Îți scriu scrisoarea pe care nu ți-am scris-o niciodată. O scrisoare care așteaptă să fie scrisă de vreo 40 de ani. Și probabil cam tot de-atunci o aștepți și tu. Nu am făcut-o până acum pentru că nu mi-a fost clar ce vreau de la tine. Nu m-am oprit în nici un an din malaxorul în care trăiam ca să mă uit în jurul meu și să mă gândesc la ce vreau eu, nu la ce îmi spun alții că ar trebui să vreau. Ți-am cerut an de an liste întregi de obiecte. De la jucăriile pe care le doream atunci când eram copil până la poșetele, mașinile, casele, vacanțele pe care mi le-am proiectat adult fiind. Din păcate, am făcut asta mai departe și cu copilul meu. Și așa am învățat-o de mică, eu și toată societatea asta din jurul ei, să ceară, cu liniuța, lucruri, obiecte, lucruri pentru ea, pentru mine, pentru tatăl ei, pentru bunicul, bunica, pisoiul prietenei și cățelul vecinilor…

Iar listele astea au fost deseori motiv de supărare pentru că tu nu reușeai de fiecare dată să ne trimiți toate obiectele trecute acolo într-o anumită ordine a importanței lor. De data asta îți scriu eu, din inima mea, independent de toată lumea care ne înconjoară. Și te rog din tot sufletul să pui în desaga ta de anul asta câteva lucruri care ne lipsesc mai mult decât toate jucăriile și poșetele și parfumurile de pe rafturi. Te rog, Moșule, să aduci tuturor părinților din România un gram de înțelepciune și două grame de răbdare. De ce două grame de răbdare? Pe primul îl vom folosi ca să avem mai multă răbdare cu noi și cu fiecare dintre noi, iar al doilea gram îl vom folosi pentru copiii noștri.

Te rog, Moșule, să pui în cadoul de anul acesta câteva grame de inspirație. O să le folosim uneori deodată și alteori pe rând. Avem nevoie de inspirație când ne jucăm cu copiii, când le povestim despre lume si viață și când vrem să înțeleagă mai repede lucruri pe care noi le-am înțeles mai târziu. Avem nevoie de inspirație să spunem exact cuvintele care ajung acolo, în inima lor, și îi ajută să meargă frumos mai departe. Te rog anul acesta, Moșule, să nu uiți să ne aduci niște memorie. Avem nevoie să ne amintim în fiecare zi că nu ne creștem copiii pentru noi, ci îi creștem pentru ei. Că pruncii noștri nu ne aparțin, noi le suntem doar ghizi în călătoria lor. Putere – să nu uiți să-mi pui în pachet. Putere să mut și munții dacă e nevoie pentru copilul meu, putere să fac alegerile cu sufletul, putere să stau de partea lui și când toată lumea îi este împotrivă. Te rog să-mi amintești de recunoștință. Eu o pierd uneori și nu mi-ar strica niște rezerve. Așa, cât să-mi ajute să-mi amintesc zilnic că sunt norocoasă că am o inimă plină de iubire. Și că atunci când gândesc cu inima iau cele mai bune decizii, iar când las inima să simtă, îmi dau seama că nu-mi lipsește nimic. Și aș mai vrea să te rog ceva. În cadoul ăsta pune o portocală. E suficient să-mi amintesc de toate pachetele tale de când eram copil și când lângă mine erau mama și tata în toată iubirea și simplitatea lor, iar tu nu uitai niciodată să lași sub brad și portocala care ascundea în mirosul ei toată duioșia Crăciunului. Pentru copilul meu pune ce poți.

Oricum scrisoarea ei o să fie cu totul altfel în acest an. Pentru că eu am înțeles între timp că noi părinții suntem modelele copiilor noștri. Și când ea va afla ce ți-am cerut, cu siguranță își va revizui toată lista. Și va lăsa mai mult loc pentru lucrurile importante sufletului ei și nu pentru obiectele pe care le vede prezentate pe toți pereții și pe toate ecranele. Va învăța și ea să-ți ceară mai multe daruri care să-i rămână în suflet și mai puține lucruri care să se umple de praf uitate pe un raft. Îți doresc, Moș Crăciun, să duci iubire în toate casele, înțelepciune în toate inimile de părinți și bucurie în sufletele copiilor. Și își mulțumesc. Că exiști. Așa. Pur și simplu. *editorial apărut în Revista Avantaje

Copiii care se nasc în aceste vremuri sunt copii doriți. Cei mai mulți sunt copii făcuți conștient, copii pentru care părinții au ales, s-au străduit, i-au visat și i-au chemat. Copiii zilelor noastre sunt doriți de cel puțin unul dintre părinți. Dar, din fericire, in majoritatea cazurilor sunt doriți de amândoi. Au venit în familii nerăbdătoare să-i aibă. Și la părinți dornici să le ofere cea mai frumoasă viață posibilă. Generația mea și a părinților mei nu a fost așa. Noi am fost copii “întâmplați”.

