Sunt atât de multe de spus despre acest loc, încât nici nu știu de unde să încep… Încă sunt mirată și nu mă opresc din a mă minuna… Oare cum au reușit oamenii ăia să populeze un loc cu o reputație extrem de proastă și cum l-au transformat, în ultimii ani, într-una dintre atracțiile lumii?!

 

Cu câteva idei excelente, așezate pe un fond extrem de bun și cu o poziționare aparte, argentinienii au făcut dintr-un teritoriu locuit doar de deținuții uneia dintre cele mai grele închisori din lume, un loc care atrage, ca un magnet, calători din toate colțurile lumii.

Suntem tot în universul numit Patagonia! În această parte de vest, sunt mlaștini bogate în turbă.

Speciile de copaci de aici se mai găsesc doar în Australia, în Noua Zeelandă și în Noua Guinee. Singurele animale sunt guanaco și vulpile. Au populat și cu castori, însă nu doar că nu au ajutat zona, ci au devenit o reală problemă, din cauza înmulțirii exponențiale.

 

Oraşul Ushuaia, locul devenit celebru și recunoscut astăzi ca fiind Capătul Lumii, a fost, inițial, o închisoare. Toți pușcăriașii erau foarte periculoși și, din cauza asta, erau duși la capătul lumii. 90% erau deținuți argentinieni, criminali și agresori sângeroși, iar 10% erau străini cu idei percepute drept foarte rele, oameni închiși pentru viziunile și credințele lor politice.

Deținuții au inceput să construiască primele clădiri. Trenul, astăzi este chiar un depou plin de mocănițe (am participat la întâlnirea a trei trenuri, într-un nod de cale ferată), e foarte important pentru istoria locului. Cu el erau transportați pușcăriașii din oraș în pădure, unde tăiau copacii care erau folosiți în construcții. Pentru deținuți, trenul însemna libertate. Sunt foarte multe povești, legende, despre deținuți și tentativele lor de evadare. Sunt râuri și locuri ce poartă numele unora mai curajoși sau mai disperați, pentru că se presupune că, de fapt, de aici n-ar fi scăpat nimeni viu.

Închisoarea nu mai există din 1947. Atunci a fost închisă, acum este muzeu.

 

După acest moment, Guvernul a început să populeze regiunea. La început, nimeni nu dorea să vină, din cauza “faimei” pe care o avea locul… În consecință, Guvernul a anunțat măsuri speciale: a oferit condiții mai bune, precum scutirea de taxe, pentru cei care se stabileau în zonă. Fabricile de electronice au văzut în asta o oportunitate și au deschis diverse afaceri. Un om (de regulă, specialiști foarte buni) era plătit în Ushuaia de 5 ori mai mult decât în Buenos Aires.

 

Când a fost desființată închisoarea, erau 3000 de locuitori. Acum sunt peste 50.000.

 

Cu trenulețul care seamană cu Mocănița noastră, am intrat în Parcul Național “Tierra del Fuego”.

 

 

Parcul a fost înființat în 1960. Sunt multe teorii despre denumirea lui. Una dintre ele, cea mai importantă, spune că Magellan, în drumul lui pe aici, a vazut de pe mare focurile facute de populatia Ona – Amerindienii Selk’nam.

 

Numele Patagonia vine tot de la Magellan, e denumirea dată după mărimea tălpilor băștinașilor. Magellan a văzut urmele lor și și-a imaginat că toți amerindienii au laba piciorului foarte mare. Se pare că era doar învelită în blană și, din cauza asta, urma avea dimensiuni considerabil mai mari. Regiunii, portughezii i-au spus Patagau, spaniolii i-au zis Patagon, iar de aici a derivat în Patagonia – “ținutul picioarelor mari”. 

 

Băștinașii erau împărțiți în 4 triburi diferite, fiecare trib cu specificul său. Pe unii îi caracterizau blănurile cu care se îmbrăcau, alții, dimpotrivă, umblau goi… Unul dintre triburi folosea canoe și un altul avea un ritual special dedicat copiilor.

 

Amerindienii erau organizați într-o societate patriarhală. Când copilul – băiat avea 12 – 13 ani, bărbatul casei îl supunea unor teste de supraviețuire: era lăsat singur în pădure, luni întregi. Copiii erau pictați cu modele despre care se credea că îi protejează. Dacă supraviețuiau, intrau în rândul bărbaților. 

 

 

În tribul care folosea canoe, femeile erau cele care vâsleau. Din cauza asta, aveau mâinile mult mai lungi decât bărbații. Cei care umblau goi, indiferent de vreme, se presupune că aveau 5 cm de grăsime față de 2 cm, cât e în mod normal… deci și temperatura corpului era mult mai ridicată, așadar, nu simțeau frigul.

