Copiii de astăzi şi-au propus să-şi crească părinții mai repede. Nu vor să aştepte să îmbătrânim ca sa fim înțelepți. Copiii de astăzi sunt nerăbdători să crească parinti care să le înțeleagă adevăratele nevoi si care să-i lase să-si aleagă singuri drumul în viață . Copiii de astazi vor părinţi maturi, echilibrati, vor părinți pozitivi si optimiști. Copiii de astazi vor părinţi care să-i laude, să-i încurajeze, să-i susțină. Copiii de astăzi vor părinţi cărora să nu le pese de ce spune lumea, ci să le pese de ce simte copilul lor. Copiii de astăzi vor părinţi care să le crească aripile, nu să le taie. Copiii de astăzi își cresc părinţi care să nu renunțe la propriile vise . Ne solicită atât de mult încât nu putem face abstracție de nevoile lor. Trebuie sa învățăm repede, repede din fiecare întâmplare. Cu fiecare experiență trebuie sa fim mai instruiţi , mai pregătiți sa-i înțelegem. Copiii noştri au nevoie de parinti antrenați sa le respecte deciziile, pregătiți sa-i susțină când alegerile nu sunt in acord cu ceea ce ar fi vrut ei. Eu si generația mea ziceam cum ziceau părinții si făceam cum știam noi. Asta până într-o zi în care oboseam să ne mai prefacem că îi ascultăm sau ei se prindeau că socoteala de acasă nu are nicio legătura cu ce facem noi în afara casei. Şi-atunci se declanşa conflictul. Conflictul dintre generații. Mie mi-e din ce in ce mai clar. Copiii de astazi nu mai vor sa facă lucrurile pe ascuns cum le făceam noi si nu se prefac nicio secundă că ne dau dreptate. Ei comentează, ne corectează, ne verifică, ne analizează. Copiii de astăzi ne respectă dacă le merităm respectul si ne ascultă doar dacă știm sa ne facem auziți . Copiii de astazi nu mai aşteaptă sa facă 18 ani ca să poată face abstracție de ce vor părinții aşa că fac alegerile la timpul lor, după sufletul lor. Şi pe față. S-au născut curajoși si ne obligă să-i lăsam așa. S-au născut puternici si nu ne lasă să-i facem slabi. S-au născut creativi si nu se aşază în șabloane. Pentru copiii de astăzi ori suntem părinţi ori avem o problemă. Nu prea ne lasă loc să alegem. Si cu cât ne împotrivim noi mai mult cu atât se încăpățânează ei mai tare. Pentru că noi am adus pe lume generația copiilor care își cresc părinți frumoși .

De mai multe ori. Mă duc în Scoția ca la prietena mea acasă. O cheamă Monica și e măritată cu John. Findley îi cheamă pe amândoi. El e scoțian la fel ca mama lui. Pe care am cunoscut-o și este o femeie minunată. I-am cunoscut și surorile. Una dintre ele,Collete, e și sora mea dintr-o altă viață. Mă duc în Scoția de câte ori îmi fac timp pentru că m-aș duce acasă la Monica și la capătul pământului. Iar Scoția o văd în primul rând prin prisma oamenilor pe care eu i-am cunoscut acolo. Sunt norocoasă să fi avut ocazia să mă primească în casa lor cu ușa larg deschisă și sā văd o normalitate la care mulți dintre români visează de o căruță de ani. Primul lucru pe care mi l-a spus Monica acum mulți ani când am aterizat pe aeroportul din Glasgow a fost să am grijă să nu-mi cadā pe jos vreo hârtie pe care nu o văd că în secunda doi apare cineva care îmi pune în față o amendă de 50 de lire. Am rămas cu asta în minte sperând la ziua în care voi putea și eu să spun asta cuiva care aterizează pe Otopeni. Apoi am rămas îndrăgostită de verdele din jurul lor.   Mi-a plācut mult  cât de diverși sunt oamenii și de cât de aranjate sunt femeile lor. Nu am văzut nicio femeie cu părul vraiște. Fie se duc la coafor în fiecare zi, fie și-au făcut un obicei din a-și aranja părul fiecare acasă la ea ,dar femeile din Scoția nu ies burzuluite. Nu pun preț pe haine. Pot să-și ia blană și șlapi, să pună un sac pe ele, pot să se îmbrace complet nepotrivit atât din punct de vedere al materialelor cât și al culorilor, dar coafură rezistă. Mama lui John, soacra prietenei mele, este o scoțiancā tipică : înaltă, luminoasă , deschisă și care are un obicei pentru care o invidiez. De mai bine de 40 de ani, în fiecare zi de marți se întâlnește la ora 17.00 să-și bea ceaiul cu prietena ei și sā discute. Când acasă la una când la cealaltă, nu ratează nicio săptămâna în care împărtășesc lucrurile și întâmplările din viața lor. Monica are grijă când ajung în Scoția, unde am fost însoțită de fiecare datā de prieteni sau de Maya, să ne arate locuri și oameni. Aștept vara viitoare să merg pentru o săptămână în care să facem turul castelelor iar Maya își dorește să vadă locurile în care s-a filmat Harry Poter. Vā recomand Scoția în august. La Edinburgh se întâmplă un festival de teatru- unul dintre  cele mai mari din lume. Timp de o lunā orașul freamată de spectacole și evenimente în diverse spații dar mai ales showuri de stradă. În ultima vizită am avut parte de un eveniment organizat pe vârful unui deal și ne-am bucurat din plin de muzică la cimpoi și dansurile scoțiene. Am putut să ne alegem clanul din care vrem să facem parte și am văzut o demonstrație a unui turnir.   O degustare de whisky scoțian este obligatorie, așa cum nu poate fi ratat în Edinburgh restaurantul lui Jamie Oliver. Nu am văzut încă monstrul din Loch Ness dar Monica mea se poate transforma în cine vreau eu dacă asta mă distrează foarte tare. Abia aștept să revin în Scoția și sā mă bucur de o țarā frumoasă cu locuri de poveste si de oamenii minunați pe care eu îi cunosc acolo.    