Pe mulți dintre noi, părinții ne-au făcut pentru că nu mai aveau ce face. Pentru că nu aveau încotro. De mulți dintre noi ar fi vrut să scape. Dacă pentru mulți dintre copiii de astăzi părinții s-au rugat să li se întâmple minunea și să vină pe lume copilul – atât de mult dorit, părinții noștri se rugau să se întâmple o "minune" să nu li se întâmple minunea cealaltă. Părinții de astăzi fac tot ce pot să fie cei mai buni părinți pentru copiii lor. Încearcă să învețe ce nu te învață nimeni și să repare cât mai mult din modul greșit în care am crescut noi. Încearcă să pună mai mult accent pe emoții și pe suflet decât pe nevoile materiale.

Părinții de astăzi sunt proprii lor educatori, pentru că și-au dorit copiii și sunt recunoscători că au devenit părinți. Pe mine, părinții m-au iubit mai mult decât orice pe lumea asta. Și pe prietenii și vecinii mei părinții i-au iubit cât de mult au putut. După ce i-au avut, i-au iubit. Dar sunt mult prea puțini părinții generației părinților noștri care să-și fi dorit cu disperare copii. Mulți dintre ei au ajuns adulți, în familii cu mulți frați, mulți dintre ei au fost părinți înainte de a avea proprii copii. Departe de mine gândul de a privi altfel situația lor decât cu condescendență și multă înțelegere. Metodele anticoncepționale erau motive de pușcărie în anii comuniști. Sunt femei care și-au pus viața în pericol și unele dintre ele și-au și pierdut-o pentru că ar fi vrut să aleagă singure când și câți copii să facă.

Astăzi părinții pot să facă absolut conștient această alegere. Și e principalul motiv pentru care copiii de astăzi, cei care vin pe lume, sunt copii doriți. Îi văd, îi întâlnesc, îi aud și îi recunosc pe acești părinți. Sunt mulți. Foarte mulți. Și principala diferență de aici vine – copiii de astăzi sunt copii doriți și crescuți în primul rând în iubire. Și e tot ce poate fi mai important. Restul se învață.

 

 Te uiți degeaba în stânga și în dreapta. Cauți fix aiurea o imagine care să te facă fericit. Vei găsi lucruri care să te amuze sau să te întristeze. Dar niciun chip nu-ți va aduce fericirea ori nefericirea. Nu mai da vina pe ceilalți pentru nefericirea ta. Ești singura persoană căreia îi datorezi atât fericirea cât și nefericirea ta. Nici una nici alta nu stau în mâinile altcuiva. Ești singura persoană responsabilă cu aceste trăiri. Nu-ți căuta fericirea în chipurile celorlalți. Nu vei găsi decât alți oameni care speră că fericirea are chipul altcuiva. Spre deosebire de ei, tu ai aflat acum: fericirea are chipul tău. Așa că ai grijă de el. Împrospătează-l în fiecare dimineață. Hidratează-l. Hrănește-l. Curăță-l de toate impuritățile și lasă porii să respire aer curat. Ajută-l, dacă are nevoie să fie frumos. Scoate-l la lumină. FERICIREA ARE CHIPUL TĂU.

Nu știm să ne negociem timpul și viața atunci când suntem în cuplu.

Așa cum unii parteneri își reînnoiesc jurămintele după câțiva ani, alte cupluri ar trebui să-și renegocieze conviețuirea. Sau să o negocieze pentru prima oară, după caz. Cred că oamenii ajung să se despartă pentru că nu se mai suportă, nu pentru că nu se mai iubesc.

Alegem să negociem pentru tot. Pentru un loc de muncă, pentru un salariu, pentru o legătură de pătrunjel din piață. Negociem pentru o săptămână de vacanță sau pentru câteva zile libere. Negociem pentru făcutul menajului și pentru ieșitul în oraș. Negociem cu toată lumea pentru orice, mai puțin cu cel cu care ar trebui să negociem cel mai clar și cel mai onest. Lui ne temem să-i spunem de fapt ce ne doare. Nu avem curajul să recunoaștem ce ne deranjează. De multe ori, nu-i putem spune lui pentru că nu am apucat să ne spunem nici nouă. Știu oameni care stau în relații în care nu spun nici jumătate din ceea ce simt și cred. și eu am fost în această situație mulți ani. Știau mai bine prietenele mele ce mă deranjează la partener decât îndrăzneam să-i spun lui. Mi-era teamă. Nu de consecință. Mă temeam pur și simplu să formulez nevoile mele pentru că mă temeam de acel: "Asta e, dacă îți convine bine dacă nu, nu”. L-am auzit de câteva ori și a omorât în mine orice încercare de a-mi negocia o relație.