 

Primii descoperitori, pe la 1800, au luat 4 copii din trib și i-au dus în Anglia, drept mărturie a descoperirii Pământului și a tribului. În 1832 a venit Darwin (călătoria pe nava Beagle), care a studiat mult acești nativi. Timp de doi ani, tânărul botanist Darwin a colectat multe frunze, a dat denumiri copacilor din zonă și a făcut o serii de observații, care aveau să ducă la concluzia că Pământul e în continuă schimbare. Întreaga sa experiență (expediția s-a întins pe durata a aproape 5 ani) a stat la baza formulării teoriei evoluționiste.

Ushuaia este, astăzi, un port important. Are aeroport, sunt curse directe din anumite puncte din lume, oamenii au o viață prosperă și statul are grijă de cei mai puțin norocoși. O casă, în zonele bune, ajunge și la 350 de dolari/metru pătrat.

 

Locul e mic, dar împrejurimile sunt absolut senzaționale. E o experiență unică… și încă nu am văzut decât două fețe ale Patagoniei. Aventura continuă! 
 

 

Am pus piciorul în Patagonia. Am visat momentul ăsta, din copilărie: să văd, “cu ochii mei”, cum arată Capătul Lumii.

Am ajuns în Puerto Madryn și am pătruns cu o mașină pe insula care avea să ne dezvăluie primele imagini ale Țării de Foc.

 

Am citit atât de multe și am auzit atâtea despre Patagonia, încât îmi plasasem așteptările foarte sus. Mare mi-a fost surpriza să descopăr o zonă aridă, o stepă în care Soarele bate arzător, iar vântul întoarce tufișurile pe toate părțile… Nu așa mi-am imaginat Patagonia… o imensitate pustie, cu arbuști țepoși și cu vânt care te poate lua, pur și simplu, de pe picioare. 

Natura, în cea mai sălbatică formă a ei… asta am descoperit în primul meu contact cu Patagonia. Din fericire, am prins o zi cu soare și am reușit să vedem cam tot ce înseamnă fauna din această zonă: lame, huemul – cerbul specific Patagoniei, struți care alergau în grupuri, iepurii de stepă, care cântăresc peste 8 kilograme și sar ca niște canguri pitici, lei de mare, foci și încântătorii pinguini Magellan.
Am văzut chiar și câteva vaci. Ghida ne-a spus că pe teritoriul insulei nu există decât apă sărată, așa că pentru vaci este adusă, în mod special, apă potabilă.
Am fost în safari în stepa patagoniană și am avut norocul să ne bucurăm de o priveliște unică și de timpul necesar pentru de a studia animalele de apă.

 

În zona protejată nu există nici electricitate, nici telefonie mobilă. Aici trăiesc doar familii sau persoane fără copii. Când apare un copil într-o familie, aceasta se mută mai aproape de oraș, ca să aibă acces la utilități și la școală.

 

La fel ca într-un safari în Africa, poți sta minute în șir privind felul în care relaționează animalele, în mediul lor. Am văzut, de la o distanță mai mică de 100 de metri, o bătaie între doi lei de mare – femele. Masculii nu se bat:))). Am văzut cum își exprimă dragostea focile și hârjoneala puilor de elefanți de mare. Pinguinii Magellan sunt extrem de eleganți. Semeți, stau cu ciocul în sus, în timp ce își cheamă partenerii, prin sunete. Am fost atât de aproape de ei, încât am putut să le observ fiecare mișcare. Este absolut impresionantă atitudinea mândră a acestor animale… exceptând focile, care m-au surprins: se înghesuie pe o bucățică de plajă, stau unele în altele, chiar dacă doi metri mai încolo e loc berechet…

Celelalte animale de apă au un fel anume de a sta, pline de mândrie. Distinse, te țin la distanță prin simpla lor atitudine. Nu credeam că pinguinii sunt atât de mici. Iar despre foci, despre leii și elefanții de mare credeam, înainte, că mirosul pe care l-am simțit în apropierea lor are legătură strict cu grădinile zoologice. Ei bine, nu. Le e specific, exact același miros se simte și în spațiul lor natural.

 

 

După prima întâlnire cu Patagonia, am înțeles de ce se numește și “țara vântului turbat”. Experiența trăită la întoarcerea pe vas avea să-i confirme supranumele… din cauza furtunii de pe ocean nu am putut face următoarea oprire din program. Dar plecăm spre Capul Horn, cel mai sudic punct al Americii (de Sud) și apoi vom trece chiar prin Strâmtoarea Magellan. Vom pune piciorul în Ushuaia, locul denumit “fin del mundo” și, apoi, ne așteaptă Ghețarul Amalia.

Am ajuns în Patagonia! Și lumea se dezvăluie într-o haină nouă. 

 

În urmă cu câțiva ani, am primit , într-o noapte, o fotografie cu un curcubeu, deasupra unei cascade. Părea pictată imaginea… prea era perfect cadrul, ca să fie real. De atunci, mi-am propus să ajung într-o zi, să văd și eu minunea.

