"Am vrut să mă sinucid pentru că nu am luat bacul. Nu sunt o elevă slabă dar am avut o zi proastă la una dintre materii. Am făcut familia de rușine. Mama își pleca privirea când o întreba cineva dacă am luat bacul". Mi-a povestit cu lacrimi în ochi o tânără care a rămas profund marcată de acest subiect. Și-a luat examenul în toamnă dar a avut o vară în care a simțit privirile acuzatoare ale celor din casă. "Ne-ai făcut de râs" sunt cuvinte care pot rupe relația dintre părinți și copii.

Sunt cuvinte care îi pot indemna pe cei mici să facă gesturi necugetate. Anumiți copii fac față singuri. Ei nu au nevoie de niciun suport, de nicio susținere. Sunt copii "azimut": își fixează ținta și nimeni și nimic nu-i poate opri. Dar sunt și copii care au nevoie de sprijin. E fix ca în cazul unor handicapuri fizice.

Unii copii se nasc și aleargă de la un an de nu-i poți prinde iar alții au nevoie de un cadru pe care să-și țină mâinile, toată viața sau o bucată de drum, până când li se întăresc oasele. În cazul deficiențelor fizice e simplu. Vedem cu ochiul liber. Ne ducem la doctor, i se pune un diagnostic, urmăm un tratament, cumpărăm cadrul sau căruciorul și începem fizioterapia. Știm cam ce demers putem face și facem.

Pentru copiii cu deficiențe emoționale e mult mai greu de acționat. În primul rând nu li se pune diagnostic.Lor li se pun etichete: slab, încet, rușinos, timid, introvertit, retras, inadaptat. Școala, care ar trebui să fie medicul ce pune diagnosticul, nu îți dă nicio rețetă și tratăm problema copilului după ureche. Sau sunt situații în care școala atrage atenția părintelui iar părintele refuză să accepte că are niște probleme de rezolvat. Ori acceptă și ridică din umeri pentru că nu înțelege, nu știe, nu poate. De regulă "am făcut tot pentru el" se traduce prin: i-am asigurat casă, mâncare, haine curate, i-am luat meditatori.

Copiii cu probleme emoționale au nevoie să se sprijine pe singurul cadru care poate să le dea încredere să facă pași: părintele. Dacă părintele nu e lângă acești copii cu toată ființa și cu toată dragostea copiii vor face pași în viață căutând cu disperare să se prindă de ceva. E foarte greu să accepți că ai un copil cu nevoi emoționale speciale. Parcă acceptăm mai ușor nevoile fizice decât pe cele emoționale. Pentru că a doua categorie ne schimbă. Ne obligă să îl înțelegem pe el înțelegându-ne pe noi. Ne întinde limitele și ne forțează puterile.

Dacă vrei să-ți ajuți copilul, care emoțional are nevoie de mai multă susținere decât alți copii, fă-l să simtă că ești acolo. Că ești de partea lui și că îl iubești așa perfect de imperfect. Spune-i copilului că școala este doar o etapă din viața lui. Și nu e ceva din care se moare. E ceva din care se învață. Și la care se poate reveni oricând. O facultate se poate face și la 20 de ani și la 40, la ce vârstă dorești. Sau niciodată. O limbă străină se poate învăța și la 5 ani și la 50. E important să învățăm cât mai multe lucruri. Dar nu toate lucrurile importante se învață în școală. Poți să iei bacul cu 10 și să clachezi în fața unei situații simple de viață, cu care tu nu te-ai confruntat și nu știi să o gestionezi.

Școala ar trebui să nască și să crească visele unui copil. Nu să le îngroape. Școala e parte din viață. Nu parte din moarte.