Am petrecut șase ore țintuită pe un scaun și am răspuns la peste 200 de apeluri. O să-mi răsune multă vreme în urechi ecoul soneriei. Am acceptat cu drag invitația celor de la Antena 1. Cred că este vremea să facem tot ce putem pentru a fi de ajutor.

Ne-am adunat în fața laptopurilor pe la 12.30. În același ecran cu mine erau Șerban Copoț, Aurelian Temișan, Cosmin Seleși, Andreea Bălan, Dan Capatos, Cristi Iacob, Dorian Popa , Andrei Ștefănescu și Liviu Vârciu. Cu mici excepții, sunt chiar oamenii din show-ul pe care l-am urmărit cu drag, “Te cunosc de undeva!”

Cu o zi înainte de teledon, la probe, m-am distrat copios de glumele făcute între ei. Lucrează de ani buni împreună, se cunosc, își permit familiarități, am râs cu poftă. În ziua teledonului, cu o jumătate de oră înainte, toată lumea era pe poziții: cu cafeaua în mâna, fiecare din casa lui. Ne-am salutat, am schimbat amabilități. Cinci dintre ei sunt părinți, iar copiii lor fac parte din publicul Zurli, mă cunosc și iubesc ceea ce fac. Așadar, absolut natural, m-au făcut să mă simt de acolo, chiar dacă nu eram colega lor de platou.

S-a anunțat intrarea în live, au început să sune telefoanele. Din acel moment, fiecare dintre noi, cei care formam o echipă în Call center-ul Bunătății, a intrat în bătălia cu timpul și emoțiile, pe cont propriu. Din mâna de oameni puși pe glume, șotii și autoironii ne-am transformat, subit, fiecare, într-un soldat disciplinat, care știe foarte bine ce îl mână în luptă. Niciunul nu era mai important decât altul. Singurii importanți erau cei care sunau.

6 ore...

Șase ore, în care m-am ridicat de pe scaun o singură dată. Șase ore, în care mi-am privit colegii de ecran cu coada ochiului, doar ca să îi văd absorbiți complet de ceea ce fac. Rând pe rând, copiii au venit în brațele lor. Fetița lui Liviu Vârciu îmi făcea cu mâna. Am ridicat privirea din foaia pe care scriam datele celui de la telefon și i-am răspuns, iar ea mi-a făcut cu mâna și mai energic. Atunci l-am văzut pe Liviu mai luminos decât îl văzusem vreodată. Au urmat Ilinca, fetița lui Cosmin, căpitanul Măslină, mezinul lui Șerban Copoț și Ela, fetița Andreei Bălan.

Paradoxal, în timp ce toți spuneau că vorbesc cu oameni în vârstă, eu vorbeam cu copii. De toate vârstele, din toată țara, cei mici își donau economiile, alocațiile, banii destinați jucăriilor. M-au impresionat puternic doi tătici: un ardelean și un moldovean. Ardeleanul, din Turda, era în Gilău, în carantină. Se întorsese din Franța, unde lucrase în construcții. A donat 20 de euro și mi-a spus, cu lacrimi în glas, că tot ce vrea este să ajungă acasă, să-și strângă în brațe fetița de doi ani. Mi-a mai spus că drumul spre țară, din Franța, i s-a părut cel mai lung din toată viața lui.

Celălalt tătic, din Vaslui, mi-a mărturisit că de vreo cinci ani strânge bani pentru casa fiului, dar și-a dat seama cât de incert este viitorul și vrea să doneze cei 10.000 de euro.

Teledonul acesta nu a fost despre bani, deși așa am crezut, la început.

Mă grăbeam să notez corect, tehnic, toate datele oamenilor cu care vorbeam, ca să nu-mi scape nimic...La un moment dat mi-am dat seama că oamenii care sunau își doreau, mai mult ca oricând, să simtă că pot să facă ceva. Majoritatea celor care au sunat sufereau, în primul rând, din cauza faptului că nu pot să facă nimic, pentru că tot ce li se cere este să stea în casă... ei știind că ar putea face mai mult decât atât.