Când am văzut traseul vacanței și nu am regăsit Iguazu pe listă, m-am gândit că nu e momentul.

Dar, fiind în Argentina, la o aruncătură de băț, mi-am formulat dorința cu atâta credință, încât Florin Ionescu, însoțitorul grupului de la Eturia s-a dat peste cap și am văzut Iguazu… cum nici nu speram. Am zburat din Buenos Aires și am dormit o noapte într-un hotel din apropierea graniței cu Brazilia.

 

Iguazu, una dintre minunile naturale ale lumii (între primele 5) se întinde pe vreo 3 kilometri, fix pe granița dintre Brazilia și Argentina.

 

“Mergem să o vedem din Brazilia. E mult mai spectaculoasă de acolo!“ Am mers pe mâna lui ghidului Florin. Pare foarte convins că știe exact ce face și îți dă sentimentul că a verificat deja toate variantele și a ales-o, pentru tine, pe cea mai bună.

 

Așa că, la ora 8 dimineața, plecam de la hotel spre cascadă. Cred că am făcut o jumătate de oră, cu trecerea frontierei, cu tot. Florin a găsit o mașină și un șofer care au fost la dispoziția noastră.

Am ajuns la intrarea în zona turistică. Aglomerație… ca de 2 ianuarie… dar toate cozile se dizolvau extrem de repede. Foarte bine organizați brazilienii, frumos gândit și construit tot ce ar putea servi nevoilor turiștilor veniți să vadă minunea.

Nu exagerez, ca la o minune, așa mergea lumea, într-un șir indian care se deplasa organizat, pas cu pas… Nu știu dacă eram mii, dar sute am fost, sigur. Partea frumoasă e că nu i-am văzut, nu i-am simțit.

Cascada reușea să atragă, ca un magnet, toată atenția mea. Auzeam doar zgomotul pe care îl făcea apa în cădere, iar vânătoarea de curcubee mi-a captat, total, interesul: apărea unul, dispărea altul… și tot așa, până când le-am pierdut numărul.

 

Legenda spune că fiica unui zeu s-a îndrăgostit de un muritor. Și pentru că zeitățile se opuneau acestei uniuni, tinerii îndrăgostiți au fugit cu o barcă. Zeul, furios, a rupt pământul în două și a creat un crater în care să cadă apa, cu barca lor, cu tot.

Legenda nu spune ce s-a întâmplat cu iubirea lor… dar dacă mă întrebi pe mine, frumusețea Iguazu are, sigur, în nașterea ei o iubire nemuritoare. Pentru că te uiți la ea și simți IUBIRE. Iubire pentru viață, pentru frumos, pentru viu! 

Iguazu de pe partea braziliană m-a cucerit, în timp ce Iguazu de pe partea argentiniană m-a îngenunchiat… am trăit o stare de bucurie în fața frumosului, pe care am mai trăit-o doar în rezervațiile din Africa.

 

Cea mai întinsă cascadă din lume, cu cele mai multe curcubee pe metru cub de apă… Am văzut o minune a lumii și am avut cele mai profunde și curate trăiri. Totul, datorită acestui om, extrem de pasionat de munca lui, ghidul nostru Florin Ionescu. Eu am dedicat a doua zi din 2019 cascadei Iguazu. Am văzut-o și de pe partea braziliană și de pe cea argentiniană… am vazut-o și de deasupra, din elicopter, survolând craterul… am simțit-o și am iubit-o, din toată inima.

Am așteptat câțiva ani să ajung aici, dar a meritat fiecare zi de așteptare. 

Povestea merge mai departe… și vacanța mea își urmează cursul. Vă iau cu mine, să vedem împreună alte minuni ale Americii de Sud. Urmează Patagonia! Punem împreună piciorul în Ushuaia – orașul de la capătul pămantului. Țara de Foc e plină de surprize. Sunt gata să le descoperim împreună! 

Opt zile am trăit pe altă planetă. Eu nu aș spune că Islanda e pe Pământ. La propriu, nici nu e. E o insulă care, parcă, nu are nicio legătură cu țărmul care ar trebui să o lege de continent.

Aștept de vreo 18 ani să ajung în această țară. Eu sunt o persoană dependentă de soare, născută în mijlocul verii… Nici măcar nu știu de ce mi-am dorit atât de mult să ajung aici. După ce am pus piciorul pe pământ islandez, am înțeles. Am trăit una dintre cele mai puternice experiențe din viața mea. Am fost în Islanda, opt zile. Singură! Fără copil, fără iubit, fără prieteni, fără coordonator de grup… fără grup… Singură-cuc! Toată viața am fugit de singurătate, mi se părea cel mai groaznic lucru pe care poate cineva să-l trăiască. Acum caut momentele în care să țin cont doar de nevoile mele, iar Islanda a fost o provocare fantastică! 

