Eu am criterii absolut originale în alegerea destinațiilor de vacanță. Știam că avem câteva zile libere de Paște și că vreau să merg cu Maya într-un loc nou, doar noi două. Știam că nu vreau să întind mese, să fac cumpărături și să primesc musafiri. Paște, soare, apă, viață socială, locuri de văzut și liniște. Nu a fost prea ușor pentru agentul meu de turism, dar s-a descurcat excelent. Mulțumesc, Raluca! Dacă vreau să fac vreodată turism vreau să aleg la fel de bine ca Ovi Travel. La recomandarea Ralucăi am ales insula Rodos.Nu știam nimic special în afară de cele câteva lucruri învățate în urmă cu 30 de ani la școală. Am optat pentru un hotel în oraș, Best Western. E biserică la 50 de metri, fix în port. Principalul monument: urmele colosului din Rodos, la 100 de metri. În 5 minute ajungi în Cetate – orașul vechi și principalul punct turistic al insulei, iar în spatele hotelului se desfășoară toate magazinele și terasele posibile. Se numește Insula Soarelui pentru că 7 luni pe an aici e soare. Să țineți cont de vântul de care eu am uitat, așa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr o geacă. Legenda spune că Zeus a uitat să-i dea o bucată de pământ lui Helios atunci când a făcut împărțirea așa că a scos această bucată din mare și i-a dăruit-o. Helios a numit insula după Rotonde (trandafir) numele fetei de care era îndrăgostit. Fiecare pietricică de pe insula asta are o legendă. Grecii spun despre orice o poveste. Am auzit și noi câteva de la Cosmina Gheorghiță. A fost ghidul nostru local și este unul dintre cei mai documentați și pasionați oameni din câți am întâlnit în acest domeniu. Dacă profesorii de istorie și geografie ar simți să spună povești așa cum spune Cosmina copiii noștri nu și-ar mai bate capul să asocieze locuri cu perioade și întâmplări. Nu o să vă rețin atenția cu ele, le găsiți peste tot. Pot doar să vă asigur că vizitând Rodos e ca și cum ai vizita Malta, Turcia, Italia și Grecia în același timp. Și asta a spus-o Maya, care a recunoscut în clădiri și obiceiuri influențele celor care au trecut pe aici. Nouă, vizitând aceste locuri, ne-a fost ușor să suprapunem imaginile și să ne dăm seama că în Rodos poți trece într-o plimbare prin jumătate de Europă. Colosul din Rodos, una dintre cele 7 minuni ale Greciei Antice, nu mai există. S-au conservat doar pietrele, care se presupune că susțineau picioarele colosului printre care treceau navele în port. Astăzi, pe locul celor două picioare s-a așezat o altă legendă: cea a căprioarei și căpriorului Elahos și Elafina, care au salvat insula de șerpi. Lindos este un sat stațiune așezat în vârful unui munte. De aici a plecat primul cod naval al lumii, preluat de romani și folosit astăzi în toată lumea. În sat mijlocul de transport este măgar-taxiul. Maya a refuzat acest fel de deplasare din milă pentru măgărușii care plângeau sub greutatea turiștilor. În sat sunt foarte puține locuri de cazare, dar foarte aproape se găsesc hoteluri care găzduiesc turiști, iar ei aleg plaja Lindos pentru golful liniștit și extrem de pitoresc. De la Lindos am plecat spre Filerimos – muntele pe care am participat la ceremonia Prohodul lui Hristos. Am stat 5 zile, care au inclus și sărbătoarea Paștelui despre care am scris mai multe aici. Turul insulei a fost singura excursie pe care am ales-o. Am preferat să ne plimbăm, să povestim, să rătăcim pe străzi fără nici un obiectiv. Într-una din zile am închiriat biciclete și ne-am bucurat de plimbare pe coasta Mării Egee. Sunt porțiuni în care se merge lejer și zone în care trebuie să circuli cu grijă, dar este o experiență extrem de plăcută. În altă zi ne-am rătăcit prin Cetate – orașul vechi locuit de greci și împânzit de cafenele, taverne și magazine cu suveniruri. O vacanță de 5 zile este perfectă. Puteți alege să faceți plajă și sunt destule amenajate de-a lungul întregii stațiuni, sau puteți opta pentru istorie, tradiție, liniște și variantele sunt multiple. O masă în port, cu salată grecească, tzatziki, pită, salami, două feluri principale: carne de vită pentru Maya, fructe de mare pentru mine, vin, cafea, apă – 35 de euro. Aceleași produse în cetate – 50 de euro. Totul e foarte proaspăt iar grecii sunt fermecători. Îți dau meniul, nota și îți lasă și numărul de telefon ?. Vinul Rodos, recunoscut în toată lumea, se găsește în toate ulcelele, iar o zi pe plajă, printre pietricelele șlefuite de valuri, poate să fie o bună ocazie să mai furați puțină liniște și câteva raze de soare.

