Ieri, la Mănăstirea Prislop, am aprins lumânări. Multe. Când a venit rândul morților, m-am gândit la Miki, la tata și apoi mi-a venit în minte bunica. Și, în timp ce mă gândeam la ea, am început să curăț locul în care ardeau lumânările. Erau multe stinse, consumate, oamenii le înghesuiau pe cele noi, care nu mai aveau loc. În timp ce făceam curat, îi spuneam în gând bunicii: uite, stai liniștită, că fac eu ce ai fi făcut tu. Toată lumea aștepta să-mi fac treaba, mulți nu înțelegeau de ce eu și de ce atunci… Când am terminat de strâns tot, am aprins și lumânarea pentru ea, cea care m-a învățat să cred în Dumnezeu mai mult decât în orice altceva, să-L iau pe Dumnezeu cu mine peste tot, Lui să Îi cer, cu El să mă sfătuiesc, Lui să Îi spun mulțumesc.

Am participat puțin la slujbă, am vizitat și mormântul părintelui Arsenie și apoi am plecat mai departe în călătoria mea din aceste zile. Pe drum, la mică distantță de mănăstire, făcea cu mâna o băbuță.

Opresc. (N-am mai luat pe cineva la autostop de ani de zile!) Facem loc băbuței pe bancheta din spate plină de lucruri.

Și băbuța mea începe să povestească despre cum l-a cunoscut ea pe părintele Arsenie, despre ce i-a spus și cum s-au întâmplat lucrurile în viața ei, despre faptul că a fost oarbă o bucată din timp… Eu o întreb dacă a avut cataractă. Ea confirmă și povestește cum nu vede cu un ochi, dar pe celălalt l-a operat cu bani strânși de niște doamne necunoscute.

“Întotdeauna când am nevoie de ceva, Îi cer lui Dumnezeu. Au fost zile întregi când nu am avut ce să mănânc. Atunci puneam un pahar cu apă pe masă și niște sare și Îl rugam: Doamne, trimite-mi și mie ceva de mâncare! Și sigur cineva bătea în poartă să-mi spună că mi-a adus ceva de-ale gurii”.

Băbuța mea avea aceeași poveste cu bunica. Cea cu care tocmai mă conectasem la poalele bisericii!

Lacrimile au început să curgă șiroaie pe fața mea, când ea a răspuns la o întrebare fix ca bunica:

- Dar cu cine ai venit, tanti Florica, din Făgăraș până aici?
- Cu Dumnezeu, fata mea!

Are 75 de ani, face stopul și stă cu Dumnezeu de mână pe marginea drumului.

Când am îmbrățișat-o la despărțire, avea exact statura bunicii mele. Am simțit că am îmbrățișat-o pe Mămăică!

Am lăsat-o la o intersecție, i-am dat niște apă și niște bani (cu gândul la bunica mea) și am plecat privind-o prin retrovizoare până n-am mai zărit-o.

Când crezi că viața e minunată, te așteaptă minunile pe marginea drumului! Când crezi că viața e bucurie, primești bucurii de unde nici cu gândul nu gândești!

Când crezi că ești singur, vine o băbuță de nicăieri și îți amintește că poți alege să mergi cu Dumnezeu, să stai cu Dumnezeu, să vorbești cu El și să Îl iei pe El partenerul vieții tale - iar tu nu o să fii niciodată singur!