Mi-am cumpărat, printr-o agenție din București, o vacanță (zbor și hotel). Apoi, am ales câteva excursii pe care le-am luat tot de acasă. Nu trebuia. Poți face asta oricând, la orice pas, chiar acolo. Sunt centre turistice peste tot şi recepționerii de la hotel sunt foarte drăguți. Pentru că nu mi-am dozat corect timpul și disponibilitatea, am ratat două excursii. Dar m-am bucurat de cinci dintre ele și mi-am încărcat, astfel, mintea cu amintiri foarte prețioase.

 

Islanda este fascinantă! O țară în care vântul și ploaia fac legea, poate fi o țară extrem de plăcută. Condiția este să fii îmbrăcat corespunzător.

În valiza ta nu au ce căuta lucruri fistichii. Islandezii se îmbracă bine (asta înseamnă haine care să le țină de cald și să-i apere de ploaie). Toată lumea are o haină peste și niște bocanci în picioare.

 

Eu nu am știut asta, așa că, desi hainele mele erau groase, jumătate din ele au fost inutile.
Primul lucru: din prima parcare, mi-am cumpărat pantaloni și geacă impermeabile, pe care le-am purtat aproape tot timpul peste hainele mele. Și cizme de cauciuc, îmblănite. Și căciulă de lână!

 

Acum eram pregătită să explorez Insula. Și, abia acum, înțelegeam de ce toți, absolut toți turiștii din sala de mese erau îmbrăcați precum exploratorii. De altfel, islandezii au o vorbă: dacă vezi pe cineva cu umbrelă, sigur e turist.

 

Am folosit cardul, peste tot. Am scos bani de la bancomat, doar ca să-i aduc în dar unui prieten. Altfel, aș fi putut să nu pun mâna pe ei, deloc.

 

Taxi-urile sunt conduse de bătrânei (trecuți bine de 70 de ani) care știu așa de multe lucruri despre GPS și POS, cum știu bătrânii noștri despre rețete (cele pentru medicamente). Plesnesc de sănătate, muncesc până tarziu și nu primesc ciubucuri. Sunt foarte amabili și răbdători! Rata speranței de viață e una dintre cele mai ridicate (peste 82) și se declară cei mai fericiți europeni. Islandezii sunt oameni foarte liberi în gândire, își cresc urmașii lăsându-i să se manifeste, fără restricții. I-am văzut și în restaurante foarte frumoase, dar și stând la coadă la hot dog și fish & chips. Sunt, de altfel, singurele fast-food-uri. Nu au cunoscutele multinaționale americane, care vând hamburgeri sau cafea. Nu au nici magazine cu branduri celebre de haine, însă nici nu prea vezi “Made in China” pe produsele lor. Au, în schimb, foarte multe lucruri handmade: de la confecții din lână, la suveniruri făcute din și cu pietre.

 

Islandezii nu se sfiesc să regurgiteze sau să-și elibereze gazele, oriunde și oricând. Ăsta e un semn de sănătate! 

 

Diana, românca pe care am întâlnit-o și care lucrează la biroul turistic al Primăriei, mi-a povestit că, până acum șase ani, acolo nu era mare lucru. Însă, de vreo trei ani încoace, lucrurile cunosc o transformare fantastică. Tot de la ea știu că, atunci când a ajuns în Reykjavik, număra taxiurile pe degete și nu se găsea o toaletă, pe o rază de sute de kilometri.

Astăzi, orașul și țara întreagă trec printr-o etapă de dezvoltare absolut spectaculoasă. Au creat spații tip parcare, în care găsești absolut tot ceea ce ar putea să-ți fie de folos: benzină, mâncare, toalete, haine, suveniruri… au și biblioteci, în unele locuri. Accesul către obiectivele turistice e amenajat cu grijă și bun-gust. Pun la dispoziția turiștilor echipamente și pentru plimbarea cu vaporul, și pentru vizitarea ghețarului. Totul este gândit practic și eficient, în cele mai mici detalii.

Surprinzător, nu vă fac recomandări. Nici un loc nu a fost mai “wow” decât altul. Nu pot să spun că a fost mai spectaculoasă plaja cu nisip negru, decât ghețarul, sau cascadele, sau vulcanul de gheață… sau centrul orașului, sau dansul balenelor… Fiecare m-a impresionat, într-un fel anume!

Peisajele îți taie respirația. Totul, în Islanda, se întâmplă într-o bulă de pace și energie, pe care eu nu am mai întâlnit-o nicăieri.

Dacă ajungeți vreodată, nu vă grăbiți să bifați repere turistice. Bucurați-vă de tot ceea ce vă iese în cale.

