Vă sună cunoscută expresia ”ne facem de râs”? Sau "m-ai făcut de râs”, ”ești de râsul lumii”, ”râde lumea de tine”. Am luat-o și eu ca atare și nu m-am oprit niciodată în dreptul ei. Unele expresii moștenite există fix așa cum trăiesc pe marginea drumului, casele pe lângă care trecem și nici măcar nu ne ridicăm privirea asupra lor. Până într-o zi în care ne sare în ochi ceva. La propriu sau la figurat. Și-atunci, în încercarea de a-ți scoate din ochi ce ți-a intrat, îți cureți ochiul și vezi și ce nu ai văzut până în acel moment.

Așa e și cu expresiile. Trec pe lângă urechile noastre, pe unele le și folosim și nu le dăm atenție până într-o zi în care sare ceva, cuiva pe limbă. Și ce dacă ne facem de râs, ar trebui să ne facem de plâns? a fost întrebarea Fetiței Zurli într-un spectacol în care eu am folosit automat expresia auzită de-atâtea ori de la ai mei: “Vezi că te faci de râs”. Și, pentru prima oară în viață, m-am oprit și m-am uitat la ea. Și-am înțeles de ce noi, oamenii mari din România avem un simț al ridicolului atât de dezvoltat. Pentru că noi știm că "a te face de râs " e ceva rău. Nu ne maimuțărim, nu râdem în hohote cu capul dat pe spate și cu mâna pe burtă ca Moș Crăciun, nu cântăm prea tare, nu fluierăm (că nu se face)… în general nu facem lucruri care să aducă zâmbete pe chipurile celorlalți și cu atât mai puțin să-i facă să râdă în hohote. Așa că am ales să ne facem de plâns.

Și-am învățat să ne văicărim. Când ne întreabă cineva cum suntem, inițial începem cu un vai…trecem în revistă câteva lucruri negative, subliniem niște neajunsuri, evidențiem problemele … Nu e nicio rușine să te faci de plâns ,să trezești mila în ceilalți. E o problemă să râdă lumea de tine. Vă propun să repunem în drepturi această expresie. Să ne facem de râs. Să fim cât mai mulți de care să râdă lumea. Cei care nu se pot face de râs, măcar să poată râde. Că încet, încet, mușchii fețelor lor se vor relaxa și vor deveni mai mobili și încet, încet vor reuși câte-o strâmbătură timidă. Mai întâi singuri, în oglindă, o să se facă ei pe ei de râs… și-apoi vor pute face asta cu copiii lor și cu ceilalți oameni din jurul lor.

Hai să ne facem de râs împreună. Și dintr-o lume de plângăcioși și văicăroși să ne transformăm într-o lume de râzăcioși. Așa, cu gura până la urechi, cu capul dat pe spate și cu mâinile pe burtă. Fix ca Moș Crăciun. Și fix ca pe el o să ne iubească toți.

Moș Crăciun e prietenul meu. L-am ajutat mereu necondiționat. Iubesc copiii, îi ador și an de an, de Paște și Crăciun, apelez la toți prietenii mei să bucurăm împreună. Mii de fetițe și băieți din România au avut sărbători fericite pentru că oameni inimoși ca tine au sărit să ajute. Îți cer iar ajutorul! Să-l ajutăm pe Moș Crăciun să facă fericiți copiii pe care îi are în grijă Asociația Touched. O asociație care le susține și le ajută pe mamele singure și agresate de bărbații lor să se reașeze pe picioarele lor și să meargă mai departe.

De obicei, femeile rămân în case în care sunt bătute și umilite, lângă soți agresivi, pentru că nu au unde să meargă, nu au pe nimeni de partea lor, nu prea mai au cum să-și câștige existența. Asociația Touched le susține, le e mamă și tată, casă și colț de pâine și stâlp pe care ele să se sprijine. Eu vreau să le fac o bucurie copiilor acestor femei. Sunt 96 de suflete. Care cu ajutorul meu, al tău și al altora vor avea un Crăciun minunat. Fac un pachet pentru un copil. Cadoul poate să conțină haine, cosmetice, accesorii, ce vrei tu. Lucruri noi pe care fie le ai, fie le cumperi. Alege un copil pregătește-i un pachet. Trimite-l la sediu Zurli până pe 16 decembrie. Eu voi organiza un eveniment și le voi înmâna personal cadoul tău. Împreună cu Moș Crăciun. Fiecăruia în parte.

