Noi suntem generația care suferă de dor de “acasă”. Și acasă înseamnă locurile în care ne-am născut, în care am copilărit.

Noi suntem generația care a învățat să meargă pe pământ. Am mers de-a bușilea pe lutul din case și pe iarba din curte. Am mâncat rahatul găinilor și am băut lapte de la văcuțele din grajd. Ne-am strâns în jurul “pojotaiei”, așteptând să primim coada sau urechea de la porc.

Pe noi ne cheamă pământul pe care am alergat desculți prin colb, văile și iazurile în care am învățat să înotăm, dealurile pe care am alergat.

Noi suntem generația pe care, din când în când, o strigă pământul să vină “acasă”.

Plămânii noștri au nevoie să le mai umplem rezervele cu aer de acasă, stomacului nostru îi e dor să găzduiască mâncărurile din copilărie, nărilor li se face dor de mirosurile cuptorului făcător de minuni.

Noi suntem generația care simte fluturi în stomac atunci când aude păsărelele și nouă ne bate inima mai repede când auzim clopotele.

Suntem generația care are nevoie, din când în când, să se întoarcă acasă. Pentru că fiecare celulă din noi șoptește: “mi-e dor”.