 

Cât despre vacanța mea singură, a fost pentru prima oară când a trebuit să îmi ascult instinctele. Să țin cont doar de ceea ce vreau eu. Să nu mai pot da vina pe nimeni, pentru ce fac sau ce nu fac… să pot să-mi fac toate poftele și să nu fiu obligată să țin cont de altcineva! 

 

Am trăit opt zile, în care m-am așezat pe mine pe primul plan! În care m-am ascultat, m-am iubit și m-am îngrijit, așa cum nu am mai făcut-o de multă vreme. Dacă n-ați încercat niciodată această experiență, vă invit să nu vă temeți. Eu una știu sigur că o să revin în Islanda! 

Las aici fotografii, care spun mai mult decât vă pot scrie eu. Pe curând, Islanda! Vin să-ți văd și Aurora Boreală. Sunt sigură că mi-o arăți!

️Ce e bine să știi dacă mergi în Islanda:

• – Totul e foarte scump. 
• – Cumpără-ți haine de ploaie (nu umbrele, nu pelerine) din țară. Acolo, prețurile sunt foarte mari. 
• – Ia-ți pantofi impermeabili și foarte călduroși. 
• – Apa este oferită (gratuit, da) peste tot, în carafe. Dacă vrei să-ți cumperi o sticlă de la benzinărie, plătești echivalentul a 4 euro. 
• – În restaurante, mâncarea este foarte bună. 
• – La supermarket, găsești de toate, inclusiv fructe și legume. 
• – Islandezii sunt foarte deschiși, prietenoși, răbdători. 
• – Toți islandezii vorbesc engleza, e foarte ușor să comunici cu ei. 
• – Sunt puncte de informare turistică, la tot pasul. 
• – Îți recomand să păstrezi Laguna Blue pentru ultima zi, dacă avionul tău este seara. E foarte aproape de aeroport.
• – Nu-ți recomand să cumperi excursii de acasă. Acolo, rezervările se fac foarte simplu: pentru balene, am cumpărat un bilet, în dimineața în care m-am hotărât să merg în larg, direct din port. Am primit echipament special de la ei. E posibil să nu vezi balenele, dar călătoria este foarte plăcută! 
• – La turul “Game of Thrones” vezi locuri și peisaje unice, dar vei călători cu un autocar plin de fani, care îți vor oferi un spectacol în plus, din dragoste pentru serial! 
• – Dacă îți place să conduci, închiriază o mașină. Drumurile sunt foarte bune și deloc aglomerate. Pentru anumite zone, e musai să fie mașină de teren. 
• – Nu-ți propune să vezi tot. Bucură-te de cât reușești să vezi!
• – Păstrează-ți o zi în care să vezi orașul! Sunt locuri foarte frumoase, iar clădirile sunt spectaculoase.
• – Suvenirurile au aproximativ aceleași preturi și în aeroport, ia asta în calcul.

Și ai grijă la cantitatea de pâinea și unt pe care o mănânci. Este foarte, foarte bună și ți se pune pe masă la orice restaurant.

“Trebuie să vedem casa lui Hemingway din Cuba, am auzit că e fabuloasă!”. Așa mi-a spus Fifi, prietena și colega mea de călătorie în Cuba.

De fapt, eu am însoțit-o pe ea.

Cuba era visul ei cel mai mare, în privința destinațiilor. Asă că, iată-mă în Cuba, la Finga Vingia, gata să văd cum a trăit Hemingway. Știam că a stat aici și că a scris cele mai importante cărți în țara asta absolut spectaculoasă, dar ceea ce aveam să descopăr mi-a depășit toate așteptările.

La doar 20 de minute de Havana, într-un loc pe care îl putem numi, simplu, Rai, e casa în care a locuit, a scris, a petrecut, a trăit Ernest Hemingway, din 1939 până în 1960. Casa, mare și amenajată cu bun-gust, te întâmpină cu ușile larg deschise, dar nu poți trece dincolo de prag. De înțeles, dacă te gândești la numărul mare de turiști care ar vrea să calce, la propriu, pe urmele marelui scriitor.

Gazdele cubaneze, foarte amabile, au luat telefoanele noastre și ne-au făcut poze din intimitatea casei: dormitorul, dulapul, baia, locurile în care ochiul simplului vizitator nu ajunge. Am văzut suficient, cât să înțeleg ce fel de aer respira scriitorul.

Ce nu știam și am aflat de la ghidul nostru:

       · Hemingway era adorat de săteni, pentru că, atunci când s-a mutat în casă, le dădea voie copiilor să se joace pe domeniu și le împărțea bomboane.

       · Când nu a mai permis accesul oricui, Ernest Hemingway se plimba gol prin curte, de la casă până la piscină.

       · Musafirii lui făceau baie nud, inclusiv marii actori de la Hollywood, printre care și Audrey Hepburn.

