Uneori nu avem puterea să recunoaştem că iubirea celuilalt nu se colorează pentru noi. Şi-atunci ne-o imaginăm în fel şi chip, o desenăm, o îmbrăcăm în cele mai frumoase culori. O scoatem la plimbare şi defilăm cu ea la braţ mândri de iubirea noastră pastelată. Dacă e foarte cald, razele ard vopseaua şi ea se decolorează. Iar dacă plouă, la primele picături curge toată vopseaua. Poate apucăm să scoatem umbrela şi să mai acoperim puţin din daune. Poate reuşim să-i punem o glugă şi să o ascundem privirilor celorlalţi . Avem mereu în geantă o pelerină şi ne activăm de fiecare dată când sunt cele mai mici semne de ploaie. Stăm veşnic pregătiţi să scoatem umbrela de protecţie a iubirii colorate de noi în cele mai frumoase culori. Iubirea, când e cea adevărată, îşi face singură autoportret. Se colorează singură atunci când găseşte şevaletul potrivit. Se aşază şi îşi pune singură culorile potrivite. Are câteva combinaţii de culori pe care nu le nimereşte decât ea. Conturul îl face perfect şi nu-l depăşeşte niciodată. Nu te apuca să vopseşti iubiri. Ai răbdare să găseşti tabloul perfect. Faptul că tu i-ai colorat celuilalt iubirea şi i-o păzeşti de ploaie nu înseamnă că el are pentru tine o iubire colorată. Înseamnă doar că tu umbli cu iubirea vopsită.

Uneori apar în viața noastră oameni cărora pământul nu le mai ajunge. Nici balcoanele sub care să-ți cânte serenade. Nici copacii nu mai sunt suficent de înalți. Sunt oameni pentru care plaja mării e prea îngustă pentru cât de rotunde sunt mesajele lor. Nu mai au loc. Nici în căsuța emailului, nici în telefon, nici pe pereți. Intr-o zi vine în viața ta un om care spune: E prea mică distanța dintre gura mea și fața ta ca să încapă tot TE Iubescul meu? Dacă ai fi a mea aș scrie asta pe cer. Dezleagă-mă să te iubesc. Deschide-mă să zbor. Invârte cheia. Deblochează yala. O lume întreagă te asteaptă în spatele ușii în care tu stai și aștepți. Sau poate doar stai. Dacă eu te las să nu crezi în povestea noastră tu mă lași să te iubesc? Lasă-mă să cred măcar eu și sunt sigur că dacă măcar unul dintre noi mai crede în ea, povestea noastră învață să respire. Ai zis că s-a născut prematură. Sunt de acord. Dar si prematurii au dreptul la o șansă la viață. Știu câțiva prematuri care au trăit, au crescut și sunt oameni foarte faini. O țin eu in incubator. Ii țin eu masca de oxigen. Nici măcar nu trebuie să treci prin salon. Ii povestesc eu despre tine…Ha,ha,ha! Intr-o zi, după ani în care tu ai fost cea care a dat, care s-a mulțumit cu resturi, care ți-ai consumat povești în locuri întunecoase și în spatele draperiilor grele, vine cineva și vrea să scrie pe cer : Te Iubesc. Să știe toată lumea! Dacă mă lași le spun tuturor: e a mea, e a mea! Nu mă lăsa dacă nu ești pregătită. E cum vrei tu. Acum. O sa fie și cum vreau eu. Intr-o zi. Nu mă grăbesc nicăieri. Cerul e mare si o sa-mi ia ceva timp până îl umplu cu Te iubesc, Te iubesc, Te iubesc. Când vei fi pregătită dau norii la o parte să-l vadă toată lumea.

• Dacă ți-ai imaginat, măcar pentru o secundă, că societatea îți va da titlul de “Cel mai bun tată” ori “Cea mai bună mamă”, ei bine, privești în direcția nepotrivită.

  Toți oamenii din jurul tău, care privesc de pe margine cum îți crești copilul și care își dau cu părerea despre cât faci de bine sau de rău, cât ești de grozav sau de slab în meseria asta, nu sunt cu nimic mai avizați decât toți microbiștii care își dau cu părerea despre fotbal, din fața televizorului. Tolăniți pe canapeaua din sufragerie, cu sticlele de bere pe masă și pungile de semințe în mână, marii iubitori de fotbal trăiesc toate emoțiile unei partide. Îi înjură pe jucători, îl critică pe antrenor, îl fac varză pe arbitru… Mulți dintre ei nu au mai îmbrăcat un trening de când mai mergeau la orele de educație fizică, iar mâna pe minge au pus-o doar cât să le ia mingea copiilor care fac prea multă gălăgie în spatele blocului. Microbiștii urlă și se enervează de pe canapea în timpul meciurilor și până a doua zi au și uitat ce s-a întâmplat. Cei implicați rămân să înțeleagă meciul, să stabilească prejudiciile și să aleagă cum merg mai departe. Până la urmă, pe microbiștii nervoși îi interesa doar rezultatul. Dacă echipa lor preferată s-ar fi calificat și printr-un autogol în echipa adversă, ar fi fost minunat. Dau verdictul în funcție de rezultat.