Fiecare om cu care am intrat în direct mi-a spus o poveste. Povestea fiecăruia m-a impresionat până la lacrimi.

M-am bucurat din toată inima că în atâtea sute de minute nu a sunat nimeni care să spună o răutate sau să-mi piardă timpul în vreun fel. Fiecare om de la celălalt capăt al firului era un bulgăre de bunătate. Foarte mulți oameni în vârstă, trecuți de 70 de ani, mi-au mărturisit că stau în casă pentru că nu vor să fie o problemă pentru medici, mi-au spus că donează bani, pentru că ceilalți au mai multă nevoie de ei.

În fiecare apel era un strigăt pentru viață. Oamenii care au sunat căutau gramul acela de normalitate, aveau nevoie de o voce pe care să o creadă, o voce care să le spună că o să fie bine, răul va trece și, împreună, vom învinge.

Ce am înțeles eu din toată povestea asta, care pentru mine a durat șase ore, este că fiecare, în pătrățica lui, trebuie să facă tot ceea ce ține de el. Uitându-mă pe ecrane la cei 40 de oameni, fiecare special în felul lui, am văzut armata binelui, în ansamblu. Însă fiecare, în pătrățica lui, era un soldat pe cont propriu. Oamenii nu sunau ca să audă întreaga armată, ci vorbeau cu unul dintre noi. Pătrățica, în format mare, am văzut-o pe micul ecran și am realizat că, dacă fiecare dintre noi s-ar comporta ca un soldat disciplinat și luptător până la capăt, așa cum au făcut ieri oamenii aceia de lângă pătrățica mea, ne-ar fi mult mai ușor. Dacă toți oamenii ar înțelege să facă tot posibilul, după puterile lor, ne-ar fi tuturor mult mai simplu!

Am trăit una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. O să aud multă vreme poveștile lor. Mi-au rămas în minte discuțiile, dar, dincolo de toți banii care s-au strâns, cel mai mult m-au impresionat sentimentele oamenilor: nevoia de a li se confirma că nu sunt singuri, că este nevoie de ei, că ei sunt vii și contează și că li se creează cadrul în care fiecare să facă ceva, după puterile lui.

Avem atâta nevoie să fim buni! Avem atâta nevoie să ne spună cineva cum putem să fim buni, când să fim buni, cu cine să fim buni și că nu trebuie să întrebăm pe nimeni dacă este cazul să fim buni sau nu.

Mi-am dorit ca fiecare om care a vorbit cu mine, indiferent că are patru ani sau 84 de ani, să rămână din discuția noastră prin telefon, măcar cu o stare de bine. Am simțit să spun lucruri frumoase despre vocile lor, despre intențiile lor, despre gestul lor, despre vârsta și despre visurile lor. Am râs și am plâns împreună cu ei. Sunt oameni cărora le-am simțit zâmbetul din voce, atunci când am rostit cuvinte calde, frumoase, la adresa lor. Sunt oameni în cazul cărora am simțit pacea, atunci când le-am spus că este important să ne bucurăm de “astăzi” și să facem tot ceea ce ține de noi și de posibilitățile noastre, pentru ca seara să ne culcăm liniștiți, bucuroși că nu ne-am pierdut o zi, ci am adăugat vieții noastre câteva experiențe minunate. Fiecare om care a sunat, indiferent de suma donată, era o voce care dorea să fie ascultată.

Nu știu dacă oamenii care au vorbit cu mine mă vor ține minte, dar eu sigur îi voi ține minte toată viața. Duminica asta va rămâne în memoria mea una dintre cele mai frumoase, importante și folositoare zile din câte am trăit.

Oamenii au nevoie să fie buni! Mulți dintre ei au uitat cât de simplu este să facă asta. Sunt sigură că foarte mulți și-au amintit, la Teledonul din 29 martie 2020!

Pentru mine, a fost ziua în care bunătatea a fost ridicată la rang de normalitate. Mulțumesc! Vă mulțumesc!