       · Și-a construit un turn lângă casă și, acolo, avea un birou, un pat și un telescop. Cu telescopul, verifica poarta și alegea dacă vrea sau nu să primească vizitatorii.

       · Scria la mașină din picioare, de cele mai multe ori, pe terasă.

       · Barca Pilar, din “Bătrânul și Marea”, cartea care i-a adus, în 1954, Premiul Nobel pentru literatură, se află în curtea casei. Povestea e inspirată dintr-o întâmplare reală, a unui pescar cu care Hemingway obișnuia să meargă la pescuit.

Hemingway a reușit, locuind aici, să devină una dintre cele mai importante personalități ale Cubei. E brand de țară! Există, în satul lui, Piața lui Hemingway, farul lui, locul lui de pescuit, restaurantul lui, cu masa lui preferată și cu Daiquiri, băutura pe care obișnuia să o bea.

În Havana, există un bar în care el obișnuia să bea Mojito și legenda spune că Hemingway eliminase zahărul și reinventase Mojito, doar cu rom, mentă și gheață. În mijlocul capitalei, în zona pietonală, e un hotel la care trăgea Hemingway de fiecare dată când venea să stea în Havana. Nu numai că stătea la același hotel, dar stătea și în aceeași cameră. Aici, în cămăruța pe care am vizitat-o, a scris trei cărți.

Restaurantul “Floridita” e singurul din Havana în care stai la coadă, pe stradă, chiar dacă ai rezervare. Nu e diferit de alte restaurante, dar are spiritul scriitorului care mânca aici, întotdeauna. Sincer, nu mă așteptam să fie atât de importantă întâlnirea cu Hemingway.

Nu mă așteptam să descoperim în cubanezi niște oameni de marketing foarte buni. Au știut cum să împacheteze toată povestea și au profitat din plin de faptul că soția scriitorului a donat casa poporului cubanez.

Fostul președinte american, Obama, a întins și el o mână și casa a fost renovată cu câteva sute de mii de euro, plătite de statul american. Însă, dincolo de asta, cubanezii se laudă cu Hemingway, ca și cum s-ar fi născut, ar fi trăit, și ar fi murit pe insulă. Au știut să facă o super poveste, din anii pe care scriitorul i-a trăit în țara lor. Nimic agresiv, nimic vulgar, nimic deplasat, nimic spectaculos! O rigurozitate în prezentare și “împachetare”, pentru care îi invidiez.

Dacă ajungeți în Cuba, deschideți-vă inima să-l descoperiți pe Hemingway, motiv de mândrie pentru un popor întreg, care și-a creat idoli și modele.

Ați făcut, vreodată, colecție de ceva? Fifi, prietena mea, îmi spunea că fetița ei, Maria, face colecție de evantaie și șervețele. Așa mi-am amintit de colecțiile mele, din copilărie: timbre, șervețele și cutii cu chibrituri. A, au mai fost și vederile cu staruri, după ce am mai crescut puțin!

Dintr-o colecție, în alta, mi-au venit în minte toți băiețeii pe care îi cunosc și care au colecții de mașinuțe. Știți cum e în Cuba? Ca și când s-ar fi împrăștiat pe străzi mașinuțele din toate colecțiile pe care le-am văzut pe rafturi, în camerele prietenilor mei. Datorită acestor mașini ai în permanență senzația că ești pe un platou de filmare și că, în orice moment, cineva o să strige: “motor, acțiune!”

N-aș putea să aleg modelul preferat. Am mers și cu mașina decapotată, și acoperită, și roz, și verde, și roșie… sunt o bucurie, pe termen scurt! Precum cornetele cu înghețată colorată. Dacă nu o mănânci repede, se topește. Așa e și cu mașinuțele din Cuba! Să mergi cu ele pe distanțe scurte, la ora la care soarele nu arde, e o experiență perfectă. Dacă ai făcut greșeala să închiriezi una pentru Havana – Varadero, ia în calcul că te vei “bucura” vreo 5 ore (!), de statul în mașină. Merg încet, nu au aer condiționat (cele mai multe) și pot face surprize! La orice groapă!

Dacă faci un tur sau le folosești ca taxi, de la o destinație la alta, s-ar putea să pleci cu impresia mea. Am jucat, câteva zile, într-un film cu mașini, despre mașini, în mașini, îndrăgostită de mașini! Eu care nu am pus, niciodată, pasiune… în mașină.

Chevroletele colorate, brand de țară în Cuba, motiv de bucurie de dimineața până seara, pentru oricine le întâlnește în trafic!

Fidel, Che Guevara și Hemingway sunt cei trei bărbați care m-au însoțit în vacanța mea din Cuba. Uneori, mi-au ținut companie pe străzi, alteori, s-au înghesuit toți, în câte un bar, în câte o poveste. Băutura lui Hemingway, cântecul lui Che Guevara, măsurile lui Fidel m-au însoțit întreaga vacanță din Cuba.