  Așa ar trebui să-i vezi cu ochii minții pe cei despre care știai că ar conta într-o evaluare a capacității tale de a fi un părinte bun. Pe oamenii din jurul tău mai mult sau mai puțin apropiați, nu-i interesează decât rezultatul. Ești sau nu un părinte bun? Iar criteriul după care ei te judecă nu are de cele mai multe ori legătură cu criteriile care contează.

  Examenul îl dai în fața copiilor tăi. Ei sunt singurii care te trec clasa sau te lasă repetent. Nu te mai strădui să iei note bune în fața societății. Notele lor sunt facultative. Nu se trec în catalog. Notele lor sunt pe o ciornă care nu apare în nicio evidență. Examenul de părinte îl dai în fața propriului copil. Îți convine sau nu, la materia asta ei sunt examinatorii. Și nu pot fi mituiți. Și nici păcăliți. Criteriile după care ei ne evaluează diferă de la copil la copil. Nu te baza că vecinul tău a trecut examenul în fața copilului său cumpărându-i o mașină la 18 ani. Copilul tău s-ar putea să-și dorească să cumperi 2 biciclete și să mergeți împreună pe munte. Nu te culca pe-o ureche sperând că niște școli, pentru care ai plătit bani grei să facă o meserie, te vor ajuta să-ți iei examenul.

  Poate copilul tău ar fi vrut să se facă fotbalist iar tu nu l-ai sprijinit în ce și-a dorit el, ci ai consumat energie în ce ți-ai dorit tu.

  Faptul că îți încurajezi fiica să aleagă cu mintea, lucid și rece, o relație care să-i dea siguranță, nu e sigur că te va face automat o mamă bună. S-ar putea ca într-o zi să acționeze cu inima, să lase baltă toată siguranța și să te lase pe tine corigentă la sfaturi bune pentru fete. E frustrant să știi că nu poți controla absolut deloc acest rezultat. Nici măcar nu ți se spune din ce să înveți ca să te poți pregăti pentru acest examen. Nici măcar nu pornește nimeni vreun cronometru și nu anunță nimeni începutul și sfârșitul testului.

  Sunt copii care își testează părinții tot timpul și copii care îi testează din când în când. Pentru unii există o unică testare și aia devine relevantă pentru concluziile trase pe tot restul vieții. Iubirea, afecțiunea, prezența, implicarea, iertarea, empatia, răbdarea, relaxarea, acceptarea sunt probabil materiile la care trebuie să fim atenți. Să descoperim singuri când se schimbă capitolele, să parcurgem cuprinsul din când în când și să mai facem câte o recapitulare la sfârșit de trimestru, ca pentru teză. Nu trebuie să ne simțim mereu ca și cum am fi într-un examen, dar trebuie să nu uităm nicio clipă că putem fi oricând examinați. Testul de “bun părinte” îl dai în fața copilului tău nu in fața lumii. Fericirea copilului tau este masura succesului tău ca parinte.

Priviți cu atenție un om mare care ceartă un copil. Uitați-vă la adultul nervos cum i se schimonosește fața, cum i se încleștează maxilarele și i se încruntă sprâncenele.

Priviți-l pe adultul de aproape doi metri care își încovoaie puțin spatele, își ridică mâinile și se uiă de deasupra la mogâldeața aia mică și bucălată cu ochii mari și căreia îi tremură buza de jos, gata să izbucnească în plâns.

Uitați-vă la omul mare care ceartă un copil și ascultați-i discursul: “Ce prostie ai făcut?”, “De ce ai făcut prostia aia?”, “Recunoaște-ți greșeala și cere-ți scuze!”, “Ai greșit, ai greșit, ai greșit…”, “Ai fost rău, ai făcut un lucru foarte rău, ai făcut un lucru greșit….”

De cele mai multe ori copilul este de acord cu omul mare pentru că nu are loc de întors.

