Pot spune, fără să greșesc, că am fost în vacanță la mare cu Albă ca Zăpada și cei șapte pitici.

Mi-am dorit din tot sufletul să trăiesc măcar câteva zile împreună cu ei, cu Sarah și copiii ei. Voiam să văd și să înțeleg cum poate o singură femeie să crească, să aibă grijă de șapte copii. Șapte copii mici, cu vârsta între 1 și 6 ani. Șapte copii ajunși în viața ei după ce au fost declarați, oficial, "greu adoptabili".

Fiecare copil din viața lui Sarah este un copil în dreptul căruia, încă de la naștere, există o lungă listă de boli. Unele confirmate, altele cu multiple efecte, care se suprapun...

Acum, cei șapte copii, învingători cu toții, trăiesc o viață minunată, alături de cea care i-a salvat, le-a salvat viața. Nu voi insista asupra poveștii lor, pentru că, fără îndoială, constituie subiectul unui film sau cel puțin al unui roman.

Am încercat să-mi dau seama cum, prin ce minune(!), această tânără femeie reușește să gestioneze lucrurile... Ce face ea diferit de ceea ce făceam eu, cu un singur copil?

Sarah crește copii independenți. Cei măricei se îmbracă singuri, se spală singuri, mănâncă singuri, se încalță singuri, își duc singuri lucrurile, se duc singuri la culcare și stau singuri, când încă nu s-au trezit ceilalți, ca să nu scoale subit toată casa, beau apă singuri și chiar se dau singuri sau unii pe ceilalți, cu crema de protecție solară. Știu să se joace singuri, la fel de bine cum se joacă împreună. Imaginația le este cel mai bun partener de joacă! Niciunul nu are tabletă, niciunul nu stă pe telefon. Au o tabletă pentru filmulețele cu Gașca Zurli, sunt momentele în care cântă și dansează pe cântecele preferate. O mai folosesc atunci când se uită la filme împreună, activitate clar stabilită de mama lor.

Deși, din șapte, te poți înțelege doar cu patru copii, mama lor își face timp, de fiecare dată când apare o problemă sau un conflict, să discute cu ei. Nu de față cu toți, nu de față cu alți oameni. Îl ia deoparte pe cel care a greșit și îi explică unde e problema, care sunt consecințele și cum poate să repare, oricât de puțin, din ceea ce s-a întâmplat. Chiar dacă le plac poveștile, masa e sfântă și li se amintește mereu că nu se întinde pe tot parcursul zilei. Fiecare copil mănâncă din ceea ce are în farfurie și toți au mai multe opțiuni: la micul dejun, pot avea și cereale cu lapte, și sandwich, și ouă. Unul mănâncă mai bine cerealele, altul oul, altul preferă pâinea cu unt și șuncă... dar, în mod cert, toată lumea pleacă de la masă sătulă. Știu că următoarea masă e la prânz și, în vacanță fiind, nu se știe pe unde și cum ne prinde. La gustare au fructe sau biscuiți. Copiii primesc înghețată, întotdeauna drept premiu pentru ceva ce le-a pus voința la încercare. La miezul zilei, fiecare se duce pe malul mării, se spală de nisip și vine să se întindă pe șezlong, pentru somnul de prânz. Asta în timp ce mama lor îi adoarme pe pitici. Uneori, câte unul nu se împrietenește cu somnul, dar rămâne pe șezlong, până când se trezesc ceilalți. “Cel puțin au parte de odihnă“, spune Sarah, care nu face, nici măcar o dată, rabat de la reguli.

Sarah le inventează jocuri, îi învață lucruri noi, mereu îi explică ceva unuia dintre ei. N-am auzit-o amenințându-i sau certându-i. Și mai e ceva: nu stă după fundul lor. Am surprins-o într-un loc bun, din care poate să-i supravegheze și, din când în când, am văzut-o numărându-i. Când se strigă plecarea, toată lumea contribuie cu ce poate, pentru strângerea lucrurilor și căratul lor la mașină. Așteaptă răbdători pe partea unde este trotuar, ca să fie urcați și apoi fiecare își fixează centura de siguranță.

Seara la 7, după cină și o porție zdravănă de joacă, toată lumea e în pat.

Copiii lui Sarah cresc frumos, cu iubire, blândețe, disciplină și fermitate. M-am recunoscut în felul în care apasă anumite cuvinte. Am recunoscut inclusiv “vocea 17”, cea despre care Maya știa că marchează momentul "Suficient, nimic nu mai este negociabil".

Știți ce are această femeie și cred că le lipsește multor mame? Voința! Sarah și-a asumat salvarea și creșterea acestor copii. Sunt singura ei problemă reală. Orice are legătura cu ei merită tot efortul. În rest, nu se plânge... Îți dai seama cât îi este de dor de America, de casă, de părinți, frați, nepoți, de viața ei. Dar nu concepe să plece și să lase copiii aici. Știe câtă nevoie au de ea!

Sarah nu se teme de boli, de spitale, de autorități, de hârtii, de drumuri, de vreme, de lipsa banilor, de lipsa timpului... Sarah se teme de un singur lucru: să nu rămână nefăcut ceva ce ea ar putea face.

Copiii lui Sarah nu fac roșu în gât de la înghețată, pe ei nu îi trage curentul, nu "se strică" la burtică dacă pe banana decojită ajunge un fir de nisip...

Copiii lui Sarah știu (singuri) când le este sete și când trebuie să meargă la baie, știu să se retragă atunci când obosesc și știu să tacă, dacă adulții vorbesc. Pentru că ei știu sigur că, atunci când e cu adevărat nevoie, Sarah e doar a lor.

Copiii lui Sarah au grijă unii de ceilalți și, firesc, cei mari au grijă de cei mici.

“Astăzi e cod portocaliu? Dacă ne grăbim, prindem spectacolul de la 11, la Delfinariu“, îmi spune Sarah, la ora 10.15. În două minute, eram toți în mașină. La Delfinariu, ne-am organizat repede, cu ușurință, pentru că piticii sunt ascultători și super atenți la ceea ce li se spune.

Am povestit mult cu Sarah despre traumele trăite de piticii ei. Am aflat că ea este psiholog specializat în trauma copilului abandonat și asta a ajutat-o enorm. Deja mă gândesc cum putem să ajutăm împreună cât mai mulți părinți și copii aflați în situații similare.

Sarah este o femeie specială. Cultura americană a ajutat-o să acționeze curajos, iar sufletul ei mare și plin de credință a făcut-o să nu se teamă de nimeni și de nimic. Pentru ea nu există "prea greu", "prea mult", "prea scump" sau "prea târziu".

Povestea lui Sarah este o lecție de viață. O poveste cu șapte pitici și cu o Zână adevărată! O poveste din zilele noastre. O poveste din România, în Europa anului 2020!