Eu am crezut, până să ajung aici, că sunt legende… că mitul despre hotelul în care stătea Hemingway, mereu în aceeași cameră, e doar o poveste frumoasă, cu iz romanțios, care vinde… că avea o casă, în care a scris cele mai importante cărți, în piscina căreia Audrey Hepburn făcea baie goală… e o altă legendă. Ei bine, nu! Le-am văzut cu ochii mei! Peste 300 de plante aduse din Africa există, încă, în grădina din Finca Vigia!

L-am rugat pe ghid să mă ducă într-un loc în care se simte cel mai tare spiritul lui Fidel Castro. Și m-a dus. La Mausoleu din Pentagon unde corpul lui, de fapt ce o mai fi rămas din el, există. E obiectiv turistic. Tronează în mijlocul a ceea ce ei numesc Capitoliul din Cuba. Che Guevara îmi amintește, de pe toate clădirile, că nu există lucruri prea grele, ci doar oameni prea leneși. Îl găsești pe Ernesto, peste tot: la piața de fructe, pe aleea principală sau într-un turn vechi, din satul de pescari unde obișnuia să meargă Hemingway.

Dincolo de salsa, Havana Club, Chevroletele colorate și trabucurile făcute manual, Cuba e țara în care legendele au fost scrise de cei trei bărbați. Ei au făcut regulile, fiecare pe bucățica lui. Sunt la fel de vii și de prezenți, în tot ceea ce se întâmplă în Cuba.

Cubanezii cred în ei, în valorile lor, ei sunt cei ce le-au făcut viața un rai… Sunt foarte, foarte, foarte săraci. Foarte! Dar sunt relaxați și mândri de ceea ce reprezintă. Nu au internet în casă. Își cumpară cartelă, pe care o pot folosi doar în anumite parcuri, la anumite ore. Le lipsesc multe, foarte multe dintre lucrurile fără de care noi credem că nu am putea trăi. Dar par mulțumiți cu viața lor. Trăiesc într-o țară frumoasă și sunt onești. Cel puțin cei pe care i-am întâlnit eu, mi-au lăsat impresia că sunt mulțumiți cu viața lor și recunoscători pentru ceea ce trăiesc. Ei chiar cred in doctria comunistă. Conducătorul lor e de-adevaratelea “mult iubitul tovarăș”.

Acestea sunt concluziile mele, după 4 zile în Havana. Un oraș fascinant în care, dacă ai bani, găsești orice. Oamenii sunt drăguți, se cântă peste tot, ai cu ce să umpli 4 zile, timp în care să-ți faci o idee despre viața celor care trăiesc aici. Găsești hoteluri bune, restaurante în care se mănâncă bine, o stradă numai cu magazineși grupuri care cântă, la fiecare pas. Buena Vista Social Club, Trocadero sau simple grupuri din orice restaurant, de pe orice terasă… muzica răsună de peste tot! Bărbați și femei, în Havana, cântă despre iubire.

Un oraș absolut special, plin de culoare și pasiune. Havana e o destinație obligatoriu de bifat, în orice agendă cu ”lucruri de făcut o dată în viață”. Nu e nici mai scump, nici mai ieftin, decât alte locuri din lume. Dar are acel “ceva” absolut unic, acel aer și acele lucruri și stări pe care nu le mai întâlnești nicăieri în altă parte. Hasta la Vista, Havana!

Miami Beach.

 

 Sau o Mamaia și mai scumpă și unde se vorbește spaniolă.

 

Ocean, restaurante, clădiri cu o arhitectură aparte, amestec de nații și limbi… un amalgam tipic americănesc în care  nu recunosc America. Pe asta nu o știam: America spaniolilor sau sudamericanilor vorbitori de spaniolă, dansatori de salsa și cântăreți de Despacito.

 

 Și totuși, cu o zi în Miami Beatch , toți suntem datori . 🙂

 

 Am ales pentru micul dejun o terasă cochetă pe Ocean Road. Îmi place să am cu Maya momente speciale, în care ne alintăm, ne permitem să ne bucurăm de locuri frumoase, mâncăruri speciale, senzații unice.

 Ocean Road! 

 Strada celebră Art Deco din Miami.

 

 Restaurante peste restaurante,terase  în care angajații te invită la tot felul de promoții, multiculturalitate și prețuri foarte mari.

 Bacșișul e de 20%, fără 100 de dolari nici nu are rost să te așezi la masă pentru un mic dejun simplu într un loc elegant.

  Lume pestrită, oameni relaxați.

 

La mijlocul străzii , casa lui Versace transformată într-un hotel.Iese din țiparul celorlalte, “haur” mult și mult lux. Am făcut o fotografie pe scările pe care Versace a fost ucis de iubitul lui, într-o răfuială amoroasă. Acum casa e pe lista obiectivelor turistice de pe Ocean Road.

