Ce paradox! Cu cât vrei să urci pe scara dezvoltării personale, cu atât mai mult trebuie să cobori trepte în beciurile din mintea ta.

Ca să faci lumină, trebuie să înfrunți întunericul.

Ca să faci curat, trebuie să pui degetul pe tot felul de mizerii și așa, cu două degete, să le prinzi ca pe niște pungi pline cu mizerii și să le arunci.

Ia o găleată și deschide ușa de la beci. Nu te teme! Sunt doar lucruri uitate de tine acolo de ani și ani de zile. Unele sunt atât de stricate, că mirosul lor ajunge până în podul casei. Degeaba dai cu mopul și ștergi de praf toate obiectele din sufragerie, dacă beciul tău e plin de lucruri îmbrăcate în mucegai.

Fix ca în cazul pereților, și mintea noastră e atinsă la un moment dat de stricăciuni ascunse în „beci” și ne trezim că s-a infiltrat mucegaiul și ne afectează respirația.

Nu te păcăli că sunt mizeriile tale din beciul tău și că nu le știe nimeni. Le știi tu și asta te afectează cel mai tare!

Ia niște mănuși de protecție, pune cizme de cauciuc, pregătește furtunul cu apă și coboară în beci. Până nu cobori, nu poți să urci. Până nu cureți, nu e curat.

Și asta n-o poți face decât tu. Hai, ai încredere! N-o să te păcălesc că e ușor. E al naibii de greu. Miroase, ustură, are aspect urât, dar poate fi dat la o parte.

Scoate toată mizeria din beci ca să poți deschide geamul și să dai voie luminii să învingă întunericul!

Spor la succes!

Hai că poți, hai că poți!