Nu m-am gândit niciodată la semnificația acestei expresii: „cântărește bine”.

Mi-am rupt șalele, la figurat, de fiecare dată când nu am cântărit ce pot duce. De fiecare dată când mi-am pus în spate desagă mai mare decât puteam să car, mi-am „rupt” mijlocul. Și, când îți rupi mijlocul, nu mai ești în echilibru. Stai încovoiat, aplecat sau chiar ajungi să te târăști, iar în situații extreme nici măcar asta nu mai poți. Când ți se frânge coloana, nu te mai poți mișca. Trebuie să te duci la cineva să ți-o repare și apoi, o bună perioadă de timp, nu mai ai voie să cari NIMIC.

Să ai grijă de coloana ta e probabil cel mai atent mod de a avea grijă de tine. Pune în bagaje doar cât poți duce. Pune pe spatele tău doar cât poți căra. Nu lua mai mult decât ești în stare să susții. Din niciun punct de vedere.

Cântărește bine, ia cât poți duce!
Mănâncă atât cât îți pică bine.
Bea atât cât poți să rămâi în control.
Acceptă doar ceea ce ți se potrivește.
Cară atât cât să nu-ți rupi mâinile.
Taie de unde simți că e prea mult pentru tine.

„E prea mult pentru mine”, „nu pot duce”, îți vine să spui de nenumărate ori. Dar se vor trezi alții, care știu mai bine, să spună: ba poți, îți spunem noi că poți!

Tu știi că nu poți. Tu simți că e prea mult. Și, totuși, cedezi pentru că toți ceilalți cred că tu poți.

Doar tu știi adevărul!

Și, atunci, poți alege: să refuzi, iar ei să fie dezamăgiți trei secunde după care, oricum, se vor întoarce toți la viețile lor, sau să accepți să iei ceva ce e prea mult pentru tine și să-ți faci rău.

De cele mai multe ori, alegem să ne facem nouă rău, ca să nu-i dezamăgim pe ceilalți.

Gata! Ajunge! Să intre în viața noastră cântarul! Și, când te întreabă cineva de ce nu dai un răspuns, să-i spui simplu și clar: trebuie să cântăresc dacă e bun pentru mine și dacă pot duce.