Vreau o iubire pur și simplă. Da. Ați citit corect. Pur și simplā. Nu-mi lipsește nicio literă. Așa cum nu-mi lipsește nici o doagă, nicio mână, nici un picior, nici un neuron. Nu-mi lipsește nimic ce poate fi socotit, și la finalul adunărilor să ne dea un om întreg. În condițiile astea, chiar nu înțeleg de ce toate alegerile mele sunt strâmbe. Amputate. Ba îi lipsește inima, ba un coi, ba o mână asumată… Până acum am făcut numai alegeri tulburi și complicate. Am înotat în cele mai gri ape și parcă, de nu erau suficient de tulburi, le mai tulburam și eu puțin. Sau, în cazul unora dintre ape, stăteau ceva matracuci pe margine cu câte un pumn de pietre în mână și, cum se limpezea puțin situația, țuști aruncau câte o piatră de pierdeam o grămadă de timp să o găsim pe fundul lacului. Vă rog să mă învățați cum se procedează într-o situație în care e simplu? Mă sperie lucrurile simple. Nu le știu gestiona.

Sunt antrenată să dezleg puzzle-uri complicate, sunt pregătită să deschid lacăte de la șapte lanțuri… Nu știu să merg lin într-o situație simplă. Aș vrea să trec la nivelul următor. Se spune că, cu cât ești mai bătrân și mai înțelept, nivelul următor e mai simplu. Știu, în jocuri, fiecare nivel superior e cu un grad de dificultate mai mare. Asta e pe computer. În viață, fiecare next level te duce în ceva și mai simplu. Așa, ca din perfectul compus în perfectul simplu. Iar în momentul în care ai ajuns în perfectul simplu, poți conjuga la ce persoană vrei tu, orice verb îți iese în cale. Vreau o iubire pur și simplă, conjugată la timpul prezent cu persoana a doua singular.