâneți pe drumul vostru, oricât de tare ar trage de voi unii în stânga și în dreapta! Ascultați-vă corpul. Credeți în ceea ce simțiți dincolo de ceea ce vedeți!

Stați cu sita în mână și cerneți.

Mai bine un pumn de făină curată decât un sac plin de tărâțe.

Mai țineți minte cum ne făceam mâinile scaun ca să susținem un prieten, în copilărie? Și îl plimbam ca pe un rege? Și-apoi făceam schimb și el era la ținere și altul lua locul regelui? Uite-așa cred că suntem noi. Ne ținem unele pe altele, ca să ne susținem. Și ne susținem, ținându-ne. Cât e de simplu!!!

Pe mine simt că mă susține iubirea multor oameni. M-am născut într-o familie în care am fost iubită cu inima, cu brațele, cu rugăciunile, cu toată ființa celor care m-au primit în lumea lor. M-au iubit fără măsură și mama, și tata, și bunicile, și mătușile, și unchii, și verișorii, și vecinii…

Am venit pe lume într-un neam de iubitori de oameni și de copii, într-un colț de lume în care oamenii își iubeau aproapele ca pe ei înșiși.

De când sunt mare și munca mea e despre oameni, pentru ei și printre ei, simt că mă susține iubirea multor oameni pe care nici măcar nu-i cunosc. Oameni care m-au văzut, poate, la un spectacol sau m-au ascultat la radio, oameni care m-au citit sau, pur și simplu, m-au întâlnit într-un anume loc din lume.

Pe brațele acelea eu merg, urc, uneori plutesc și uneori mă odihnesc.

În toate campaniile eu cobor din rolul de susținut în rolul de susținător. Și pun în munca mea toată energia și toată credința. Și chem cât mai multe suflete să ne dăm mâna și să (ne) susținem!

Când te eliberezi de frici și de vinovății, de oamenii toxici din viața ta, de proiectele care mai mult consumă decât oferă, de casele care sunt găuri negre, de mașinile care stau mai mult în service decât pe drum, de hainele care nu-ți mai aduc nici confort, nici plăcere, de visurile nerealiste, de prieteniile false, de prefăcătoria că nu vezi prefăcătoria…, de iluzia că ți-e bine și așa, rău, de mâncarea care înlocuiește iubirea, de alcoolul care îmbată realitatea, de comparațiile care blochează încrederea, de grija pentru viitor și regretul pentru trecut…

Când toate astea pleacă din viața ta, nu pleacă oricum – ci cu brațele pline de kilogramele în plus, de cearcănele negre din jurul ochilor, de șanțurile care îți brăzdează fruntea și liniile din jurul gurii care îți opresc zâmbetul.

Recitește lista.

Ia-le pe rând, vezi ce te mai împiedică să fii ceea ce ești deja – Minunea lui Dumnezeu! –, și apucă-te de treabă.

Fă curățenia de primăvară. Pregătește-te pentru Paști. Începe. Nu te grăbi. O să dureze atât cât e nevoie. Dar începe. Fă primul pas, cel ce deschide ușa în spatele căreia ți-ai închis libertatea de a fi fericită.

Ne-a invitat psihologul Constantin Tui să spunem asta cuiva de lângă noi. Iar eu am simțit că bunicuțele din spatele meu așteptau să spună asta cuiva care să le privească fără să le judece.

Și am trecut din mâna în mână, din privire în privire, din bunică în bunică, ascultând această mărturisire atât de profundă. Iar una dintre bunici s-a uitat cu ochii plini de lacrimi în ochii mei și-a spus: „Mă iert pentru tot ce nu am făcut pentru copilul meu, deși aș fi putut”.

Era toată durerea lumii îngropată în această mărturisire. Am văzut în ochii ei durerea tuturor mamelor și m-am gândit la toți copiii care ar da orice să-și audă mamele lor spunând asta. Pentru că ei le-au iertat demult. Tot ce mai așteaptă copiii e ca și mamele să se ierte pe ele însele.