Nu de câte ori te gândești la el cu îngrijorare. Nu de câte ori te întrebi: Oare e bine, oare o fi mâncat? Oare a ajuns acasă? Oare nu i s-a întâmplat nimic rău...

De câte ori te gândești la el îmbrăcându-l în lumină? De câte ori pui imaginea copilului tău pe cea mai frumoasă pajiște și îl vezi cu ochii minții râzând la soare cu bucurie?

Nu prea facem asta. Când ne gândim la copiii noștri nu zâmbim, când ne gândim la ei ne încruntăm a îngrijorare. Abia când le vorbim altora ni se luminează chipul.

Când mi-am dat seama că mă gândesc foarte rar la copilul meu am rămas absolut șocată. Pe parcursul unei zile, în 24 de ore mă gândesc la toate nebuniile din lume. La câte-n lună și-n stele. Mă gândesc la toți nebunii cu care interacționez sau urmează să fac asta. Mă gândesc la toți oamenii cu care am diverse treburi și trebușoare dar la copilul meu mă gândesc foarte puțin. Am în minte tot felul de discuții imaginare de la partenerul meu, cu care a rămas suspendată o conversație până la concluziile mele în urma unei întâlniri, concluzii care îmi acoperă mintea și pe care le trag mult după încheierea întâlnirii. Permit minții mele să deseneze tot felul de imagini. Văd cu ochii minții tot felul de oameni și situații. Mai puțin cea mai frumoasă și luminoasă imagine a copilului meu.

Cât îmi ia? 30 de secunde. 30 de secunde pe care le pot găsi oriunde: stând în mașină în trafic, așteptând metroul, bându-mi cafeaua de dimineață, făcând o pauză între două întâlniri... sunt o grămadă de momente în 24 de ore în care putem să folosim 30 de secunde pentru a construi în mintea noastră cea mai luminoasă imagine cu copilul nostru vesel și fericit.

Avem grijă să ne spălăm fața în fiecare zi. Tot așa ar trebui să avem grijă să luminăm în fiecare zi, în mintea noastră, chipul propriului copil.

Pentru că în spatele unui copil lumină e un părinte soare.