Noi ținem minte această vizită, dar vă asigur că și ei ne țin minte pe noi. Însoțită de colegii mei din Gașca Zurli, am transformat ceea ce ar fi trebuit să fie un simplu tur prin crame, într-o super aventură.

Ni s-a spus că la Cricova e un oraș subteran. Eu m-am bucurat că plouă și că vom folosi această zi stând sub pământ. Mă și imaginam făcând shopping și bând cafele în cafenele subterane. Nu înțelegeam de ce trebuie să ne facem rezervare. Abia după ce am intrat m-am luminat. Fix pe strada Lumiere. 🙂

E un adevărat oraș subteran, dar un oraș al vinului. Cu  milioane de sticle și butoaie, muzeu cu săli de degustare, cinematograf și muzeul vinului. Impresionant. Absolut spectaculos. O lume întreagă a procesului de fabricare al vinului. Am aflat ce face diferența dintre vinurile ieftine și cele foarte bune. Am aflat că o sticlă cu vin bun este atinsă în fiecare zi de cel puțin două ori, timp de o lună, de mâinile unei femei care învârte sticla în sensul acelor de ceasornic, pentru a ajuta la curățarea de reziduuri.

În muzeu, am văzut colecțiile personale ale diverselor persoane publice. Băsescu are locul plin, în timp ce Johannis mai are de strâns câteva sticle.

 Cea mai scumpă sticlă de vin din lume este în Cricova. Peste un milion de dolari. E la vedere. Nu poate să fugă nimeni cu ea.

Labirintul de sub pământ are peste 100 de kilometri. Mi-a plăcut că au fost atenți și cu cei care amestecă soiurile. Așa că statuia lui Dionisis îți ia durerea de cap contra unei monede. Degustarea a fost pe cât de plăcută pe-atât de gustoasă.

La ieșirea din hrube răsărise soarele. Și dacă nu ar fi răsărit, noi tot răsărit l-am fi văzut după cele 7 soiuri de vin degustate.

Într-o vacanță în care am fost invitată de Agenția Malta Travel. Adică ei au asigurat tot: avion, cazare, mâncare, vizite, distracție și tot ei mi-au oferit șansa să cunosc câțiva oameni minunați cu care am rămas într-o frumoasă relație de prietenie. De fapt, să fiu corectă până la capăt, includerea mea în grup s-a datorat Monicăi Gheorghiu – PR care se ocupă de imaginea Agenției Malta Travel în România. Și nu numai.

Cum e Malta? O insulă interesantă, sofisticată, surprinzătoare și ușor de cuprins. Între marocani și englezi, maltezii și-au păstrat identitatea luând doar ceea ce le-a convenit de la toți străinii care și-au aruncat ancora pe țărmul insulei. Acolo am văzut pentru prima oară în viața mea cea mai albastră apă și cele mai frumoase flori cățărate pe stânci. “Festa” este sărbătoarea religioasă care adună în jurul unor obiceiuri toată comunitatea. Oameni care vin cu energie bună să fie parte dintr-un spectacol grandios, despre care nu-ți vine să crezi că se întâmplă într-un sătuc. Mi-a plăcut Valletta și m-aș fi plimbat câteva zile pe străzile pietruite ale capitalei malteze. Au ceva aristocratic în ele. Un cavalerism pe care îl regăsești în atitudinea localnicilor.