Nu mă tem să fac asta franc și deschis cu angajații, partenerii de afaceri, oamenii cu care am relații profesionale.  În viața privată încă mă tem să spun ce cred și ce nu-mi place, de teamă că aș putea pierde ceea ce am. Chiar dacă acel ceva ce-l am este departe de a fi ceea ce-mi trebuie.

Dacă astăzi aș avea în viața mea o persoană pe care să o iubesc și despre care să cred că este omul acela cu care eu să vreau să îmbătrânesc, i-aș spune exact cum stau lucrurile în bucățica mea de viață.

Aș găsi calea prin care să-l fac să înțeleagă că nevoile mele nu au legătură cu nevoile lui. Că nu trebuie să se simtă jignit, frustrat, supărat pentru ceea ce îmi face mie bine și că și eu mă voi strădui să nu mă simt jignită, frustrată, supărată pentru lucrurile care îi aduc lui echilibru în relația lui cu el.

Dacă în viața mea ar exista acel bărbat nu aș lăsa niște neînțelegeri să ne omoare iubirea. Nu aș lăsa niște lucruri nespuse cu voce tare să urle în mine până când îmi vor sparge timpanele și nu voi mai auzi nimic, nici din ce spune el nici din ce spun eu. De niciunul dintre oamenii din viața mea nu m-am despărțit pentru că nu l-am mai iubit. Și nici pentru că nu m-ar mai fi iubit ei. Ne-am despărțit pentru că nu ne-am mai suportat. Atât de multe nu ne-am spus încât muțenia a înghițit toate încercările noastre de-a ne face auziți. M-am supărat pe ei pentru că nu auzeam ceea ce nu le spuneam.

M-am supărat pe ei pentru că nu-mi dădeau ceea ce nu le ceream.

M-am supărat pe ei pentru că nu făceam ceea ce nu știau că aș vrea să facă.

M-am supărat pe ei pentru că nu erau ceea ce eu nu le arătasem că aș vrea să fie.

Nu lăsați loc de interpretare atunci când vine vorba de lucrurile concrete pe care vi le doriți. Nu lăsați loc de presupuneri atunci când știți cu subiect și predicat ce vreți să spuneți.

Aveți curajul să cereți. Puteți fi refuzați. Și-atunci puteți trage niște concluzii.

Nu alegeți să vă supărați și să vă despărțiți de oamenii pe care îi iubiți pentru că nu vă mai suportați. Înainte de-a întoarce spatele, mai întoarce o dată fața. Și spuneți în vorbe puține dar clare ce simțiți, ce doriți, ce sperați, ce visați.

Și-apoi așteptați. O să vină și răspunsul într-o zi. De la voi sau de la celălalt. Și dacă niciunul nu o să spună nimic o să vă dea Universul niște răspunsuri de n-o să le puteți duce.

Dacă nu ai de reformulat niște jurăminte atunci măcar renegociază-ți niște condiții.

Dragă Moș Nicolae,

NU-ți scriu pentru mine. Eu am primit deja tot ceea ce mi-aș fi putut dori.

Îți mulțumesc pentru asta. Îți mulțumesc pentru surprizele cu care m-ai așteptat la Cluj.

Îți mulțumesc pentru că ai trecut și pe la Maya și ai lăsat câte ceva pentru toți oamenii pe care eu îi iubesc.

Îți mulțumesc pentru fericirea de pe chipurile miilor de copii și părinți care aseară au râs, au plâns au cantat, au dansat și te-au strigat împreună cu noi la Statuie în Cluj.

Îți mulțumesc pentru intâlnirile scoase în cale și pentru bucuriile care mi-au umplut inima.

Îți scriu pentru cei care aseară nu au găsit nimic în ghete. Știu, o să-mi spui că nu au găsit nimic în cizmulițele lor pentru că nici măcar nu și le-au pregătit. Știu, o să-mi spui că nu au primit nimic doar cei care nu cred că pot să primeaca, doar cei care au închis toate ușile și au tras obloanele iar tu nu ai putut pătrunde până în casele lor. Asta pot să o înțeleg. Oricât ai fi tu de magic până la urmă trebuie să lase și ei ,o fereastră măcar, întredeschisă.

