Când copilul tău se uită la tine cu cea mai rătăcită privire posibilă și tu știi că nu glumește, îți stă inima în loc... Când vezi cum se uită la tine copilul tău, cautându-te pe tine, cea pe care chiar și tu ai pierdut-o, te simți vinovată și pentru tine, și pentru el.

Când copilul tău e mai deștept decât tine și, în loc să-ți spună toate cuvintele urâte - pe care știi că le știe sau să-ți facă toate reproșurile pe care ți le-ar putea face, te întreabă doar: “Ce ai făcut cu mama mea?”... ai vrea să se facă o groapă mare și să intri în ea, să dispari subit de pe fața pământului.

Ne luăm în serios rolul de părinte și uităm cât de important este pentru copiii noștri să fim buni, nu perfecți. Să fim simpatici, nu corecți. Să fim înțelegători, nu drepți.

- Cine ești tu și ce ai făcut cu mama mea?

- Sunt o femeie care se simte copleșită, depășită. Sunt un om speriat de imensa responsabilitate pe care o are. Sunt o mamă care vrea să fie perfectă. O mamă care își dorește să nu te atingă nici măcar o boare de vânt.

- Dacă mă aperi de o adiere, de ce ești furtună? Dacă mă aperi de ploaie, de ce mă faci să mă scald în lacrimi? Dacă mă aperi de oameni care îmi fac rău, de ce îmi faci tot RĂUL pe care nu mai apucă toți ceilalți să mi-l facă? Mama, dacă mă iubești, așa cum spui, de ce te porți cu mine așa cum ne purtăm cu cei pe care îi urâm?

Dă-mi, Doamne, putere, răbdare și înțelepciune! Și apără-mă de judecata copiilor mei, de care mi-e mai frică decât de Judecata de Apoi!