Dacă mi-ai spus că vii, eu chiar te aștept.
Dacă mi-ai spus că mă suni, eu chiar îmi țin telefonul aproape.
Dacă mi-ai spus că-mi dai, atunci sunt nerăbdătoare.
Dacă mi-ai spus că sunt în inima ta, eu chiar mă simt acolo!

Probabil unul dintre cele mai grele lucruri din ce exersez în ultimii ani e să nu mai construiesc nicio așteptare.
„Trec pe la tine”. Bine.
„Te sun”. Bine.
„Îți dau eu”. Bine.

Nu mai e oau, ce frumos, mulțumesc mult, ce fericită m-ai făcut, ești minunată, ești grozav…
Nu. Vrei să faci ceva pentru mine? Bine. Fă bine. Și dacă tu n-o să faci ce ai promis sau ce m-ai lăsat să sper că vei face, eu știu că Universul a ales pentru amândoi, ce a fost mai bine pentru fiecare.

Îmi place teoria asta. Mă ajută să nu mă duc în programele care îmi spun că de fapt eu nu merit, mie nu mi se cuvine, are ceva cu mine, nu sunt suficient de bună.

„Când oamenii nu aduc ceva bun în lucrarea ta, Dumnezeu le dă de lucru în altă parte”.

Universul a decis că lucrul, omul, întâlnirea care se pregăteau să vină spre mine nu îmi sunt benefice.

„Când oamenii nu aduc ceva bun în lucrarea ta, Dumnezeu le dă de lucru în altă parte”. Mi-a spus-o Miki, omul care m-a învățat că privirea de ansamblu te ajută să vezi, de fapt, toate detaliile fără să pierzi din vedere întregul.

Dacă te afli în situația în care cineva te-a dezamăgit, ridică-te deasupra și privește toată situația.
Poate e doar un semn prin care Universul îți amintește: nu te agăța, nu crea așteptări, nu rămâne blocat în oameni, locuri, relații și obiecte.

Du-te mai departe. Nu mâine, nu data viitoare. Astăzi, aici, acum!