Dacă vrei să intri în Gașca mea de ajutoarele lui Moș Crăciun, trimite-mi un mesaj pe mirela@zurli.ro iar eu îți voi trimite toate coordonatele unui copil. Îți mulțumesc și știu că dacă o faci, intri cu tot sufletul în această poveste frumoasă. Un copil va avea un zâmbet de la tine și un cadou de la Moș Crăciun. Bucuriile, noi oamenii mari, ni le facem singuri. ?

 " Nu mai vreau pe cineva cu care să-mi peticesc inima, vreau pe cineva care să mă învelească cu totul". Când auzi asta spus de cineva care ți-e foarte drag și care, deși e tânăr, înțelege bine niște lucruri, te oprești brusc din tot ce faci și te gândești o secundă: eu am avut petice sau am găsit pe cineva care să mă învelească ?

Pot să am un moment de maximă sinceritate și să accept că bărbații din viața mea au pus câte un petic pe câte o rană. Sigur, aveam nevoie să închid acele răni. I-am găsit pe cei mai potriviți. Fiecare a fost perfect pentru rana care s-a cicatrizat datorită lui. Și pentru fiecare am avut argumente. Cumva, despre fiecare am știut că nu e păturica aceea, ci o să mai pună un petic undeva în încrederea mea știrbită. Cât suntem mici, oamenii și întâmplările din jurul nostru ne fac răni. Mai mari, mai mici, mai adânci, mai de suprafață. Și ne trezim la maturitate cu inima plină de găuri. Și începem să căutăm chirurgi care să o coasă sau să pună petice.

Și, încet, încet, reușim să acoperim toate rănile. Și-atât de tare ne-am obișnuit să căutăm oameni “petic” încât nici nu mai realizăm că nu mai avem ce să peticim. Că am crescut mari și puternici și nu am mai lăsat pe nimeni să facă găuri în sufletele noastre. Și totuși, căutăm și ne mulțumim cu petice. Puse peste alte petice sunt doar niște petice în plus. Vine o zi în care te trezești și îți dai seama că îți trebuie o păturică. Una moale și pufoasă care să-ți acopere tot sufletul. Să-ți încălzească toate cicatricile și să-ți țină de cald în zilele ploioase. Alege păturica potrivită și nicio iarnă nu o să mai ajungă în sufletul tău.

Nu ai cum să-i ceri unei femei de care te-ai despărțit și care a rămas singură să aibă grijă de copilul vostru să-ți înțeleagă, să-ți aprobe și să se bucure de fericirea ta descoperită lângă o altă femeie. Nu ai cum. Nu poți să-i ceri așa ceva decât dacă ești îngrozitor de egoist. În timp ce tu îți petreci serile lângă un pahar de vin și privind un film cu noua iubire în brațe, ea s-ar putea să fie cu termometrul într-o mână și cu paharul de ceai în cealaltă. În timp ce nopțile tale sunt învăluite în parfumuri amoroase ea s-ar putea să schimbe lenjerii în care copilul vostru a scăpat pipi pentru că, de când ai plecat, a început din nou să facă noaptea în pat… În timp ce tu te trezești dimineața cu cafeluța pe noptieră, sau poate chiar o pregătești tu pentru iubirea nouă, iubirea veche e deja sătulă de câtă echilibristică a făcut în dimineața aceea să-i facă trezirea plăcută copilului vostru. Nu. Ea nu își petrece nopțile în cluburi și diminețile în îmbrățișări. De gâtul ei stau agățate, noaptea și dimineața, două mânuțe. Și lângă inima ei bate o inimă care se teme să nu plece și ea așa cum ai plecat tu.