Malta e la doi pași de noi. Găsești ceva de făcut pe insulă și dacă e o vacanță cu jumătatea și dacă te hotărăști să mergi doar cu copilul, iar dacă e o vacanță în gașcă vă garantez că alegând cazarea care trebuie veți avea parte de o săptămână de nopți albe. Nu e o destinație de stat la plajă. Trebuie doar să le spuneți celor de la agenție ce așteptări aveți și ei vă vor recomanda exact ce vi se potrivește. Mie mi-a rămas în suflet o seară petrecută pe o corabie cu înotat în largul mării sub clar de luna și continuat cu o super petrecere la bordul vasului. Și mi-a rămas în minte și mănăstirea în care dorințele se împlinesc și Popeye Village și Insula Gozo și Laguna Albastra și Valletta și… cred că mă mai duc acolo încă o dată. ?

 Am fost în Turcia. O singură dată într-o vacanţă pe care o voi ţine minte toată viaţa. Două săptămâni în zona Kemer la Amara Hotels. Recomand cu mare drag celor care au copii mici.

Ce înseamnă o vacanţă la un resort în Turcia?

Două săptămâni fără nicio grijă, două săptămâni în care poţi să te odihneşti la propriu. Pentru că ei au grijă să aibă copilul tău ce să facă de dimineaţă până seara, iar tu nu trebuie să ai grijă lui. A fost singura vacanţă în care eu am citit foarte mult şi m-am îngrăşat câteva kilograme.

Pentru că o vacanţă într-un resort din Turcia e ca şi cum te-ai înscrie la Festivalul Stomacului. Gătesc mult, variat şi foarte bun. Umblă tot timpul cu castroane după tine şi în ele au tot felul de tentaţii.

Este locul perfect pentru care să te cuplezi cu alte familii care au copiii de-aceaşi vârstă cu ai tăi, să-i aduni în gaşcă şi tu să te odihneşti pe şezlong, în hamac sau în apă. E atât de sărată Mediterana că nu te scufunzi nici dacă îţi leagă un sac cu nisip de picior. Piscinele sunt foarte sigure şi au oameni care sunt mereu cu ochii în şapte. Programul copiilor e stabilit de la prima oră până seara şi ei au mai multe activităţi pentru care pot opta.

Turcia pentru mine a însemnat:
– am citit 3 cărţi într-o vacanţă
– am făcut paraseiling și m-am temut de mi-au tremurat chiloţii când am văzut că sunt deasupra mării, doar eu și Maya agăţate de două cârlige
– după o săptămână, am simţit nevoia să ies din resort să mă duc să cumpăr ceva, orice, pentru că intram în depresie să întind mâna şi să iau fără să plătesc pentru asta (chit că plătisem înainte)
– a fost prima mea vacanţă într-o vegetaţie absolut superbă şi într-un loc special
– turcii sunt de nota 10 la capitolul ospitalitate
– am întâlnit cei mai mulţi ruşi din viaţa mea
– animaţia lor pentru copii a fost o bună sursă de inspiraţie pentru mine, am venit de acolo cu o grămadă de idei.

A fost cea mai grea vacanţă din viaţă mea. Am ajuns acolo la două zile după ce îmi înmormântasem tatăl. Vacanţa era programată iar Maya o aştepta din tot sufletul. Am avut un noroc imens că familia Miroiu de care mă lipisem pentru această vacanţă m-a ajutat mult să depăşesc situaţia.

Vă recomand dacă aveţi copii, cu tot dragul, locul în care am fost eu. Super peisaje, super oferta, super liniştită vacanţă. Altfel, nu intră în categoria vacanţelor gen aventură.

Intră în categoria” sanatoriul” cu cele mai bune condiţii de somn, plajă şi mâncare, bonus distracţii pentru copii.

Întotdeauna mi s-a părut ceva de neatins această lume. Monte Carlo, Cannes, Nisa, Coasta de Azur… Ceva ce părea inaccesibil oamenilor simpli. Toată copilăria am fost convinsă că e super fiță să ajungi acolo. Credeam că ai nevoie de foarte, foarte mulți bani și că numai cei foarte bogați pot să respire aerul acelei lumi.

Asta până într-o zi în care am descoperit o ofertă, un city break foarte avantajos: câteva sute de euro avion și hotel fix la Nisa. Fix în perioada carnavalului, fix la începutul lunii martie. Am luat biletele, am spus tuturor că plec, inclusiv la radio, și când a venit ziua, am decolat împreună cu Maya spre ceva ce toată copilăria am crezut că e doar pentru bogați.

