“Cred că ar fi trebuit să-ţi spun mai des că te iubesc”, mi-a spus replica asta care a făcut până şi pereţii să se mire. Când auzi asta de la cel mai important bărbat din viaţa ta, cu care ai trăit cele mai frumoase şi cele mai grele experienţe şi de care te-ai despărţit în urmă cu 10 ani, îţi ţâşnesc lacrimile instant. Pentru că da, noi femeile avem nevoie să ni se spună. Dincolo de toate gesturile frumoase pe care le poate face un bărbat, femeia aşteaptă vorbe. Se hrăneşte cu ele. Îşi alină visele şi îşi mângâie absenţele. Un te iubesc, spus cum şi când trebuie, iartă toate plecările şi îmbrăţişează toate revenirile. Inima nu strânge “ani de vechime” pentru pensie. Nu adună, ca într-o carte de muncă, toate replicile spuse, urmând să ajungă la un număr care să-i fie suficient. Pentru bărbaţi fiecare expresie se contorizează. Ţi-a spus săptămâna asta, luni, că eşti frumoasă, să nu mai aştepţi vreo drăgălăşenie până în week-end. Şi, oricum e deja o frecvenţă foarte mare.

Femeile ar vrea să audă cuvinte frumoase toată ziua. Noi am inventat diminutivele. Noi l-am inventat pe iubi, pe pisi, pe pisoi, pe ţuţuruţumutu, rar auzi bărbaţi sclifosind cuvintele. Nouă ne plac prescurtările emoţionale... Da, noi avem nevoie. Şi cum ei nu ne dau întotdeauna ceea ce vrem noi, ci de cele mai multe ori ne dau ceea ce vor ei, ne trezim după 10 ani de la despărţire că OMU îşi dă seama ce-ar fi putut să facă. - Spune-mi ceva frumos, îl rugăm uneori. - Ceva frumos? - venea replica lui însoţită de un zâmbet. Şi, jocul continua înlocuind de multe ori acele două cuvinte, care ar fi rezolvat o mie de probleme. Tare bine ar fi să-şi amintească bărbaţii mai des că pot să folosească două cuvinte: TE IUBESC şi-o să rezolve o mie de probleme.