Nu e ușor să învețe să trăiască după noua ordine. Îți iubește copilul mai mult decât se iubește pe ea, dar are nevoie de timp să treacă peste. Nu e nefericită că a rămas cu copilul vostru, ci pentru că ai plecat tu. Pentru că nu mai sunteți VOI. Nu-i cere să-ți înțeleagă fericirea. Nici măcar nu i-o arăta. Ține-o departe de nefericirea ei. Dacă nu vrei să o ții departe pentru ea, atunci ține-o departe de dragul tău.

Nu fericirea ta e cea care va învinge, ci nefericirea ei. În astfel de situații fericirea nu molipsește nefericirea. Dar un grăunte de nefericire este atât de profund și de încăpățânat încât poate foarte simplu să umbrească un munte de fericire.

– Ești? – Da. – Bine, când nu mai ești, anunță-mă și pe mine. Îmi plac bărbații cu simțul umorului. Îmi plac bărbații cu replică. Am zâmbit la sfârșitului dialogului pentru că mi-a spus o replică pe care eu nu am învățat-o la timp.

Din cauza asta, de câteva ori am rămas singură în poveste și nici măcar nu mi-am dat seama. Eram atât de ocupată să fim NOI și să fiu EU acolo încât nici nu am observat că EL plecase de mult. Nici nu contează dacă plecase în altă parte sau cât văzuse cu ochii, nu contează dacă plecase pe furiș sau învârtindu-se, eu nu am observat asta.

Intrăm în câte-o poveste și ne luăm atât de în serios rolurile că nici nu mai apucăm să ținem firul poveștii. Personajul pe care îl avem de jucat ne solicită întru totul. Ne spunem monologul, nici măcar nu așteptăm să dăm sau să primim replica, ne jucăm scenele indiferent de cât de acolo e celălalt.

În iubire nu există premiu pentru cea mai bună interpretare. Doi oameni sunt recunoscuți ca și cuplu doar în echipă. Pot lua premiu pentru cel mai bun film, pentru cea mai bună producție.

Dar când NOI a dispărut se termină povestea.

Ce bine-ar fi să rămânem cu ochii larg deschiși și să vedem pe unde e celălalt. Sau măcar atunci când unul pleacă, să anunțe. Să-i spună și celuilalt că: "Piesa-i gata, trag oblonu’… ah ce ploaie e afară".

Iubesc iubirea dintre doi oameni. Şi o cinstesc de fiecare dată când mă întâlnesc cu ea. Nimic nu mi se pare mai frumos decât să privesc familii în care cei doi parteneri se iubesc. Să văd oameni uitându-se unul la altul cu toată dragostea. În privirea lor găseşti bucurie, şi răbdare, şi înţelegere, şi atenţie, şi speranţă, şi încredere. Gestul de protecţie pe care îl face un bărbat care iubeşte o femeie mă emoţionează până la lacrimi. Căldura cu care o femeie mângâie obrazul bărbatului pe care îl iubeşte mă face să zâmbesc cu lacrimi în colţul ochilor. Iar când între ei, pe lângă ei, în ei, cu ei, sunt copii care întregesc iubirea lor, tabloul poate fi copleşitor. Eram în aeroport, îl aşteptam pe fostul meu iubit şi am văzut reîntâlnirea dintre un tată, cei trei copii şi soţia lui.

Omul nostru a venit spre ei, şi-a lăsat valiza din mână şi s-a aşezat în dreptul fiecărui copil acoperindu-i pe toţi deodată şi pe fiecare pe rând cu dragostea lui. A mângâiat şi bebeluşul din braţele femeii şi apoi a luat-o în braţe şi a sărutat-o pe mama copiilor lui.

Pentru un bāiețel de 4 ani, TATI e un înger și e mereu pe umărul lui stâng. 

Așa i-a spus un băiețel  bunicii lui. Că Tati al lui e un înger și e tot timpul pe umărul lui stâng. Și bunica s-a speriat .   

