Copiii cresc cu părinții. De mână. Mână în mână. Umăr lângă umăr. Șold lângă șold. Cu cât crește copilul în înălțime cam tot cu-atât ar trebui să crească și părintele în înțelepciune. E cea mai onestă măsură a maturizării. Dacă nu crești împreună cu copilul tău, dacă nu ești parte din creșterea lui și el nu este măsura creșterii tale înseamnă că a crescut singur. Că a crescut pe lângă tine. Cu hrana, cu acoperișul și cu hainele pe care i le-ai dat. Dar a crescut și cu creșterea ta? Cât ai crescut tu împreună cu el? Așa cum un copil poate să crească brusc într-o vară și la începutul toamnei să vedeți că e mai înalt ca voi, la fel poate să crească și emoțional. Și să vă vedeți peste iarnă căutând un bârlog în care să intrați și să dormiți liniștit. Nu fiți urs(uzi). Nu fiți leneși. Nu căutați bârloguri în care să hibernați. Agățați-vă de fiecare liană și săriți din creanga în creanga minții. Fiți maimuțe curioase și jucăușe. Fiți pantere, care studiază cu atenție fiecare pericol și fiți leoaice, care și-au dezvoltat abilitatea de a mirosi pericolul de la distanțe foarte mari. Creșteți împreună cu ei. Creșteți pentru voi crescând pentru ei. Descoperindu-vă pe voi va fi mult mai ușor să-i descifrați pe ei. Puteți alege să-i lăsați să crească pe lângă voi. Dar atunci asumați-vă că într-o zi o să vă întreacă rău de tot, distanța dintre voi va fi foarte mare și ei, pentru că voi nu veți putea ține pasul, vor crește singuri. S-ar putea să crească frumos, pentru că drumul lor e mereu protejat. Pierderea este însă în primul rând a noastră, a părinților. Cu fiecare copil pe care îl crește, un adult își dă șansa să crească la rândul lui. Cu cât ne aplecăm de șale cu atât ar trebui să ne înălțăm în iluminare.