Când ești pus la zid nu ai cum să faci un pas înapoi. Și tot ce îți rămâne de făcut e să te aperi. Instinctiv ridici mâinile. Sau pumnul. Îți mai rămâne gura plină de salivă care stă să te răzbune în orice clipă. Părul se zgâlțâie în stânga și în dreapta, picioarele bat cu putere… toate astea fără sorți de izbândă insă deoarece în față e dușmanul, în spate e peretele și nu prea ai pe unde să fugi.

Atunci când îi certați pe copii și îi vedeți manifestându-se drept răspuns la cearta voastră, gândiți-vă la această imagine. Vizualizați filmulețul și încercați să le acceptați manifestările.

Și mai amintiți-vă un lucru: foarte, foarte rar un copil face un lucru rău știind că face ceva greșit. În orice acțiune a lui e intenția e de a face lucruri bune. Din păcate, alege uneori mijloace greșite.

Când auzi asta spusă de un preot în biserică simți cum afirmația atinge fiecare celulă din tine. Și cele care îți amintesc de părinții tăi și relația pe care ai avut-o cu ei și celulele care te leagă de copiii tăi. “Nu pot copiii să greșească atât cât pot părinții să ierte…” Hmm… preoții ăștia nu au făcut toți aceeași școală de teologie? E nouă credința asta? Pentru că, din păcate, generația părințiilor noștri nu cred că au auzit asta la biserică… Oare câți dintre părinții noștri au aflat de la preoții lor că trebuie să-și ierte copiii. Indiferent de faptele lor. Că dacă societatea îi poate pedepsi, dacă străinii îi pot penaliza, dacă legea îi "arde", părintele este cel care trebuie să-i dea iertarea, indiferent de mărimea greșelii făcute. Părintele este singurul care nu are dreptul să se transforme în judecător și este singurul care are dreptul să fie iertător. Toți ceilalți analizează, judecă, dau verdicte și sentințe. Din gura unui părinte însă trebuie să se audă o singură sentință definitivă și irevocabilă: EȘTI IERTAT! "Nu pot copiii să greșească atât cât pot părinții să ierte." Este cea mai frumoasă pildă pe care eu am auzit-o în ultimii ani. Mulțumesc, Părintelui Antim din Oradea. Îi mulțumesc că mi-a amintit mie, prima care trebuie să-și amintească asta în fiecare zi. Îi mulțumesc că au auzit mama, mătușa și vecinii și toate neamurile mele prezente la acea cununie. Îi mulțumesc că spune asta și că face din preoție o misiune. Aceea de a îi ajuta pe oameni să fie mai buni. "Nu pot copiii să greșească atât cât pot părinții să ierte." Rămâneți cu gândul ăsta de duminică. Luați-l cu voi în fiecare zi și amintiți-vă de el în fiecare clipă atunci când trebuie să dați un verdict. "Te iartă mama", "Te iartă tata" pot să fie uneori cele mai așteptate cuvinte pe care un copil speră să le audă din gura unui părinte. "Nu pot copiii să greșească atât cât pot părinții să ierte." Doamne, ce misiune frumoasă mi-ai dat. Mulțumesc!

Nu credeam că voi ajunge vreodată să trăiesc ceva sfâșietor de frumos. Că o să iubesc în felul acela în care să simt fiecare celulă cum respiră viață. Nu credeam vreodată că în viața mea poate să apară o persoană pentru care să simt imens de mult și de frumos. Suntem de 16 ani împreună și iubirea dintre noi e mai mare și mai frumoasă cu fiecare an. Până unde poate să crească ? E ca un aluat care dospește și crește în fiecare zi. Mă uit la Maya și înțeleg că există în noi acea capacitate de a iubi imens și profund. Cu cât o iubesc mai mult cu-atât o iubesc mai adânc. Cu cât o iubesc mai tare cu-atât o iubesc mai liniștit. Există în noi această capacitate de a iubi complet. Există oameni pe care îi putem iubi abandonându-ne toate limitele și frânele în oceanul de iubire. Apar în viața noastră oameni care scot la lumină toată frumusețea lumii ascunsă în noi. Uneori sunt străini cu care nu avem nicio legatură de sânge. Alteori sunt carne din carnea noastră. Eu trăiesc iubirea perfectă. O iubesc pe Maya cu totul. Pur și simplu. In fiecare zi, mai mult, mai frumos, mai tare. O descopăr în fiecare zi și mă îndrăgostesc de ea din nou și din nou și din nou. Și asta îmi dă speranță că într-o zi va apărea  în viața mea cineva care să crească în mine o iubire la fel de mare și de frumoasă. La fel de profundă și de completă. Dacă ai reușit o dată măcar, înseamnă că poți. Că ai această capacitate. Trebuie doar să ai și cu cine.