Bunica a venit din Vadu să se întâlnească la Constanța cu mine, la Antrenorul Părinților. Ea, de capul ei. A fost o lumină în sală. Cuminte, înțelegătoare, m-a aprobat și m-a susținut toată conferința. 

S-a jucat Clopoțel și Aram Sam Sam și Rempompi iar la final a venit să-i dau autograf pe cartea mea.

 A oftat zdravăn și-apoi și-a deschis sufletul :  

– Am mare nevoie de ajutor. Nu mai știu cum să o scot la capăt cu nepoțelul meu. Nu înțelege de ce tatăl lui s-a dus în cer. E furios, se ceartă cu noi. Ne întreabă mereu de ce bunicul s-a întors de la spital și tati nu…

 – Câți ani are? o întreb.

– 4 ani și jumătate. 

Am încercat să-i explic că un copil de 4 ani și jumătate care rămâne fără tată e normal să fie furios. Și că treaba celor mari e să-l lase să-și consume furia având grijă să nu-și facă rău lui și altor oameni. 

Eu nu sunt psiholog. Dar m-am priceput să gestionez câteva situații problematice cu copiii din viața mea și din viața celor apropiați mie. Eu pot să spun doar ce-aș face într-o astfel de situație, așa că i-am spus și bunicii. 

În general noi oamenii mari ne speriem când copiii vin și ne spun lucruri pe care nu le putem controla. Când nu mai e ceva palpabil, de arătat, gustat, simțit, ne părăsesc ideile pentru explicații.

Buni e credincioasă. Și își iubește nepotul, și-ar da viața pentru el…dar e speriată când cel mic îi spune că tati e un înger care stă pe umărul lui stâng. 

– Știți, ne punem seara la culcare și el îmi zice: buni, îți spun o poveste dar să nu te superi că o să fie o poveste Tristă, zice bunica povestind în continuare. Îmi spune în fiecare seară o poveste care începe cu “a fost odată un tată care a urcat la cer”… și eu nu mai știu ce să fac pentru că mie mi se rupe sufletul… 

 – Buni, ai încercat să-I spui și tu o poveste? o întreb încercând să-mi imaginez ce-aș fi făcut eu în locul ei .

–  Nu pentru că vrea numai despre tatăl lui să vorbească? 

– Spune-i o  poveste despre tatăl lui…Dacă el zice că o să-ți spună o poveste tristă tu o să-i spui una veselă. Și el încă una tristă, și tu încă una veselă…si într-o zi o să preia toate poveștile tale că fiind ale lui pentru că abia așteaptă să pună în memoria lui povești vesele despre tati. Vorbește-i despre cum tatăl lui e acum în echipă cu toți îngerii care ajută oamenii de pe pământ și au grijă de păsări și de căței și de găini și de flori și de zăpada, până și pe Moș Crăciun tot ei îl ajută să ajungă la toți copiii…Fā-l pe tati un înger erou. Adu-l în poveștile tale, nu-l alunga din viața nepotului tău pentru că el oricum e prezent în mintea și în inima lui mereu.

– Păi da, îmi zice bunica…fix așa zice, că tati al lui e un înger care stă pe umărul lui stang… 

– Ai văzut Buni, și tu nu-l crezi, nu-i așa . De ce nu-l crezi? Nu tu l-ai învățat îngerașul? Ți-e frică? Ai încredere în ce simte copilul! Ei văd și simt lucruri pe care noi nu le mai pătrundem. Ajută-l să privească povestea și din alt unghi : copiii ceilalți au tații lor pe Pământ dar din păcate stau foarte puțin cu ei. În timp ce tatăl lui e acolo, pe umărul lui stâng în fiecare secundă.

 O să țin minte toată viața îmbrățișarea acelei bunici.

Lacrimile din ochi și nodul din glas. A plecat de parcă i-aș fi ridicat o perdea de ceață de pe ochi. 