Să  ajungi în  Sahara și să prinzi ploi torențiale care se transformă în ploi mocăneşti, nu e puțin lucru. Am făcut asta în  vacanța de Paște 2015. Prima experiență pe un alt continent în care am luat-o și pe Maya. Am considerat că e suficient de mare să reziste la o astfel de călătorie în care trebuie să te adaptezi unui grup și unor condiții  nu neapărat comode. Să străbați de-a lungul și de-a latul Marocul într-o  săptămână este o aventură. Am plecat din Casablanca unde nu am ratat o cină la restaurantul devenit celebru datorită poveștii de iubire dintre Humphrey Bogart și Ingrid Bergman din filmul cu același nume și a doua zi dimineața am început să descoperim acest loc minunat. 1001 Adventures a avut grijă să avem de toate în povestea asta: și cazări in Riad- casele lor tradiționale absolut minunate și ouă roșii pentru ziua de Paște. Am fost în Fes la celebrele vopsitorii de piei de animale. Acolo, la intrare, am primit fiecare un mănunchi de mentă pe care l-am ținut la nas pe tot parcursul vizitei în vopsitorie. Ar fi fost imposibil să  rezistăm prea mult fără el din cauza mirosului. Nu trebuie ratată o vizită în Hammam. Dacă suferiți  de pudoare, nu recomand. Dacă nu aveți o problemă să  rămâneți dezbrăcată complet într-o încăpere cu mai multe femei de toate vârstele, toate la fel de dezbrăcate, puteți să aveți  parte de cel mai revigorant masaj din viața voastră. Pe cât sunt de discrete în scoaterea la iveala a vreunei bucățele  de piele atunci când sunt îmbrăcate, pe atat sunt de dezinvolte și de relaxate să-și arate nuditatea în locurile destinate numai lor. Rar mi s-a întâmplat să văd un grup de femei sporovaind cu atâta lejeritate , ca la șezătoare, doar că nu purtau nici o hăinuță. In Maroc am mâncat cușcuș cât pentru toată viața. Maya nu mai vrea să audă de acest aliment. Taginele sunt niște  tocănițe cu carne, musai carne, legume fierte până la forma naturală de piure și neaparat garnitura tradițională – cușcușul . Ca să ajungem în Sahara am trecut toți Anzii posibili așa că i-am văzut în splendoarea lor. Canioane, trecători, vârfuri golașe și zone pline de vegetație. O spendoare. Din păcate, drumurile lor nu sunt cele mai bune dar nici cele mai rele. Cel mai greu e să reziști în microbuzul care leagă orașele și acestă deplasare nu se poate face altfel. Dar a meritat să batem atâta amar de drum ca să ajungem in Sahara.   Urma să călătorim pe cămile și să străbatem dunele de nisip. Trebuia la apus să prindem cel mai înstelat cer din tot ce-am văzut și la răsărit să descoperim soarele rază cu rază de după dunele de nisip. Din păcate, nu am trăit aceste experiențe dar am avut parte de una la care nimeni nu s-ar fi așteptat. A plouat torențial. Noi.. pe cămile. Cămilele ude, noi uzi până la piele, nisipul ud, corturile ude…nu pot descrie senzația pe care o ai călătorind pe cămilă, pe dunele de nisip din Sahara cu chiloții uzi până la piele. Noroc că s-a organizat Sorin, ghidul nostru, reprezentantul agenției și am luat camere în care am reușit  să facem dușuri calde și să ne mai uscăm puțin  hainele. Majoritatea bagajelor rămăseseră în altă parte noi eram doar cu strictul necesar, cât să ne descurcăm pe cămile. Oricum…a fost o super Aventură . Totul s-a încheiat în Marrackech. Este oraşul în care îmi doresc să revin și să-i acord mai mult timp. Am fost fascinată de amalgamul de oameni și culturi. Gradini superbe, monumente dantelate, flori în toate culorile pământului. Medina, partea veche a orașului este Turnul Babilonului din Maroc. Nu întâmplător se spune despre Maroc că este “un copac cu rădăcini arabo- musulmane ale cărui crengi sunt îndreptate spre Europa”. Dincolo de ceea ce am văzut, am trăit experiențe frumoase și amuzante legate de oamenii cu care am fost și pe care i-am întâlnit. Nu înțelegeam de ce toți cei cu care mă întâlneam îmi spuneau Fatima. Am întrebat la un moment dat ghidul și mi-a spus legenda acestei femei, fiică a lui Mahomed. Fatima a orbit un bărbat care o privea doar îndreptând mâna spre el. Spre amuzamentul întregului grup, ghidul mi-a spus că eu semăn cu Fatima pentru că  sunt frumoasă  ca și ea, adică arăt ca o sticlă de Coca-Cola. Concluzie: marocanilor le plac femeile cu forme. Rotunde. Am atras toate privirile, fetele din grupul nostru, înalte și slabe, păleau în fața rotunjimilor mele. Cred că nu m-am mai simțit niciodată  atât de admirată. Evident a fost un bun motiv de amuzament pentru tot grupul. Am vizitat  o familie de berberi și am mâncat la ei, în căsuțele lor de lut, simple, sărăcăcioase, dar foarte curate. Toată  familia era acolo bucuroasă  de oaspeți și noi le-am mulțumit  pentru deja tradiționalul cușcuș. Mi-a plăcut mult Marocul. Mă amuzam cum ciobanii lor, cred că  așa  se numesc cei care au grijă de cămile, vorbesc franceza. Eu asociez limba franceză cu discuțiile legate de artă, cultură…iar contrastul între ținutele lor, activitățile  pe care le aveau și limba vorbită era destul de mare. Aș vrea să revin în Maroc. În special pentru Marrackech. Să stau în tihnă într-un Riad, să iau micul dejun la umbra mandarinilor din grădinile interioare și să mă bucur de piața din oraș. Dacă vreți să vedeți o cultură altfel,  sigur acolo găsiți de toate. Iar pentru femeile rotunjoare, poate să fie o terapie minunată pentru încrederea în sine.