Am aterizat seara cu singura cursă București – Nisa. În aeroport s-a apropiat de mine un bărbat bine clădit. Avea în mână două buchete de flori. – Mă numesc Florin. Te ascult la radio. Îmi dai voie să fiu gazda voastră cât stați aici? Și ne-a înmânat buchetele, mie și Mayei. Am mers la mașina lui, în parcarea aeroportului. De emoții, Florin uitase să plătească parcarea, așa că s-a întors în aeroport. Între timp Maya m-a întrebat: – Ești sigură că nu suntem la camera ascunsă? Îl cunoști pe bărbatul acesta? Ai încredere că ne duce la hotel?

Nu-l cunoșteam! Îl vedeam pentru prima dată, dar instinctul îmi spunea că e un om bun. Și nici de data asta nu m-am înșelat. Florin, un băiat minunat, ne-a arătat toată Coasta de Azur, ne-a arătat locuri și ne-a spus poveștile oamenilor care locuiesc acolo. A fost perfect. Datorită lui, ne-am mișcat ușor și am câștigat mult timp.

Am văzut și Monaco și Monte Carlo și Nisa și carnavalul și piața de pește, și am mâncat homar și am stat pe malul mării ascultând liniștea. Într-una din zile m-am întâlnit cu o altă fată minunată, pe care am cunoscut-o tot acolo și despre care am aflat că se hrănea cu dorul de casă ascultând emisiunea mea de la radio. Raluca trăiește la Cannes, dar a venit la Nisa special pentru mine.

La carnaval am avut ocazia să întâlnesc și o echipă de români.

Cel mai mult la Nisa mi-a plăcut să stau pe malul mării și să fac un exercițiu pe care mi-l doream demult. Am adunat un pumn (mai mare) din pietrele de pe mal și am aruncat una câte una, gândindu-mă la toți oamenii de care doream să mă desprind.

Mi-a adus noroc Nisa. M-am întors de acolo cu mai multe gânduri pozitive și cu mai multe emoții frumoase.

Iar Florin s-a dovedit a fi un super-băiat. Sunt sigură că i-am purtat noroc, pentru că, la scurtă vreme după întoarcerea mea în țară, Florin a întâlnit o fată frumoasă cu care s-a însurat.

Coasta de Azur e un loc special, pe care oricine poate să-l cunoască. Nu e nici mai scump, nici mai ieftin ca alte locuri din Europa. Asta dacă nu vrei să joci la Cazino.

Coasta de Azur este doar o coastă pe malul Mării Mediterane. Locuită de francezi sofisticați și mângâiată de soarele care o face să strălucească. Mie mi-a plăcut, dar nu m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea. Am senzația că o știu. Am văzut-o și dincolo de ce am văzut nu simt nevoia să descopăr. Dar, poate să fie o destinație de văzut măcar o dată în viață.

