Cred că doar Dumnezeu poate să primească acest titlu: Părintele Perfect!
Până și pe Fecioara Maria o suspectez că L-a mai certat pe Iisus, uneori.
Chiar cred că singurul părinte perfect e Dumnezeu. Te-a certat vreodată pentru prostiile pe care le-ai făcut? Te-a bătut cu cureaua, furtunul de la mașina de spălat? Ți-a interzis televizorul, telefonul, ieșitul cu prietenii în oraș sau afară?
Ți-a zis Dumnezeu vreodată că n-o să se aleagă nimic de tine, că n-o să te vrea nimeni, că n-o să ai după ce bea apă, că o să trebuiască să-ți plătească El căldura și curentul și când o să fii bătrân? Ți-a zis Dumnezeu să nu faci copii în seama Lui sau chiar să nu faci copii, că încă n-ai casă, masă, serviciu și ești pe drumuri?
Ți-a cerut Dumnezeu ceva în schimb atunci când ți-a oferit ceva? A zis Dumnezeu că vine și nu L-ai găsit atunci când L-ai căutat? Ți-a întors vreodată spatele?

Eu L-am simțit mereu acolo, lângă mine! Cu mine, pentru mine. M-a lăsat să cred, să greșesc, să regret, să renunț, să revin, să fac ce vreau eu, de câte ori vreau, cum vreau, cu cine vreau.

Pentru mine, în viziunea mea, doar El este Părintele Perfect! Atât de perfect, încât nici nu apare în calea noastră. Atât de discret, că nu ne deranjează niciodată, atât de invizibil, încât trebuie să-ți amintești de El ca să-L simți.

Tata e aproape perfect de când nu mai e aici, pe pământ. Nu mă mai încurcă deloc, nu mă mai deranjează cu nimic, nu mă condiționează, nu mă surprinde. Mai vine din când în când în vise și mă ghidează.

Eu astăzi sunt foarte fericită așa cum sunt.
Eu nu vreau să fiu părinte perfect și nici aproape perfect. Eu nu sunt nici Dumnezeu, nici înger.
Eu sunt OM!

Eu sunt mama copilului meu. Eu sunt părintele unui singur suflet. Și vreau să fiu prezentă în viața lui și activă, și reactivă. Vreau să fiu cea mai bună mamă pentru el.

Și, uitându-mă în urmă la drumul parcurs în acești 22 de ani, pot să spun cu toată onestitatea că am fost, cu fiecare an, din ce în ce mai aproape de visul meu: să fiu cel mai bun părinte pentru copilul meu!