Călătoria la Valencia n-a fost chiar o vacanţă în sensul clasic. Dar am reuşit să mă bucur, împreună cu Maya, de multe dintre frumuseţile pe care le are de dăruit oraşul. Împreună cu fata mea, am transformat o călătorie care avea un scop precis într-o minivacanţă dintre cele mai plăcute. Am ajuns în Valencia pentru că trebuia să botez un copil. Nu am reuşit să văd prea mult din oraş, dar a fost suficient cât să-mi dau seama că e verde, cu multe parcuri şi grădini şi cu oameni extrem de civilizaţi şi primitori.

Şi dacă tot am stat acolo trei zile cu treabă, am rezervat una dintre ele Oceanograficului. Este cel mai mare parc oceanografic din Europa şi cel mai important punct de atracţie al oraşului, locul în care poţi să petreci împreună cu copilul o zi întreagă fără să vă plictisiţi. E deschis de la 10 la 22 în fiecare zi şi este construit într-un fel în care copiii şi adulţii pot admira flora şi fauna întregii planete. Unul dintre acvarii e un tunel cu pereţi transparenţi, lung de 30 de metri. Senzatia pe care o ai văzând peştii cum înoată pe lângă tine este unică. Şi să vezi rechinii trecând la câţiva metri deasupra capului tău nu e puţin lucru. În plus, am rămas multe zile cu zâmbetul pe buze în amintirea celui mai frumos şi spectaculos show cu delfini pe care l-am văzut vreodată.

Altfel, mâncare bună, mult peşte, fructe de mare, fructe şi o climă caldă şi prietenoasă. Am zburat cu Blue Air, cu biletele cumpărate cu câteva luni înainte şi am obţinut un preţ extrem de avantajos – am ieşit la 100 EUR dus-întors de persoană.

Recomand Valencia primăvara. În fiecare an între 12 şi 19 martie oraşul găzduieşte Sărbătoarea Focului (las Fallas), o sărbătoare care datează din Evul Mediu, când tâmplarii dădeau foc resturilor de lemn adunate din munca lor în mormane imense în ajunul zilei Sfântului Iosif, patronul tâmplarilor (19 martie). În această perioadă la Valencia veţi putea sărbători alături de mii de turişti şi localnici apropierea primăverii. Timp de o săptămână, sute de statui din lemn, hârtie sau carton, reprezentând politicieni, obiceiuri locale sau personaje din cărţi sunt prezentate în lungi procesiuni de stradă. Momentul culminant al serbării este în seara lui 19 martie, când una câte una figurile iau foc, astfel încât la miezul nopţii întreg oraşul pare a fi în flăcări. Una singură este cruţată pentru a fi păstrată în Muzeul Fallero, dedicat acestei sărbători a oraşului Valencia.

    Maya avea 8 ani când am bifat un vis: L-am vizitat împreună pe eroul nostru preferat, pe Moş Crăciun, chiar la el acasă. Nu ştiu dacă mai există cineva care să nu ştie unde locuieşte Moşul cel bărbos, dar pentru cei care au uitat, căsuţa lui şi atelierul de jucării sunt în îndepărtata Laponie, un fel de… judeţ din nordul Finlandei :), o ţară din Nord unde, cât vezi cu ochii, sunt numai brazi, la fiecare curbă de autostradă vezi vreun lac, iar în mijlocul şoselelor, cum trec pe la noi iepuraşii, aici poţi să dai nas în nas cu elani de 2 metri. Dacă sunt 3 maşini înaintea ta pe şosea înseamnă că e aglomerat în trafic, iar dacă stau 3 oameni la o coadă se cheamă aglomeraţie. Am ajuns chiar într-un oraş locuit numai de bărbaţi. Am prins fiecare rasarit superb şi fiecare cel mai frumos din lume apus. Soarele se arată timid pe cer pe la ora 8, iar la 10 dimineaţa apune. La 3 dupa-amiază e beznă şi aştepţi să mergi la culcare dintr-o clipă într-alta. Ca impresie generală, este o ţară foarte frumoasă . Rece, dar civilizată şi interesantă. Limba pare să fi adunat câte ceva din toate limbile pământului: maghiară şi rusă, japoneză şi engleză, ba chiar uneori ai impresia că spun cuvinte româneşti (cele mai puţin ortodoxe care la ei înseamnă însă cu totul altceva). 5 copii, 3 mame, 2 mătuşi şi un domn finlandez extrem de drăguţ, împreună am străbătut împreună această ţară de la un capăt la altul, cu scopul declarat de a-i spune Moşului ce ne dorim pentru acel Crăciun. Chiar dacă nu am prins prea multă zăpadă, întâlnirea cu el, ADEVĂRATUL, a meritat tot efortul şi toată oboseala. Am fost întâmpinați de spiriduși care ne-au prezentat locul și ne-au acomodat cu împrejurimile. În holul mare din casa moșului tronează un ceas imens, acoperă un perete întreg. Spiridușul șef ne-a explicat că în seara de Crăciun, de la acel ceas, Moșul oprește timpul și astfel noaptea de Crăciun se întinde atâta timp cât e nevoie pentru ca toate cadourile să ajungă în cele mai îndepărate colțuri ale lumii. "Așa se explică.. acum înțeleg cum poate Moșul să ajungă peste tot într-o singură noapte..de fapt, doar noi credem că e o singură noapte. El stă cât are nevoie să împartă darurile. Oprește timpul și când termină de împărțit cadouri dă din nou drumul la ceas " a exclamat Maya fericită că a găsit răspuns la o întrebare care o frământa de multă vreme. Și am intrat în salonul în care pe un scaun în mijlocul încăperii stătea chiar el: Măria Sa Moș Crăciun. Copiii au fost extrem de emoţionaţi, iar noi, adulţii, ne-am simţit de parcă eram scoşi la lecţie, prinşi cu tema nefăcută. Moșul este fix așa cum îl știm din povesti. Doar că se poartă ca tot omul la casa lui. E îmbrăcat lejer, în locul pelerinei poartă o vestă tricotată de mâinile Craciuniței și șosetele lui croșetate îți amintesc dacă ai uitat că te afli în cel mai friguros punct al Europei. De la Poşta lui Moş Crăciun am trimis ilustrate celor dragi şi nu am ratat o mică sesiune de cumpărături în Rovaniemi, unde micul nostru grup era privit ca o apariţie. Am călcat pe cercul polar, am văzut Aurora Boreală (chiar dacă numai într-un film, la muzeul de gheaţă), am mâncat carne de ren (spre disperarea copilului meu care îmi spunea cu lacrimi în ochi: Mama, e totuşi un ren!), am râs mult şi-am văzut o altă lume. Dar, cel mai important, l-am văzut pe Moş Crăciun în carne şi… costum roşu! O singură tristeţe am: Maya i-a făcut o listă Moşului care costă cât o maşină. Iar când i-am zis că exagerează, mi-a răspuns senină: Mama, ar trebui să te bucuri. Mi le aduce Moş Crăciun, nu mi le cumperi tu!   Eu am ajuns acolo datorită prietenei noastre Narcisa Suciu și mă bucur mult că i-am oferit copilului meu această experiență unică. Dacă aveți copii merită să luați în calcul eforturi, sacrificii orice alte variante prin care să-i duceți în Laponia să-l vadă pe Moș Crăciun la el acasă.