 ” Stiam că Dumnezeu lucrează prin oameni. L-am rugat să-mi arate o cale și m-a trimis aici. Vă mulțumesc, să vă dea Dumnezeu sănătate”, au fost cuvintele cu care bunica s-a desprins din brațele mele și s-a dus la nepotul ei să-I spună povești despre tati care e un erou de înger.   

 I-am confundat de multe ori pe cei care mă plac cu cei care mă iubesc. Le-am acordat de multe ori mai mult credit celor care m-au aplaudat decât celor care mi-au pus oglinda în față. Am suferit de mai multe ori de lovituri date de oameni de la care nu aveam nicio așteptare pentru că, în cazul lor, garda mea era jos. Am înțeles târziu că sunt un om care poate fi ușor plăcut, admirat sau invidiat, dar că m-au iubit cu adevărat doar cei puternici care m-au învățat câte ceva prin toate mijloacele pe care le-au avut la îndemână. Nu am fost niciodată ușor de dus. Am fost toată viața „caz particular”. Chiar dacă am avut de pierdut de-a lungul vieții, nu am știut să stau cuminte în sacra banalitate. Am ieșit din mulțime chiar din în mijlocul ei. Ceva la mine a fost altfel. Când toate erau blonde sau brunete, eu eram portocalie. Când toate erau slabe, eu eram grasă. Când toate începeau să-și trăiască viața, eu mă măritam. Când toate începeau să se mărite, eu divorțasem demult și făceam copii. Când toți se așezau și se gândeam la o viață liniștită, eu lăsăm totul în urmă și luam viața de la capăt la 1.000 de kilometri distanță – singură și fără bani. Când toți își păzeau serviciul în plină criză, eu îmi dădeam demisia și porneam propria afacere. Când femeile din generația mea încep să se resemneze, eu mă simt și arăt cum n-am reușit nici la 20 de ani. Am fost întotdeauna “caz particular”.
 Şi aşa sunt şi acum.

Vă rog, nu mă băgați în nicio oală, nu mă încadrați în niciun șablon. Nu am fost pe liste de priorităţi pentru că listele astea nu se fac în funcţie de cine sau ce-ţi aduce bucurie, ci de ce sau cine îţi stă în ceafă. Avem tendința de a pune pe lista priorităților, în ordinea presiunii pe care o au asupra noastră, oameni sau lucruri “de rezolvat” și nu “de bucurat”. Am înţeles în ultima vreme că pentru mulți oameni din viața mea am fost în coada listei sau nici măcar nu am ajuns acolo pentru că nu m-au perceput niciodată ca pe o problemă.

Nu mă plâng, nu mă smiorcăi, nu urlu după ajutor; de obicei nu pun în cârca altora problemele mele. Sugerez discret anumite nevoi și mă bucur atunci când ele sunt sesizate. Și realizez din ce în ce mai des acel “îi pasă”. E vorba de fapt despre câtă atenție îmi dă cineva: mă vede sau doar se uită la mine, mă ascultă sau doar mă aude, mă iubește sau doar mă place? Vin momente care îți oferă ocazia să mai faci puțină ordine în jurul tău și să-i păstrezi doar pe cei care te poartă în inimă și nu în capul sau coada unei liste. Fie ea şi de priorităţi. Vine vremea să-ți faci mai mult timp pentru cei care te iubesc decât pentru cei care te plac, pentru cei care te şi vad nu doar te privesc, pentru cei care te şi ascultă nu doar te aud. Sunt caz particular, dar în interior sunt la fel de fragilă ca voi toţi. Sufletul meu e la fel de sensibil ca al vostru. Pot fi rănită uşor şi pot să sufăr foarte tare. Am nevoie de afecţiune şi de tandreţe, de atenţie şi de iubire. Am nevoie de gesturi şi de cuvinte. Am nevoie de prezenţa celor care mă încarcă. Încă nu am crescut atât încât să ştiu că le am şi fără să le văd. A venit vremea să-mi fac mai mult timp pentru cei care mă iubesc decât pentru cei care mă plac. Sunt caz particular. Vă rog, tratați-mă ca atare.   Articolul a aparut si in Catchy