Nu-ți pierde vremea întrebându-te de ce ți se întâmplă un anume lucru. Consumă-ți energia să găsești cele mai bune soluții pentru noile date. În viață nu întâlnim probleme, nu în acel sens moștenit de la părinții noștri. Nu suntem victimele problemelor care apar. În viață întâlnim situații și noi suntem exploratorii momentului respectiv. Trebuie să aflăm pe pielea noastră unde ne duce noua situație. Pentru probleme s-au inventat tot felul de ecuații. Se ajunge la un rezultat făcând diverse calcule. În cazul unei situații de viață o scoatem la capăt folosindu-ne toate simțurile. Calculele nu ne mai ajută la nimic. Inima este cea care face într-o anumită situație cele mai corecte socoteli. Și rezultatul nu este sub linie, este deasupra ei. Când am aflat că nu mai am emisiune la radio, am luat-o ca pe o veste proastă. Îmi plăcea să merg în studio, să vorbesc cu oamenii. Făceam cu bucurie "Partea Bună" și abia așteptam să fiu ON AIR. Rămasă fără emisiune m-am gândit ce să fac, unde să-mi folosesc eu toate ideile cu care mă obișnuisem să fiu în eter de aproape 20 de ani. Nu mai știu cine mi-a dat ideea unui blog. Nu am luat-o în calcul, chiar dacă scriam deja de ceva vreme în revista Tango. Am construit blogul și într-o lună aveam 50.000 de vizualizări.

Astăzi, peste 600.000 de oameni au intrat să citească acolo. În ritmul ăsta, până la sfârșitul anului depășim un milion. După 3 ani fără radio toate ideile mele de pe blog și din reviste, scrise într-un fel sau altul, au ajuns într-o tipografie și astăzi formează cartea mea de suflet "Pledoarie pentru mami și tati". A fost pentru prima dată când a trebuit să accept că “Verba Volant” nu mai e și că mai bine de 15 ani am dat drumul ideilor în eter. Aș fi putut să mă victimizez. Aș fi putut să-mi iau emisiunea înapoi. Sau măcar să încerc. Am ales să accept că atunci, acolo, rolul meu se încheiase. Și că de vreo 4 ani stăteam în ceva călduț care nu mă mai provoca. Nu mă făcea nici să fierb nici să îngheț. Nu se producea nicio transformare cu și în mine. Uneori Universul, Doamne Doamne, ne scoate agresiv din locuri comode în care ne-am așezat. Uneori acceptăm asta pur și simplu și ni se deschid noi orizonturi. Alteori ținem cu dinții de câte o situație, de câte un om sau un obiect. Și tragem de el până când se rupe. Și tot nu înțelegem. Luăm acul și-l coasem. Și-l înnodăm și-l cârpim, punem grefă și reconstruim. Uneori, unii dintre noi putem face asta mult și bine. Alteori, alții pot înțelege că acolo nu mai e nimic de făcut și merg mai departe. Putem alege să facem calcule la nesfârșit pe o tablă pe care scriem și ștergem și scriem și ștergem, căutând răspunsul corect al unei pseudo-probleme. Uităm că la calcule răspunsul e întotdeauna sub linia inimii. Pe care am putea pur și simplu să o întrebăm. Ea ne-ar putea spune că nu ne aflăm în fața unei probleme care se rezolvă cu calcule, ci în fața unei situații în care trebuie să acționăm în conformitate cu ceea ce simțim cu adevărat.