  " Știu că am fost în punctul în care lumea mi s-a arătat într-o lumină pe care nu o mai văzusem niciodată. Cu locuri pline de vegetație în care m-am simțit singură în mijlocul Pământului și cu locuri pustii în care m-am simțit mai bogată decât am știut că sunt. Africa pentru mine a strigat – Hei, Mirela, cine te crezi? Cu ce-ți pierzi vremea??? Uită-te în jurul tău și amintește-ti cât de puține sunt lucrurile de care ai cu adevărat nevoie… uită-te în jurul tău și observă oamenii cu care poți să împărtășești și pe care i-ai așteptat toată viața. Privește, respiră, cântă, dansează, iubește, iartă și bucură-te!!! Am fost in Africa să trăiesc două săptămâni în care s-au înghesuit în sufletul meu toate stările și sentimentele și emoțiile descoperite de-a lungul vieții. Vă rog, nu aprindeti lumina!”

Asta scriam la întoarcerea  din vacanță într-un testimonial pentru Răzvan Pascu. Dintre toate vacanțele din lume, Africa este cea care a rămas până acum cel mai aproape de sufletul meu. Pentru că acolo am trait un curcubeu de emoții și sentimente, de stări pe care nu le-am mai avut niciodată în niciun alt colț de lume. Am fost în  Tanzania si Zanzibar, într-o  vacanță organizată de 1001 Adventures. Organizatorii de vacanțe cu care am văzut India, Maroc si pe care i-aș alege mereu pentru vacanțe speciale. Am plecat fără nicio așteptare. Îi cunoșteam din grup doar pe Răzvan Pascu ( ghidul nostru) și pe Mateo, nașul fetei mele cu care am ales să trăiesc această experiență. Mai mult am ales Africa pentru că  știam că el își dorește mult să ajungă acolo iar eu voiam să merg într-o destinație în care să descopăr o altfel de lume. Habar nu aveam când am ajuns în aeroport că voi cunoaște oameni care imi vor marca viața definitiv și cu care voi rămâne prietenă pentru totdeauna. Habar nu aveam că va fi vacanța în care eu voi cunoaște din nou, la 40 de ani, emoția îndrăgostirii. Habar nu aveam că voi putea dormi doar 3 ore pe noapte și voi avea energie cât pentru șapte. Mă îngrijora un singur lucru: legătura cu Maya. Cum vom comunica. Dar, Doamne Doamne are grijă de oamenii care caută soluții și mi-a trimis un înger  păzitor. L-am cunoscut pe facebook pe consulul român în Kenia, Cristian Diaconu, un om absolut minunat cu care m-am împrietenit foarte repede. El mi-a sugerat să iau cu mine un telefon necodat în care să pun o cartelă locală pe care să pot comunica acolo cu el. Și în fiecare zi acest om pe care nu-l întâlnisem niciodată în viața mea, mă suna dimineața și seara să-i dau veşti despre mine si restul oamenilor din grup. Ba mai mult, o suna pe Maya și-mi transmitea veştile de la ea. El a fost pentru mine legatura cu "acasă" și prezența lui în acest moment din viața mea m-a ajutat să stau liniștită știind că singura ființă de pe planetă pentru care m-aș fi întors și pe jos, Maya, e bine. Mi-a plăcut Zanzibarul pentru plajele albe și mari, pentru apa albastră  ,albastră, pentru oamenii deschiși și pentru că ne-am distrat foarte tare. Am ieșit în larg cu o barcă ghidată de localnici care ne-au gătit chiar acolo, pe punte, fructe de mare, am ajuns în insule pustii și am făcut snorkeling lângă un Atol într-un decor acvatic. Am cântat, am dansat, ne-am cunoscut și ne-am recunoscut. A fost cel mai compact grup de oameni necunoscuți dar aflați pe aceeași  lungime de undă. Oameni maturi care şi-au cam făcut treaba în viețile lor și care nu mai au nimic de demonstrat în vacanțe. Oameni care erau acolo să descopere o lume nouă și să se distreze bucurându-se de tot ceea ce primesc. Pe insula mirodeniilor, am văzut în  forma naturală toate miresmele pe care le gasim acasă împachetate în tot felul de pliculețe. Am fost în locul în care s-a născut Freddie Mercury, sau cel putin așa se spune. Din tot ce am vizitat în capitala Zanzibarului cel mai tare m-a mișcat Muzeul târgului de sclavi. Văzusem multe filme, citisem multe cărți despre sclavie dar mi se părea totul dintr-o lume care nu mă va atinge niciodată. Asta până când am intrat în beciul în care erau ținuți sclavii înainte de-a fi prezentați în piață pentru vânzare. Nu cred că am rezistat 2 minute. Amosfera era una extrem de apăsătoare și sentimentul meu a fost că  locul păstra încă toată suferința, tristețea și neputința oamenilor care trecuseră pe-acolo. A fost singurul moment în care umbrele unui trecut nu foarte îndepărtat al acelor oameni, ajunsese și la mine. De-acolo, am intrat într-o  școală și am depășit repede amintirea emoțiilor trăite în beciul de sclavi. Copiii sunt copii peste tot în lume. Iar eu vorbesc limba lor. Și ei îmi răspund. Reacționează. Ne-am jucat, ne-am bucurat, am râs  împreună. Le plăcea să facem poze și apoi să le arătăm și lor fotografiile. Am mai trăit o mare bucurie: delfinii care înotau liberi în Oceanul Indian și noi puteam înota pe lângă ei. După o săptămână pe nisipurile albe din Zanzibar a venit rândul rezervațiilor. Am vazut 3 dintre cele mai mari rezervații din Africa: Manyara, NgoroNgoro și Serenghety. În Manyara am trăit a doua cea mai fericită zi din viața mea. Prima a fost ziua în care am născut și în care am înțeles că minunile ni se întâmplă. În Manyara am trăit aceeași  stare de beatitudine. Câteva ore, în care natura ni se dezvăluie în forma ei pură, mie mi-au curs lacrimile de fericire pe obraz și aveam sentimentul că Dumnezeu e peste tot și îmi vorbește din fiecare colț de lumină spunând: " Uite, vezi, astea toate există. Voi trebuie doar să vă bucurați de ceea ce am creat eu. " Nu știam că toată  emoția trăită în rezervație pregătise sufletul meu pentru ceea ce avea să i se întâmple. Inima mea era deschisă, gata să  primească iubire din nou. La ieșirea din parc am primit cel mai frumos cadou făcut vreodată de un bărbat. Stăteam cuminte pe o piatră și mă uitam la pozele făcute de mine în Manyara când băiatul de care aveam să mă îndrăgostesc, m-a chemat : " Vino să vezi ce-am făcut pentru tine!" Și când m-am întors desenase pe cer un curcubeu perfect. A rămas curcubeul întâlnirii noastre și  multă vreme ne-a colorat povestea care mi-a amintit mie, după mulți ani, că iubirea vine când, unde și de la cine te astepti mai puțin. Sigur că am văzut lei și jaguari și elefanți și bizoni și hiene și rezervații cu masai, dar de departe povestea de iubire a fost cea cu care voi rămâne în suflet. După 7 ani în care nu mai simțisem  nicio emoție,  să mi se întâmple asta tocmai în Africa, nu e de ici de colo. Îmi doresc să revin pe continentul negru cu pământ roșiatic și ape albastre precum cerul. Cu oameni săraci, dar demni, cu natura pură și curată . O să închei cu câteva rânduri scrise imediat după vacanță de bărbatul de care eu m-am îndrăgostit în Africa și care a devenit unul dintre cei mai importanți oameni din viața mea .