Mă deranjează paiul din fața ochilor mai mult decât toată pădurea din spatele paiului. Incerc să-mi amintesc asta de fiecare dată când ceva nu-mi place la cineva. Mă trezesc pur și simplu că nu-mi place cum reacționează un om în anumite situații, cum răspunde la unele întrebări. Nu-mi place punctul lui de vedere legat de un aspect al relației noastre. Nu-mi place cum vine sau nu-mi place cum merge, la unul nu-mi place cum tace la altul cum vorbește.  E câte unul care mănâncă într-un fel deranjant și altul care bea prea zgomotos. Unul face glume și când nu trebuie, celălalt nu face glume cu lunile. Mă surprind observând lucruri care nu îmi plac la oameni. Așa cum mă surprind în fiecare zi lucrurile care nu îmi plac la mine. In fiecare zi descopăr câte ceva. Si în fiecare zi imi dau seama că am atât de multe de corectat. Uneori îmi iese mai bine alteori e clar că trebuie să mă străduiesc mai mult. Pentru că văd paiul din fața ochilor, nu mă mai deranjează pădurea. Nici nu apuc să o văd pe toată pentru că paiul mă încurcă rău de tot. Stiu. O să spuneți că e doar un pai. Da. Dar ăsta e paiul meu în timp ce pădurea e a voastră. Eu de paiul meu mă agăț când mă scufund, eu paiul meu trebuie să-l curăț. Uneori fericirea mea stă atârnată în paiul ăsta. Și până nu știu sigur că paiului meu nu pot să-i reproșez nimic, nu pot să mă iau de pădure. Pot să mă plimb prin ea, să colind și să văd ca toate paiele celorlalți așteaptă să fie curățate. Pot să colind pădurea și să-mi amintesc că fiecare copac e unic. Și că sunt copaci care cu cât sunt mai încolăciți cu atât sunt mai spectaculoși. Imi place pădurea, îmi place imperfecțiunea ei. Uneori mă solicită mai mult decât aș vrea dar de cele mai multe ori reușește să mă cucerească și să mă ademenească în toate scorburile ei. Si în fiecare zi încerc să-mi țin paiul meu cât mai ușor și învăț să iubesc pădurea din spatele lui.

 Ziua de ieri nu mai există. Gata. S-a terminat. Cu toate câte i s-au întâmplat. Astăzi este o zi nouă nouță și abordarea trebuie să fie una nouă. Fără resentimente. Fără să mai tinem minte ce ne-au auzit urechile ieri. Astăzi poate să ne surprindă din orice colț. In orice mașină din trafic poate să fie acel cineva care să ne zâmbească într-un fel în care să dea la o parte orice nor de pe soarele nostru. In orice colț de parc este acel copac asupra căruia putem să odihnim privirile câteva secunde, din orice pătrațică de asfalt putem să ridicăm privirea și să vedem cerul. Milioane de oameni așteaptă cuminți în casele, birourile, mijloacele lor de transport să le spuna cineva BUNĂĂĂ! Astăzi este o nouă zi. Fă tu un pas în ziua asta sau stai cuminte în ea și lasă ușa deschisă să poată intra toate gândurile bune, toate acțunile frumoase, toate întâmplarile care nu ți s-au întâmplat. Astăzi este o nouă zi. Astăzi ai din nou șansa de a o lua de la capăt. Cunoaște un om nou, gustă ceva ce nu ai mai simțit, fă un gest care să-ti schimbe perspectiva asupra intregii zile. Astăzi e o zi numai pentru tine. Suflecă-ți mânecile și apucă-te de o treabă, aia pe care o tot amâni. Pune mâna pe telefon și închide o poveste, aia care te tot trage în ziua de ieri și nu te lasă să intri în ziua de mâine. Astăzi e cea mai potrivită zi să faci tot ceea ce ți-ai propus. Imbracă-te cu ceva ce-ți place, cumpără un lucrușor care să te facă să zâmbești, uită-te in jurul tău la oameni și bucură-te. Ai o zi întreagă cu care să faci ce vrei tu. Alege lucrurile care îți aduc fericire. Lasă-l pe ieri in spate cu tot ce-a însemnat emoții neplăcute. Ia-le doar pe cele care ți-au făcut bine și alege să privești Partea Bună din tot ce ți s-a întămplat. Fii tu Partea Bună din viața ta si a celor cu care te întâlnești. Astăzi e despre astăzi. Pentru ieri e prea târziu, pentru mâine e prea devreme. Astăzi e ASTĂZI.