Dragă Moș Nicolae, astăzi este ziua ta. Și știu că tu ești dintre acei sarbatoriți care de ziua lor fac daruri celorlalți. Te rog, astăzi, de ziua ta, lasă puțină iubire in inimile înghețate. Lasă puțină speranța în sufletele celor ce și-au pierdut-o. Lasă puțină căldură în mâinile care au înghețat pentru că nu au mai fost ținute în nicio altă mână. Te rog Moș Nicolae trimite astăzi câte o rază de lumină și un gram de iubire către toți oamenii care și-au închis de multe zile obloanele și nu au mai lăsat soarele să între pe ferestrele lor. Undeva, în sufletul lor, toți oamenii aceștia speră ca tu să faci minuni. Speră ca tu să topești gheața care li s-a așezat pe inimă și să transformi sloii în picături fie și ele pline de sare. Dacă lacrimile sunt cele care topesc ghețarii atunci fă-i să plângă de fericire. Trimite-le astăzi un semn. Un cântec, o fotografie, o vorba, o mângâiere, o cafea, o ciocolată, o nuia, o sticlă de vin, un borcan de dulceața, o prăjitură, un corn, o nucă, o poșetă…bine, nu mă întind prea mult. Nu mai insist. Tu știi mai bine ce își dorește fiecare. Ideea e să nu-i bagi în seamă pe cei care spun că tu nu exiști, că ei nu mai cred în tine. În fiecare dintre ei stă ascuns un copil care nu și-a mai pregătit de prea mulți ani cizmulițele și care a uitat pur și simplu cum se face.

În fiecare om mare care astăzi poartă 36,38, 40, 43, 46 la pantofi stă ascuns un copilaș care avea la un moment dat cizmulițele cât palma și în seara de ajun de Moș Nicolae scoatea toate perechile de încălțări și le înșira pe calorifer sau pe pervazul de la fereastră. Poate astăzi acei copilași nu mai au lângă ei mame și tați și bunici care să le amintească ritualul de Ajun de Moș Nicolae. Poate toți cei dragi lor sunt demult îngeri și au plecat fără să apuce să le spună că acum locuiesc în inimile copiilor lor.

Pentru ei, pentru copiii ascunși astăzi în ghetele mult prea mari pentru cât de puțină iubire au nevoie, fă o minune. Astăzi, de ziua ta fă iubirea să bată din nou în inimile lor. Fă-i să simtă , să dorească, să facă ceea ce așteaptă de mulți ani. Fă-i să iubească din nou.

Scapă de cerșetorii de atenție. Sunt printre cei mai mari consumatori de energie. Oameni care nu fac nimic dar care consumă pe pâine energia celor care au foarte multe lucruri de făcut. Oameni mult prea comozi ca să acționeze, dar nu atât de comozi cât să restricționeze. Să-ți restricționeze ție entuziasmul, bucuria, energia. Identifică-i în jurul tău pe cei care nu-și mai găsesc energie să facă un lucru bun pentru altcineva, dar își găsesc energie să nu facă. Pentru că, până la urmă, tot un efort e și acela de a nu face. Atunci când faci, câștigi energie. Dăruind, primești. Oferind ți se întoarce, cel puțin, în egală măsură. Atunci când nu faci, pierzi energie. Numai simplul fapt că stai, atunci când ai fi putut merge, îți consumă energia. Imaginați-vă o morișcă de vânt. Dacă țineți morișca în mâna întinsă și mergeți, morișca se învârte. Și acum, mergeți și încercați să țineți contra rotirii.

Cam ce efort se depune acolo ca să nu faceți nimic? În jurul nostru sunt oameni care aleg să nu lase morișca să se învârtă. O țin cu ambele mâini în timp ce le spun celorlalți că ei nu au energie pentru a face morișca să se învartă. Nici măcar nu realizează că energia cea mai multă se pierde în acțiunea de-a opri acțiunea. Din punctul meu de vedere, acești oameni sunt cerșetori de atenție. Blochează cursul firesc al unor lucruri și reinventează situațiile în așa fel încât să atragă și mai mult atenția asupra lor. Nu e treaba mea să le mai țin și eu morișca să nu se învârtă. Treaba mea e să construiesc eoliene. Cât mai multe. Și cât mai înalte. Să se învârtă singure și mie să-mi dea energia de care am nevoie. Lăsați luptătorii cu moriști să-și ducă singuri bătăliile. Voi faceți pace cu măreția eolienelor care stau cu pletele în vânt și cu ochii în soare, gata să primească și să dea energia care ne ține vii.