"Africa mea este un curcubeu. Este curcubeul cel mai complet pe care l-am vazut în viața mea. Este curcubeul Mirelei de la mijlocul vacantei care ne-a înconjurat cu căldură, ne-a arătat ce-a fost și ce va mai fi fost. Și ne-a lăsat să ne imaginăm cum ar fi un curcubeu complet, un cerc de culori și  prieteni care va înconjura lumea. Africa mea este roșie ca asfințitul de pe barcă sau din safari. Este roșie ca pământul  African bronzat parcă și care pare că se ridică înapoi către soare. Este roșie ca vinul de seară. Este roșie  și portocalie ca hainele masailor, ca focul în jurul căruia am stat în  safari. Este albastră ca cerul și pe alocuri înstelată, deși înstelat este prea puțin spus față de mulțimea de infinituri de lumânări de pe cer. Africa mea e galbenă ca leii, dungată ca zebrele, pătată ca girafele sau hienele sau leoparzii. Africa mea e galbenă ca nesfârșitele câmpii, e verde ca jungla de la lacul Manyara, e rozul păsărilor flamingo. Este multicoloră ca peștișorii de la Mnemba Island sau ca Ngorongoro. Este neagră. Africa mea e un curcubeu de oameni, trăiri, sentimente, amintiri.”

Multumesc 1001 Adventures pentru vacanță, multumesc Bogdan pentru poveste.

Am vrut să scriu despre Canada așa cum am văzut-o eu, dar mintea mi-a rămas la oameni. Oameni pe care îi știu dintotdeauna, dar și oameni nou intrați în viața mea. Articolele de pe blog mi-au adus o nouă prietenă tocmai la 10.000 de km distanță, iar viza de Canada – șansa de a-i cunoaște familia prietenei mele stabilite în Calgary de 7 ani, dar și pe soția prietenului meu de o viață care și-a împlinit dragostea pierdută cu 20 de ani în urmă.  