Vă scriu din amintiri, dar probabil că sunt fix lucrurile care mie o să-mi rămână în minte toată viața. În primul rând am fost acolo cu 1001 Adventures, oamenii aceia deosebiți care organizează vacanțe una și una. Știu să te ducă în locuri magice și adună în grupurile cu care merg prin lume oameni tare faini. Ei bine. În primul rând, faptul că eram cu prietenii mei dragi a fost un mare câștig. Ne-a priit și mai bine experiența din India. Am stat 2 săptămâni, timp în care am ajuns în atât de multe locuri că nici nu le mai știu pe toate. Îmi amintesc sigur că am văzut cele mai verzi dealuri din lume, dealurile din Kerala unde sunt plantațiile de ceai. Celebrul ceai "TATA" se cultivă acolo, și dacă nu aș fi văzut n-aș fi crezut niciodată cât e de greu. Pentru a putea crește frunzele scăldate în soare, ceaiul se plantează pe dealuri, iar culesul frunzelor se face dintr-o poziție extrem de incomodă. Să stai mereu în pantă sprijinindu-te lângă fiecare tufă e treabă complicată. Totul este extrem de bine păzit, oamenii care culeg frunzele poartă mănuși și măști ca nicio atingere să nu afecteze frunza de ceai care ajunge în cănile noastre. Oamenii de-acolo se spune că sunt cei mai înstăriți din toată India, populație de condiție medie. Sunt harnici și gospodari cam cum sunt șvabii noștri. Am stat pe malul Oceanului Indian unde am petrecut câteva zile la umbra palmierilor. Matinală cum sunt, mă trezesc dimineața chiar și în vacanțe și îmi place să mă plimb pe malul apei dacă e prin preajmă. Așa că și în India am ieșit dimineața devreme să prind răsăritul și să mă bucur de plaja pustie. Doar că nu era pustie. De-a lungul ei erau așezați guguț oameni care, într-un târziu mi-am dat seama , foloseau malul Oceanului Indian pe post de WC. Așa am aflat de la ghid că asta este o mare problemă în țara lor. Oamenii își fac treburile pe unde-apucă, igiena nu e punctul lor forte și de aici și mirosul care se răspândește încă din aeroport. Aveam să simt asta și mai bine când am aterizat în Mumbai. Odată cu deschiderea ușii de la avion a început coșmarul. Mirosea a hoit atât de tare c-a fost nevoie să ne acoperim nările cu eșarfe îmbibate cu parfum. Mumbaiul este o provocare. E ciudat să locuiești ca turist de-asupra Oceanului, într-o cameră de 5 stele, și să cobori în stradă unde fix pe trotuar, în fața ta, o mamă își despăduchează copila. Stau pe o bucată de carton și este singura lor casă. Hainele de pe ele sunt singurele pe care le au și dacă primesc ceva de mâncare într-o zi mănâncă dacă nu, nu. Cei săraci sunt atât de săraci încât noi nu ne putem imagina. Cei mai săraci oameni din satul bunicii mele, despre care știam de mică de la bunica mea că sunt cei mai săraci, sunt bogați pe lângă indienii săraci din India. În stânga vezi parcuri verzi, îngrijite, urmele colonialiștilor, în dreapta oameni care își trăiesc ziua de astăzi cu haina de pe ei și-atât. Am vizitat celebra spălătorie de rufe, cea comună, în care ajung zilnic sute de mii de haine. Ei le spală de mână și eu nu o să înțeleg niciodată cum pot să nu le încurce. Există tot felul de semne despre care mi s-a povestit dar nu am reținut prea multe. Cea mai mare problemă sunt țânțarii. Mușcăturile lor pot provoca probleme de sănătate pentru noi, ei fiind cei care plimbă bolile dintr-o parte în alta. Nu am putut mânca de pe stradă, am încercat la un moment dat niște castraveți ambalați într-o foaie de ziar dar nu am reușit. Indienii sunt foarte calzi. Luminoși, prietenoși. Sunt atenți și rezervați. Știu de la ghid că sunt crescuți de mici să nu încarce pe nimeni cu problemele lor. Sunt educați că fiecare om le are pe-ale lui și nu trebuie să le mai punem și noi în cârcă. Așa că vei putea vorbi cu localnicii doar despre partea bună a lucrurilor. Traficul acolo este cu adevărat trafic. Mi s-a părut o jucărie ce am întâlnit în București după ce, realmente mi-a stat inima în loc de câteva ori, la câteva depășiri. Șoferii de "Tuc-Tuc"-uri ies cu jumătate de corp din mașină și își strigă intențiile: dreapta, stânga, fugiiiți. Mi-a plăcut India. Aș vrea să mai ajung să văd și părțile pe care nu le-am vizitat. Mărturisesc sincer că nu e o țară pentru oamenii care au probleme legate de mirosuri, igienă. Bucătăria lor este minunată. Am încercat diverse senzații: călare pe elefant, între două camioane, în turma de vaci, 4 oameni într-un "Tuc-Tuc" și am încercat și senzația pe care o simțea Cleopatra atunci când era purtată în spate de 4 bărbați, ea stând comod într-o lectică. Doar că mi s-a făcut o milă groaznică de oamenii aceia și după câțiva metri i-am rugat să mă lase jos. Nu am vrut banii înapoi, și cu toate astea ei nu înțelegeau de ce nu vreau să mă ducă ei mai departe. Când vedeam cum se lasă greutatea mea pe umerii lor mă apuca mila… nu, n-am putut să fac asta. În schimb, am putut petrece ore întregi pe stradă vorbind cu copiii, cu polițiștii, cu vânzătorii, cu călugării. Am fost într-o școală și m-am plimbat cu o barcă în care am locuit 2 zile pe canale care aduc a Veneția. În canalul acela oamenii se spălau, spălau haine, își adăpau și își spălau animalele, luau apă de băut și de gătit… Vă recomand să trăiți această experiență și să mergeți convinși că veți ajunge într-o altă lume. Lăsați acasă tot ce știți despre lumea voastră. Acolo e vorba despre altceva. Ei sunt conștienți că astăzi e astăzi, că nimic nu ne aparține de fapt, și că soarele pe care îl vedem și astăzi este cea mai mare bogăție pe care o putem primi într-o zi.

