“ În toate casele e unul bun și unul mai puțin bun”. Eu am auzit asta de la bunica mea, o țărancă simplă de pe valea Țibleșului decupată fix din romanele lui Rebreanu. O femeie tare înțeleaptă. Mai târziu aveam să înțeleg că fix așa stau lucrurile. În fiecare cuplu unul e bun și altul mai puțin bun. Unul câștigă mai mulți bani, celălat mai puțini. Unul e mai prezent în viața copiilor, celălalt absentează mai mult. Unul e mai fidel, onest, cuminte, celalat golănește mai mult. Unul e mai rezistent, celălat mai slab. Nu o să găsești niciodată doi oameni care să exceleze la aceleași categorii.

Copiii noștri văd toate lucrurile astea. Și le înțeleg exact așa cum sunt. Și știu exact care dintre părinți e cel puternic. Pe cine se bazează și cine îi mângâie. Nu întotdeauna același. Nu întotdeauna părintele care e suport fizic e și suport moral. Poate să fie foarte generos, dar să aibă așteptări foarte mari de la copil în timp ce celălat părinte poate să-l iubească necondiționat și să-l susțină fără să-l ajute fizic pentru că nu se poate ajuta nici măcar pe el. Copilul înțelege foarte devreme cum stau lucrurile și își ia ceea ce îi trebuie de la fiecare dintre ei. Copiii nu judecă. Ei observă și își asumă ceea ce au. Încep să judece numai după ce aud judecățile oamenilor mari. Numai după ce aude de la mama de o mie de ori că tata e un om slab, că tata nu se pricepe, că tata nu face și nu drege începe și el să spună asta. După ce aude un tată vorbind despre cât de slabă, neputincioasă, egoistă, absentă, aerienă e mama lui începe și el să-și pună problema.

Copilul își iubește ambii părinți indiferent de cât sunt de puternici sau de slabi.

În fiecare familie unul e veriga puternică și celălalt veriga slabă. Într-un anumit moment. Rolurile se mai pot inversa pe parcurs. Dar, dacă îți asumi să fii veriga puternică atunci chiar fii, fără să suferi că celălat e veriga slabă. Nu lăsa frustrarea să-ți omoare bucuria. Copilul tau știe exact de la cine, ce poate și trebuie să ia.