   Cri, Nicu și Camelia sunt români plecați în Canada după ce fiecare dintre ei încercase în țară să-și facă o viață bună. Fiecare avusese câte o căsătorie din care nu i-a rezultat cu plus și toți trei au avut curajul să o ia de la capăt taman la capătul lumii. Dacă prietena mea a avut norocul să găsească în țară bărbatul cu care să clădească o lume nouă într-o țară nouă, pentru ceilalti doi lucrurile nu au fost chiar atât de simple. Cri și Dan au venit împreună în Canada și au început totul de la zero. Nu le-a fost ușor, dar faptul că se iubeau și își doreau amandoi din tot sufletul să reușească i-a ajutat foarte mult. I-am găsit într-o casă uriașă, cu două mașini pe care nu mulți români și le permit în fața porții și cu doi copii care vorbesc, vorba ungurului – fele/fele – adică româna cu accent canadian. Dacă nu i-ai auzi vorbind românește, ai crede despre cei doi adulți că sunt născuți, crescuți la poalele Munților Stâncoși, nu la doi pași de Apuseni. S-au deprins foarte bine cu traiul de departe, le place viața lor aici și au început să prindă rădăcini trainice. Au gânduri de dezvoltare și sunt fericiti că pot să se bucure de copiii lor care trăiesc într-un mediu sigur și care le oferă foarte multe oportunități. Nu strâng bani tot anul pentru o vacanță și au timp și să se bucure de gradina lor, să facă mișcare, să citească, să asculte muzică, să vizeze și să se iubească. De fapt, cred că asta îi leagă atât de puternic. Faptul că au făcut împreună o echipă care ar fi câștigătoare în orice colț de lume. Prietenul meu Nicolae este un artist prin excelență. Un fotograf foarte bun, un jurnalist de calibru, a ajuns în Canada din dorința de a-și împlini o dragoste care rămăsese suspendată timp de 20 de ani. Când a cunoscut-o pe Dana, iubita lui de-acum, viețile lor au mers în paralel: fiecare și-a consumat căsnicia cu altcineva, fiecare a făcut câte un copil – o fată – cu un alt partener pentru ca după 20 de ani să se regăsească. Și au înțeles atunci că simt și vibrează la fel de puternic de parcă dragostea lor ar fi rămas suspendată undeva între cele două momente și aștepta doar un semn să se așeze. Așa a ajuns Nicolae al meu în Canada. Trăiește povestea vieții lui alături de o femeie care este dragostea lui și încearcă să învețe cu ce se mănâncă viața departe de casă. Când m-a luat de la aeroport, în mașina lui cânta Pasărea Colibri și e în continuare foarte legat de România cu care rezonează la peste cei 10.000 de km distanță. A rămas el însuși cumva suspendat între cele două lumi, pentru că tortul lui de iubire are feliile bine împărțite între ele. Acasă a rămas marea lui dragoste – Iulia, fiica lui, o tânără superbă și talentată pe care o să o vedeți în toamna asta la Vocea României (vă fac eu semn care e, să o susținem împreună!). Am cunoscut-o când avea 3 ani și ne-am împrietenit pe viață. Așa m-a descoperit și m-a plăcut tatăl, ei de care mă leagă una dintre cele mai frumoase relații de prietenie. Camelia a făcut un gest pe care puțin oameni îl fac. Mi-a scris în privat că vrea să ne întâlnim și m-a invitat să fiu oaspetele ei. Mi-a spus că m-a descoperit pe Catchy și apoi pe blog și că își dorește foarte tare să petrecem împreună câteva ore. Lucrurile s-au legat și așa am aflat, la o cina cu scoici și vin pe malul Oceanului, povestea ei. A venit în Canada împreună cu fetița ei după despărțirea de tatăl copilului, un eveniment care i-a zdruncinat puternic încrederea în ea și în oameni. Acum este unul dintre cei mai renumiți maseuri terapeuți din Vancouver, e căsătorită cu un canadian, trăiesc într-o casă pe malul Oceanului și speră ca la pensie să vândă tot și să se retragă în Brașov. Trăiește înconjurată de Pacific, dar îi este foarte dor de Marea Neagră. Poate da oricând o fugă în Munții Stâncoși, dar vrea acasă, sub Tâmpa ei dragă, pe care o revede cel puțin o dată la doi ani. Am trăit cu toate simțurile poveștile de viață ale prietenilor mei din Canada și mă întorc acasă fericită pentru ei. O las pe Crina într-o casă superbă condusă de un bărbat pe care, doar când îl vezi, știi clar că și-ar putea salva oricând familia din orice catastrofă. Îl las pe Nicolae într-o casă caldă și primitoare cu o soție foarte fumoasă și extrem de atentă la detalii (știa despre mine, din ce citește pe blog, mai multe detalii decât a observat prietenul meu într-o viață de om), iar pe Camelia sunt sigură că o să o revăd curând însoțită în România de soțul ei, cel care mi s-a părut întruchiparea optimismului și a seninătății. Ar fi trebuit poate să vă povestesc despre Canada? Bine, hai să încerc un articol de turism așa cum, probabil, se face. Eu nu prea sunt atentă la detalii tehnice, nici nu le rețin. Sunt însă câteva lucruri care mi-au rămas în minte: faptul că orașele Vancouver și Calgary erau luminate naoptea de parca era zi în jurul zgarie-norilor. Am avut ocazia să văd, să simt și să trăiesc două săptămâni într-o țară despre care n-am știut nimic înainte de a ajunge acolo. Am primit invitația de la prietena mea pe care în ultimii 7 ani am văzut-o o singură dată. Am obținut viza după un dosar infernal de care s-a ocupat Amalia, salvarea mea, așa că într-o zi din mijlocul lui august, cu copilul de mână, ne înființam la aeroport. După un zbor de vreo trei ore, am ajuns în Amsterdam, unde am făcut escală, apoi alte 10 ore au trecut mai repede decât am crezut. Am ajuns în Calgary și aici o să mă opresc cu detaliile tehnice pentru că vreau să mă opresc mai mult asupra a ceea ce am simțit și am descoperit în lumea nouă în care am intrat. Am văzut trei locuri importante: orasele Calgary și Vancouver și Rezervația naturală Banff din Munții Stâncoși. M-am plimbat între Oceanul Pacific și Munții Stâncoși, am trăit toate cele patru anotimpuri în două săptămâni și am interacționat cu foarte multă lume.   