Iubesc acest oraș, pentru că e singurul pe care eu îl cunosc și care îmi amintește de fiecare dată că oamenii sunt diferiți, punct. În Londra îmi amintesc cu fiecare vizită că oamenii nu sunt înalți, grași sau slabi, homosexuali sau hetero, albi sau negri, bogați sau săraci, veseli sau apatici. Londra iți prezintă cel mai complet tablou de oameni și stări. Oricât de închis ai fi în ideile preconcepute în care ai crescut, oricât de multe etichete ai fi fost obișnuit să le pui oamenilor, odată ajuns acolo, în Londra, vei lăsa în aeroport toate aceste idei preconcepute. Odată intrat în metrou vei deveni spectator și nu te vei mai sătura să privești. În orice punct te vei uita, vei observa un tablou, o scenă despre care se poate scrie o poveste. Fiecare om e o întâmplare, fiecare grup e un episod dintr-un serial. În Londra îmi place strada, îmi plac metrourile. Îmi plac mult de tot parcurile și gazonul lor verde. Îmi place că, în fiecare minut, cerul este brăzdat de un avion care vine sau pleacă. Iubesc în Londra clădirile. Cărămizile lor roșiatice, care îmi dau senzația de cald oricât de frig ar fi afară. Îmi place când merg în Londra să stau o zi întreagă în câte un parc și să inspir libertate. Nu prea stau în Muzee, am vizitat câteva și mai am multe de văzut. Am fost și în câteva teatre, am văzut și spectacole. Nu-mi sunt străine nici cluburile. Am circulat și cu metroul și cu “buss”-ul și cu black taxi-ul. Prefer metroul pentru că se mișcă repede și ușor. Îmi place autobuzul pentru că pot să mă bucur de împrejurimi. Aș putea să vizitez Londra în fiecare lună. Din păcate, mult prea rar ajung acolo, dar de fiecare dată când am ajuns am trăit experiențe foarte interesante.   Una dintre cele mai frumoase întâmplări a fost într-o duminică din luna iunie, cred 2010. Am ajuns absolut întâmplător la Buckingam cu dorința de-a vedea schimbul de gardă. Absolut întâmplător ajunsesem la una dintre cele mai mari sărbători din UK – ziua Reginei. Am avut ocazia să vedem toată familia regală trecând în calești prin fața noastră. Apoi, pe bulevardul din fața palatului, vizitatorii au putut să ocupe spațiul pe care circulația era oprită și am asistat la un spectacol aerian. Avioane și elicoptere din cel de al doilea război mondial au brăzdat cerul făcând flick flacuri. Vă recomand Londra. Nu e un oraș ieftin. Eu am fost într-o vizită în care, timp de o săptămână nu a plouat deloc. Altădată ploua din oră în oră, suficient cât să mă facă ciuciulete, până când am învățat să stau cu o pelerină de ploaie în geantă. Nu e cald. Nici măcar în august. Serile sunt reci, e important să aveți mereu o haină în plus la voi. Altfel, Londra este orașul meu de suflet. Mă văd trăind într-o zi acolo.

Prietena mea Fifi, spune că Portugalia e țara vieții ei. Pe mine, în prima zi în Lisabona, atâta m-a bătut vântul că aproape m-am simțit ca acasă, în copilărie, când luam bătaie.

Am zis să îmi încep vizitarea orașului cu Belem, că tot am înțeles că vine de la Betleem, și m-am dus cu copilul din dotare fix la Tower, adică turnul care păzea orașul de maurii care până la urmă tot l-au cucerit. Frumos rău turnul, vântos rău locul. Îmi mai venea sufletul la loc numai când le vedeam pe englezoaice în șlapi și pantaloni scurți. Pielea lor albă și zgribulită, precum puii de gostat înainte de ’89, mă făceau să opresc pentru câteva secunde clănțănitul dinților în gură.

