Am o rezistență din ce în ce mai scăzută la victime. Victimele oricui, victimele tuturor, victimele propriilor nefericiri și neșanse. Victimele sociale, artistice, politice, victimele religioase și victimele nutriționiste. Cu cât întâlnesc mai mulți oameni care se luptă cu boli, au învins ghinioane majore, au depășit pierderi imense de oameni dragi, cu atât mi-e mai greu să închid ochii miorlăiturilor și "plângalelor" unor oameni, care n-au avut noroc să câștige mulți bani fără să muncească prea tare, să aibă copiii genii și să fie pe locul întâi, ca să nu mai fie ei supărați că sunt doar între primii 10 din clasă. Mi-e din ce în ce mai greu să ascult plângăcioși nemulțumiți că au șefi idioți, dar până la urmă salariul e ok, și mai rămân să-l suporte pe ăla. Gradul meu de suportabilitate pentru așa-zisele victime, este în scădere dramatică. După ce i-am cunoscut pe copiii părinților de la Fundeni, nu prea mai am chef și răbdare să ascult părinți care sunt distruși că le-au răcit copiii și le curg mucii. După ce vorbesc la telefon cu prietenul meu, care deși a făcut al doilea infarct, se bucură de muncă și copil, și mamă și viață, mi-e destul de greu să zâmbesc, în timp ce domnul din fața mea suferă că nu i-a venit mașina, comandă specială din Germania, de la reprezentanță, și viața e nașpa că de vină este sistemul, și tună și fulgeră o oră, despre cât de prost merg lucrurile.

Când ai în agendă o prietenă a cărei mamă nu o mai recunoaște, din cauza unei boli ucigătoare și în timp ce vorbești cu ea la telefon și plânge cu sughițuri, cum și-a vizitat mama care crede că ea este prezentatoare de emisiuni TV, nu prea îți mai vine să o consolezi în niciun fel, pe fata care se miorlăie și plânge că este nefericită, și are o stare proastă pentru că el nu i-a luat ce se aștepta iubi să-i ia de ziua ei, ci i-a luat altceva. E atât de greu să facem diferența între luptă și zbatere ? E atât de complicat să înțelegem că există probleme, și există situații. Că zbaterea e despre lucrurile absolut lipsite de importanță, fără de care viața noastră ar putea să-și urmeze același curs, în timp ce lupta e pentru a te ridica, pentru a învăța din nou să mergi, pentru a simții din nou mângâierea soarelui pe față. Să stai cu fața în soare și să simți pe chipul tău fiecare rază, este imens. Sunt oameni care nu mai pot să stea nici măcar în dreptul unei ferestre. Să te apleci să culegi o floricică dintr-o pădure înmugurită, e imens. Sunt oameni care nu mai pot să facă doi pași. Să privești cerul, de mână cu cei pe care îi iubești, este dincolo de orice supărare. Sunt atâția oameni care nu-i mai pot ține de mână pe cei pe care îi iubesc. Iubesc oamenii care luptă. Îi susțin, și îi ajut cu tot ce pot. Pe cei care se zbat, îi rog să o facă puțin mai încolo. Să lase spațiul din jurul meu pentru cei care au cu adevărat nevoie de toată energia mea.