Canada, așa cum am văzut-o eu, este o țară superbă, cu oameni extrem de bine crescuți. Nu știu cât sunt de înclinați spre cultură, nu știu dacă vocabularul lor este foarte bogat în neologisme, dar vă asigur că nu le lipsesc cuvintele “vă rog”, “mulțumesc” și “scuze”. Chiar pot să te exaspereze cu folosirea lor. Nu s-a întâmplat să mă opresc la vreo tejghea sau în vreo cafenea, bar, ghișeu fără ca cel care trebuia să mă servească să mă întrebe mai întai “How are you”? Dacă e să fac o comparație, în India toată lumea este foarte draguță, prietenoasă spre obositoare, pentru că sunt insistenți. În Canada, nimeni nu intervine în spațiul tău, toată lumea are grijă să-ți respecte limitele și intimitatea. N-am văzut bucuria și exuberanța spaniolilor, dar am văzut o liniște pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri. Calitatea vieții există cu adevărat. Oamenii care vor muncesc și au: casă, mașină, haine, vacanțe, timp pentru ei și pentru copiii lor. Românii pe care i-am întâlnit sunt respectați și tratați cu prietenie. Ce am înțeles eu despre cum se trăiește acolo: dacă îți asumi că ai ales să trăiești în țara aceea, vei găsi cele mai bune metode de a te adapta, de a te integra. Dacă încă sufletul tău e la emoția din România, o să rămâi prins între cele două lumi multă vreme.     Prima impresie când am ajuns la prietenii mei Crina și Dan a fost sentimentul că am ajuns într-adevăr în Canada. Pentru că ei au exact ceea ce credeam eu că au oamenii din aceasta țară: o casă imensă, mașini imense, frigidere imense, mașini de spălat și de gătit imense… totul e imens. Recipientele de lapte și de sucuri au alte forme, sunt mult mai mari, iar străzile lor mult mai largi. În Calgary, unde oamenii lucrează mult în industria petrolieră, traiul este mai ușor și locurile de muncă mai multe. Vancouver, unde s-au refugiat toți bogătașii din Hong Kong atunci când englezii și-au luat mâna de pe ei, e un oraș foarte scump și greu de abordat. Deși trăiesc în aceeași țară, cele două state au legi și taxe diferite. Cei din Vancouver plătesc impozite duble față de cei din Calgary. Locuitorii statului British Columbia au numere de mașină “Beautiful British Columbia”, în timp ce în Calgary mașinile nu au plăcuță de înmatriculare în față. Nu mi s-a părut o țară ieftină. Restaurantele sunt mai scumpe decât la noi, dar n-am mai mâncat nicăieri ceva mai gustos până acum. Hainele și accesoriile sunt comparabile ca preț, dar parcările sunt îngrozitor de scumpe. Am văzut o mașină plină de camere de luat vederi care se plimba de-a lungul și de-a latul orașului filmând și păstrând pe înregistrare mașinile care nu respectau locurile sau condițiile de parcare. În Calgary, oamenii nu pun niciun preț pe cum se îmbracă, nu se străduiesc să se aranjeze prea tare atunci când ies din casă. Am văzut mai mulți bărbați îmbrăcați bine decât femei. Mi s-au părut gri și în vestimentație, și în atitudine. În schimb, în Vancouver multitudinea de rase și nații dădea multă culoare orașului. Am prins și câteva zile foarte însorite și poate asta a contribuit destul de mult la amintirea cu care am rămas. Recunosc că e simplu să fii călător atunci când ești așteptat la aeroport de un prieten vechi și plimbat prin toate locurile care contează ca și când ai fi cea mai importantă sarcină din lume. Am avut șansa să văd mult mai mult decât orice simplu turist care își face singur traseul și trebuie să descopere de capul lui legăturile dintre obiective. Crina și-a făcut timp pentru noi și ne-a dus să vedem raiul pe pământ. În Parcul Național Banff am văzut lacuri de un albastru absolut pe care nu l-am mai întâlnit decât în Zanzibar sau în Grecia. Am avut ocazia să văd ce înseamnă infrastructura unor stațiuni de munte și civilizația în care poți să petreci câteva zile printre turiști adunați din toată lumea, dar care toti, absolut toți, respectă aceleași reguli. Deși eram pe autostradă, în rezervație viteza maximă era 90 de kilometri la oră și nimeni nu o depășea vreodată. În plus, e prima țară în care am aflat că sunt protejate margaretele – prietenele mele, alături de care mă regăsesc sub numele acestei flori, vor fi fericite să afle asta. În afară de mine, care am vrut musai o coroniță, nimeni nu a rupt nicio floare. Iar eu m-am oprit fix în clipa în care mă întindeam după prima floare, când m-a atenționat un om bun. La lacul Moraine ne-am cățărat pe stânci până într-un loc din care priveliștea era atat de frumoasă că-ți tăia respirația. Ei bine, am întâlnit acolo cupluri de miri așa cum întâlnești la noi la Arcul de Triumf, făcându-și poze. Totul foarte curat, accesibil, gândit să servească vizitatorului și să protejeze locul. Au fost câteva zile în care, nu mă întrebați de ce, mie îmi suna în urechi versul “munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”. Concluzia cu care am plecat este că dacă vrei o viață tihnită, liniștită, asta e! Daca l-ai găsit sau ai găsit-o și vrei să-ți trăiești zilele și noptile în armonie și echilibru – Canada scrie pe tine. Nu e cazul meu. Nu mi-am găsit pe-aici destinul și, chiar dacă l-aș fi găsit, cred că mi-ar fi fost destul de greu să mă adaptez, cu rădăcinile mele atât de puternice în Romania. Am fost pe strada Hastings din Vancouver unde își fac veacul homeless-ii. La umărul prietenului meu Nicolae am trecut printre ei și am trăit aceeași senzație ciudată pe care am avut-o în Africa atunci când am vizitat locul în care erau ținuți sclavii înainte de a fi prezentați la vânzare. Să vă mai spun, în schimb, că n-am văzut niciun câine vagabond, nicio mizerie pe stradă? Mi-a plăcut Canada. În primul rând datorită oamenilor cu care am trăit foarte frumos două săptămâni din viața mea. În al doilea rând mi-a plăcut pentru că mi se pare curată energetic și în al treilea rând pentru că nimeni nu m-a deranjat cu nimic. Recomand Canada pentru suflet și energie. Iar dacă nu aveți prieteni, sunt gata să îi shareuiesc pe ai mei. Sunt sigură că v-ar primi oricând cu inima deschisă.  