Vreo 2 ore ne-am luptat cu vântul de pe malul oceanului și, bine scuturate, ne-am recules la mormintele lui Vasco da Gama și Henric Navigatorul. Cel din urmă, pentru cine nu știe, e, vorba Mayei, "primul om din lume care a plecat vreodată de undeva", cică a învățat la istorie. Io cu Vasco da Gama m-am mai întâlnit acum 2 ani, la mormântul lui din India. Din aceeași reîncarnare. 🙂

Chiar așa, eu am vizitat amândouă, cele două, morminte ale acestui personaj important. Altfel, Mănăstirea Jeronimos, e unul dintre cele mai frumoase locuri în care am intrat vreodată. Toată clădirea zici că-i o dantelă.

Calamarul era în program pentru masa de prânz, fix înainte de a lua tramvaiul 25. A fost momentul meu de bucurie și de relaxare. Am deschis fereastra, ne-am așezat comod, și ne-am plimbat până ne-am săturat. La capăt de linie coboram, ca să mergem 10 m până în stație, și la urcare, conversam cu șoferul ca și când atunci ne-am văzut pentru prima oară.

Am stat 4 zile, dar am reușit să vedem și unul din primele 10 cele mai frumoase castele din lume, și am ajuns și în cel mai vestic punct al Europei. Nu ai cum să ajungi la Lisabona și să nu vezi Cabo da ROCCA.

Un concert de muzică fado, cântat la masa ta în timp ce tu guști din licoarea denumită vin de Porto, poate să întregească oricare din serile petrecute în inima Portugaliei.

Când distracția ți se pare departe, amintește-ți că de fapt te desparte de ea un singur pas. Trebuie doar să-l faci. Să lași teama de-a fi judecat de lume, analizat și etichetat și să te distrezi pur și simplu. Eu nu am nevoie să mă duc în cluburi ca să mă distrez. Mă distrez acolo, fix cum mă distrez oriunde. Pentru că îmi place să mă joc. Nu mi-e lene să-mi găsesc cele mai ieftine jucarii. Nu mă tem să explorez, nu am nicio frică să încerc lucruri absolut noi. Intru în vorbă cu oamenii și ii fac să intre în joaca mea. Și așa ne jucăm împreună. Eu făcând ceea ce fac ei in mod normal, ei distrându-se pe seama strădaniei mele. Nu am stare să zac întinsă pe un șezlong. Mintea mea dospește non-stop acțiuni. Formatul de jurnalist mă ajută să nu-mi fie rușine să pun o întrebare: Excuse me, it’s possible to …? După care le explic in limba română, cu toată convingerea, ce vreau să fac. Am vândut pentru o bătrânica "Bali sweet ", o prăjiturică tradiționala făcută pe stradă, din orez, zahăr si nuca de cocos. M-am așezat în locul ei pe scaun și în timp ce dădeam prin răzătoare nuca de cocos, făceam reclama în gura mare: Veniți să cumpărați cea mai bună prajiturăăă!!! Normal că s-au strâns ca la urs și s-au distrat teribil. Mi-am câștigat o prăjiturică. Am vrut să văd cum pot femeile să care toata greutatea pe cap. Balineza m-a ajutat să-mi pun coșul și apoi să strâng toate mărgelele din nisip:))))). Nu stiu cum pot sa țină pe cap, într-un echilibru perfect, atâta greutate. Am învățat să fac ofrande din nucă de cocos și să greblez algele de pe plajă. Cea mai grea dintre încercări a fost sa căr la o navetă cu bere dorind să ajut o bătrânică să coboare pe plajă. Când am văzut-o că vrea să-și pună naveta pe cap am sărit să-i spunem că o ducem noi. Bătrâna, în limba ei ne-a zis să așteptăm și a mai scos de după colț și două baxuri cu biscuiți. Asa că i-am pus și pe prietenii mei să participe la această facere de bine. Ce nu știam noi era ca trebuia să coborâm peste 100 de trepte, printr-o grotă, pe un drum extrem de îngust. I-am dat băbuței  cutia mea de cola și i-am zis să ne arate drumul. Eu spun că joaca e limbajul iubirii dintre parinți și copii. Iar la noi adulții distracția, se traduce în joacă. E cel mai simplu și frumos mod prin care ne aducem aminte de copilul din noi.