 

Lincon Street, o pietonală plină de restarante, locul în care oamenii petrec până târziu în noapte.

 

Altfel, un loc foarte scump agitație multă și lume pestriță. Nu pe gustul meu. De bifat o dată în viată. O altfel de lume decât cea de care mă simț atrasă.  Orașul mi-a amintit de Dubai: șoselele suspendate, clădirile înalte, străzile pustii și câteva puncte extrem de aglomerate.

 

Hard Rock Café, sub cel din București. O lume a contrastelor: case de milioane de dolari într-un cartier, oamenii străzii la periferie.

 

 Mi-a plăcut mult cartierul Little Havana. O stradā pe care cubanezii au readus spiritul de la ei de-acasă. A fost cea mai plăcută experiență din Miami.

 

Nu cred că voi reveni prea curând în Miami. Deși, nu spun niciodată, niciodată.

 

 

 

Eram sigură că mă duc la Bruges să lenevesc. Să stau pe câte o terasă şi să las timpul să îi consume pe ceilalţi  în timp ce eu o să-l consum pe el în câte o ceaşcă de cafea sau un pahar de aperol.

 

Ştiam despre Bruges că e cel mai frumos oraş din Belgia (aşa am citit) şi că e minunat (aşa mi-a zis Fifi ).  Am vrut să descopăr oraşul prin ochii personajelor lui Erick –Emanuel Schmitt din “Femeia în faţă oglinzii”,  dar ce am descoperit prin  ochii mei, mi-a dat peste cap toate planurile.

 

Am ajuns la Bruges într-o marţi dimineaţă.  M-am dus direct la hotel.  Hotelul Duke’s palace e foarte bun, elegant, deloc ieftin (eu l-am rezervat cu o jumătate de an înainte la o promoție de 70% reducere).  Îl recomand pentru tot: camere frumoase, saltele bune, lobby primitor, mic dejun perfect şi este fix în buricul târgului.

 

Mi-am lăsat bagajul la hotel şi m-am dus să adulmec prada. Şi din vânător am devenit vânat. Pentru că, în loc să fiu eu stăpâna vacanţei mele, am devenit supusă acestui vrăjitor care se numeşte Bruges. Am mers în primele 2 zile câte 8, 10 ore cu pauze foarte mici la orele fixe în care mă așezam să mănânc ceva.

Deşi orașul e foarte mic, îl poţi parcurge într-o oră dintr-un capăt în altul, fiecare colţ îţi dezvăluie o altă minune arhitecturală în faţă căreia te opreşti  să te minunezi.

Nu am intrat în muzee pentru că nu mă mai săturăm de spectacolul străzii.

Oamenii spun că poţi să vizitezi oraşul Bruges într-o singură zi. Da, poţi. Dar eu am stat vreo patru şi aş mai fi avut ce face dacă mai stăteam două zile.

Nu e un oraş ieftin, dar poate oricine să se bucure de el. Nici măcar nu trebuie să plăteşti 50 de euro pentru o plimbare cu trăsura sau 20 de euro pentru un tur cu microbuzul sau cu barca pe canal. Fix te învârte în acelaşi loc în care ai mai fost de câteva ori şi pe jos fără să plăteşti nimic.

Eu am mers cu maşinuţa într-o seară în care simţeam că picioarele mele vor o pauză după 10 ore de colindat, dar ochii strigau:  Mai vrem să vedem, încă nu a apus soarele!!! Iar soarele apune acolo după 10 seara într-o zi de vară. Aşa că le-am făcut pe plac ochilor şi am profitat de fiecare rază de lumina.

 

Nu m-am grăbit pre nimic, nu am alergat după nimeni. M-am dus după suflet şi când simţeam că obosesc, aveam grijă să fie în preajma orei de masă, mă aşezam la câte o terasă drăguţă să mănânc scoici şi să beau o bere. Eu număr pe degete berile pe care le-am băut toată viaţa. Şi cred că 50% le-am băut în Bruges.

Mie mi s-a potrivit acest oraş. M-a inspirat şi m-a bucurat. A fost cea mai productivă dintre toate vacanţele mele. Am scris cântece, am gândit emisiunea tv, am lăsat inspiraţia să-şi facă loc într-o minte odihnită şi relaxată de atâta frumuseţe.

 

Bruges este un oraş de văzut cu sufletul. De simţit energia clădirilor care spun poveşti, de gustat bucuria străzii care forfoteşte de oameni dornici să se îmbete cu frumos.

O să revin la Bruges de fiecare dată când o să-mi doresc să mă rătăcesc pe străduţe pe care n-ai cum să te pierzi, să mănânc ce e mai bun și să mă bucur de o bere locală. Ca să nu uit că viaţa este despre lucrurile simple pe care le trăieşte fiecare dintre noi.