Când toate merg bine, ni se pare normal. Atât de normal, încât nici măcar nu vedem ansamblul, la modul cauză – efect: "Ce am făcut ca să-mi iasă totul cum trebuie, să meargă toate ca pe roate? Ce am făcut, încât să merit tot ceea ce trăiesc?"
Mi s-a născut copilul sănătos? Nici măcar nu spun "Mulțumesc, Doamne!", darămite să-mi pun problema “de ce?”…
Am o relație frumoasă? Nici măcar nu mai țin minte cum e să fii singur, de ce mi-aș pune problema în termenii lui "ce am făcut, ca să o merit?"
Am o viață bună și sunt în acord cu tot ceea ce trăiesc? E normal să fie așa…
La cea mai mică deraiere, ne certăm cu Dumnezeu, cu Universul: “De ce eu?" La prima, cea mai mică, piesă lipsă din puzzle, începem să ne arătăm îngrijorarea și să o luăm la modul cel mai personal: "De ce mie?”
Nu există răspunsuri universal valabile pentru niciuna dintre situații, dar fiecare trebuie să-și dea propriile răspunsuri, să trăiască fiecare întâmplare conștient: "Da, mie mi se întâmplă asta, acum și aici… Și o să fac tot ce pot, ca să înțeleg ce am de învățat din această experiență. A mea, cu mine, despre mine. Da, mie!"
Leave a Reply