Dacă e adevărat că Dubaiul e din viitor atunci eu vreau să trăiesc mult şi bine în prezent.

Încercam să-mi amintesc ce ştiam despre Dubai de la toate cunoştinţele care au trecut pe aici. Îmi amintesc doar impresii legate de grandoare şi lux. Eu nu am văzut asta. Nici măcar opulenţă nu mi s-a părut. Am sentimentul că am trăit o săptămâna într-o lume pentru care contează doar ce se vede din exterior. O formă mare în care fondul nu se vede. Nu am spus că nu există, ci că nu se vede. Totul e concentrat pe "afară-i vopsit gardul". Clădirile mi se par nişte beţe de scobitori rupte mai lungi sau mai scurte şi înfipte într -un castron cu nisip. Totul pare un joc de lego şi aştepţi în orice moment să vezi o mâna mare care le mută dintr-o parte în alta. Mi se par locuri lipsite de viaţă atât de evident de artificiale încât e greu să te prefaci că nu simţi asta. Lumea lor pentru noi e o prelată care acoperă ceva. Exact cum hainele lor, negre pentru femei şi albe pentru bărbaţi, acoperă alte haine pe care nu trebuie să le vadă decât cei din familie. Maşinile lor mari au geamuri fumurii şi plajele garduri foarte înalte care nu te lasă să vezi nici un colţ din lumea lor privată. Totul este foarte scump,distanţele foarte mari. Îţi mănâncă foarte mult timp în care nu ai la ce să priveşti pe fereastră alergând între nişte obiective care numai turistice nu sunt. Plajele lor sunt mult sub cele din Grecia, clădirile nu se compară cu cele din Barcelona iar viaţa de noapte din Bucureşti le dă peste cap tot ce ştiu ei despre distracţie. Recomand o tură de Dubai şi nu am nicio problemă dacă mă contraziceţi. În ceea ce mă priveşte sigur nu mi se potriveşte.

Eu am ales această destinaţie pentru revelionul 2014-2015 fiind cea mai apropiată oferta în care să fie cald. Veneam după o toamnă în care am străbătut România de-a lungul şi de-a latul prin frig şi ceaţă. Aşa că, hai de Revelion în Dubai! Le-am luat pe fetele mele, Maya- copilul meu natural şi Vero- copilul meu de suflet şi am zburat spre o lume nouă.

E greu să-ţi faci program pentru ultima zi din an. Toate plajele sunt închise, lumea se pregăteşte de revelion. Am acceptat invitaţia făcută de Adham- un iordanian care trăieşte acolo, să ne facă program. Ne-am cunoscut în barul hotelului unde am petrecut o noapte. El şi Mohamad s-au calificat pentru ceva mai multă atenţie. Puteam face concurs pe naţionalităţi la cum roiau în jurul nostru. Ca femeie, aici poţi să te crezi superbitatea superbităţilor pentru că bărbaţii sunt foarte atenţi. Aşa că ne-am înţeles cu Adham că acceptăm să trimită şoferul şi să ne ducă unde vrem noi. Surpriză. A venit chiar el. Conducea un Bentley. Ne-a invitat să-i cunoaştem familia. Mama lui a gătit pentru noi. Ne-a lăsat la piscină până a mai bifat el nişte afaceri. Apoi, după masă, la un ceai tradiţional am vorbit multe: despre căsătoriile noastre şi divorţuri, despre copii, zestre şi ţigani, muzică şi afaceri, destinaţii turistice şi mâncare iar Vero nu a ratat ocazia să o înveţe pe nepoata lui jocul "clopoţel". Nu am recunoscut decît orezul din tot ce am mâncat. Vizita s-a încheiat cu invitaţia de a vedea din balconul lui, cele mai frumoase artificii din lume. Casa lui peste drum de Burj Khalifa. A doua zi era ziua lui şi ne-a invitat pe yacht. Hai că aşa. ..parcă mai venim din Dubai.

Prima zi din an am petrecut o la înălţime: în Burj Khalifa. O experienţă care nu e nicio experienţă. Stai la coadă până ninge. …te încolonează pe diverse rânduri, urci într-un târziu în liftul care te zboară 125 de etaje într-un minut, ţi se înfundă urechile de câteva ori şi ajungi aproape la 800 de metri. Cel mai înalt din lume. Dar şi cel mai plictisitor din ce am văzut.

A fost mai multă poezie în Eiffel şi mai multă adrenalină în Tower-ul din Canada. Acolo am simţit că sunt la înălţime deşi e de vreo 5 ori mai mic. Aşa că m-am distrat făcând poze în oglindă cu alţi vizitatori şi m-am jucat cu piticii de la coadă. A costat vreo 50 de euro biletul şi trebuia rezervarea făcută cu 2 zile înainte. Tot frecuşul a durat vreo oră. Dar m-am răzbunat în Victoria Secret unde erau reduceri la chiloţi (să cumperi VS cu 15 lei, e ceva) şi la sutiene care păcălesc şi unde am văzut cea mai mare înghesuială de femei şi cei mai mulţi bărbaţi stând la coadă

Au şi ei o zona veche în care am ajuns trecând cu barca peste rău, un loc pitoresc în care am stat cu drag. Piaţa de mirodenii şi piaţă de aur sunt de neratat.

În Deşert a fost o păcăleală tipic arăbească. Ne-au dus pe dune, ne-au învârtit de trei ori şi după 5 minute ne-au spus să urcăm în maşini. Puteam să jur că ne duc mai departe, spre inima deşertului. Ne-au dus la vatra unde am asistat alături de alte câteva sute de turişti într-o pseudo oaza la nişte dansuri în buric executate de nişte doamne care m-au făcut să mă simt slăbuţă.

Nu aş vrea să revin în Dubai. Pentru nici un motiv. Preţurile în Mall mi s-au părut mari, distracţia ieftină pentru cât era de scumpă.

Norocul meu că a fost cald. În fond asta am căutat, asta am găsit.