Oficial, îmi merge bine! Mulţumesc de întrebare!

26 Iunie 2020, 12:23    •   
comentarii

- Ești ok? mă întreabă un prieten, la sfârșitul unei convorbiri telefonice.

- Da, de ce?

- Nu te-am văzut niciodată atât de calmă.

- Ești bine? mă întreabă alt amic.

- Da, de ce?

- N-ai stat niciodată așa de mult, cu mine, la telefon.

Astăzi mă întâlnesc cu un alt prieten, care îmi spune, la final: “Nu sunt obișnuit cu tine așa, tu ești tot timpul în mișcare..."

Eu știu sigur, despre mine, ca sunt așa cum îmi propun să fiu. Eu aleg să fiu ocupată, preocupată, grăbită, calmă, nerăbdătoare, nervoasă, expeditivă sau explicită.

De câțiva ani, îmi aleg perioadele, momentele, evenimentele, în funcție de ceea ce simt. Dacă la începutul pandemiei am simțit că trebuie să rămân activă și să mă reinventez, odată cu vacanța copiilor am simțit că trebuie să iau o pauză. În cel mai adevărat sens al cuvântului! Mă ocup cu mine, cu lucrurile care îmi plac și cu oamenii de care mi-e dor. Atât.

Cât? Cât o să simt că asta trebuie să fac.

Toată firma e în pauză, toți oamenii mei sunt în vacanță.

Cât? Cât e nevoie.

Cum o să fie mai departe? Habar nu am. Și nici nu-mi bat capul. Dintotdeauna am făcut ceea ce am simțit. Și n-am greșit niciodată.

Fiecare decizie m-a adus mai aproape de cine și ce sunt astăzi: cea mai bună variantă a mea.

Nu e ușor. Păstrând proporțiile, imaginați-vă că decizia mea echivalează cu închiderea unui aeroport. Acum, aflați că toate ideile mele sunt avioanele de la sol. Toate, în perfectă stare, gata în orice moment să se ridice și să se împlinească.

“Avioanele” mele au cele mai bune echipaje, piloți de elită, cele mai confortabile condiții. Mai mult, niciun avion nu a avut vreo aterizare forțată. Toate au aterizat perfect, după ce au atins nivelul maxim de înălțare.

Ei bine, cu toate astea, eu țin “avioanele” la sol. Simt că, deocamdată, e locul cel mai bun. Echipajul este pregătit oricând să se așeze în carlingă, dar încă e trimis la odihnă.

Este pentru prima oară în viața mea când nu le dau voie ideilor să-mi controleze viața. Astăzi, ideile mele trebuie să-și înfrâneze exaltarea, să chicotească în pumni, ca să nu facă prea mare gălăgie și, mai mult decât orice, trebuie să aibă răbdare. Niciuna nu va rămâne neîmplinită. Fiecăreia are să-i vină rândul! Însă fiecare va atinge cerul, numai atunci când va fi în acord cu legile Universului.

Paradoxal, pare perioada în care poți încerca orice. Însă, în aceeași măsură, este perioada în care poți greși cel mai ușor. Prețul e, de data asta, NEPREȚUIT.

De ce nu fac nimic în perioada asta? Nu pentru că sunt obosită, nu pentru că nu am ce face, nu pentru că nu pot. Nu fac nimic, pentru că vremurile mi se par foarte tulburi. Oamenii sunt obosiți și s-au săturat să manifeste înțelegere pentru ceea ce trăim. Legislația nu ajută deloc firmele private. Fac parte din segmentul care nu beneficiază de niciun sprijin din partea statului. E beznă. Nu se întrevede nicio rază de lumină, un licăr...

Eu nu pot face spectacole pentru copii, care să respecte distanțarea socială. Nu se pot face, fizic. Copiii aleargă, au tendința să meargă unii spre ceilalți, sunt ca un elastic care se întinde dincolo de scaune, de pauză și de rândurile neocupate.

Din 500 de persoane care pot intra la un eveniment în aer liber, pentru care ai nevoie de un teatru de vară cu 1000 de locuri, nu poți încasa pe bilete nici măcar cât să plătești serviciile "Salvării" și salubrizarea, obligatorii la acest tip de eveniment. Nu mai vorbim de oameni, chirie, echipamente de sunet...

Deocamdată, nu este posibil să faci asta, dacă nu beneficiezi de propriile spații, de bugete din banii statului, de susținere din fonduri europene sau de sponsori care să nu-ți cuantifice audiența...

Oricât de mult mi-aș dori să revenim, nu am cum să nu văd întregul, sa nu mă gândesc la consecințe. La toate consecințele! La faptul că nu toată lumea va vedea asta cu ochi buni, ca pe ceea ce este, un efort, ci ca pe o nevoie de a face încasări.

Așa că tot ce pot face pentru mine și colegii mei, pentru povestea asta minunată, este să am, să avem, cu toții, răbdare.

O să mai treacă puțin timp și o să înțeleg exact de unde pot reîncepe povestea, în noua ordine a lumii.

Până atunci, am pus la cale o aplicație. Ne găsiți acolo, cu filmări minunate!

Între timp, caut soluții să ajungem în casele voastre, fără să expunem copiii. Niciunui risc, oricât de mic ar părea!

În perioada următoare, niciun personaj Zurli interpretat de un actor nu va participa la evenimente în care copiii pot ajunge să interacționeze, fizic, cu noi.

Altfel, sunt bine.

Alt fel de bine, dar tot bine îmi e. Mie și tuturor oamenilor care au crezut în mine, ne e alt fel de bine.

 
Mirela Retegan pe

YouTube

Arhivă

Gandurile Mirelei

Lăsați copiii în pace

Lăsați în pace copiii și notele obținute la Evaluarea Națională și la Bacalaureat! De 20 de ani, n-am mai văzut atât de mulți copii fericiți când au ieșit din examene și, mai ales, când au aflat rezultatele....

citeste mai mult  

Oficial, îmi merge bine! Mulţumesc de întrebare!

- Ești ok? mă întreabă un prieten, la sfârșitul unei convorbiri telefonice.  - Da, de ce? - Nu te-am văzut niciodată atât de calmă.     - Ești bine? mă întreabă alt amic.  -...

citeste mai mult  

Ce le facem cadou, copiilor, de 1 Iunie?

Vă las aici lista cu lucrurile pe care chiar poate să le facă fiecare dintre voi. Nu este o compunere de idei abstracte și teorii științifice despre ce înseamnă relația părinte - copil. Risc să vă las propuneri concrete, care sper să...

citeste mai mult  

Îmi împlinesc visul, în fiecare zi

Am început să trăiesc marele vis, chiar înainte de a-l conștientiza. Marele vis m-a găsit, înainte ca eu să mi-l propun, să-l simt. E ca atunci când îți dai seama, într-o zi, că omul de lângă tine,...

citeste mai mult