În ultima vreme intră în aria mea tot felul de oameni. Femei, bărbați, viitori parteneri de afaceri, potențiali parteneri de… filme, vacanțe, sărbători, timp liber. Și o categorie și cealaltă are aproximativ același pachet de întrebări în chestionar: "Ești singură?" "Ești divorțată?" "Ai obligații?" Sincer, au fost perioade în viața mea în care, perfect încadrată într-un cuplu, m-am simțit cea mai singură ființă din lume. Din cauza unor relații nefericite nu m-am simțit doar singură în relație ci reușisem să îi îndepărtez și pe ceilalți pentru că nu aveam nimic de oferit și nici nu doream să primesc nimic. Acum sunt mai puțin singură decât am fost vreodată. Nu, nu sunt singură, ca să răspund la această întrebare.

Ești divorțată? Ce înseamnă să fii divorțat? Înseamnă să fi dispărut definitiv din viața ta cel cu care ți-ai promis la un moment dat nemurirea. Divorțat înseamnă să nu mai vrei să mai vorbești, să nu mai ai nicio legătură cu omul cu care te-ai iubit la un moment dat și chiar ați jurat că veți face asta până la capăt? Cu omul cu care ai făcut un copil și de care te leagă cea mai importantă responsabilitate din lume? Dacă a fi divorțat înseamnă a-l urî de moarte pe cel pe care l-ai iubit de viață, atunci cred că greșesc spunând că sunt divorțată. Nu a dispărut niciodată din viața mea și nici nu îmi doresc asta. Între noi va exista mereu acea complicitate care ascunde în ea toate speranțele pe care ni le-am făcut la un moment dat și toți morții din beciul în care intrăm din când în când să-i numărăm împreună.

Ce înseamnă să ai obligații? Să mă trezesc în fiecare dimineață fericită să pregătesc cel mai sofisticat mic dejun cu dragoste, să mi se lumineze fața atunci când gândul îmi zboară la ea, să privesc în ochi cel mai frumos dintre toate sensurile vieții mele. Să iubesc cerul, să văd soarele, să nu-mi treacă anotimpurile pe lângă ureche… Am obligațiile astea toate la un loc. Dacă asta înseamnă să ai obligații, da, sunt băgată în datorii până în gât. O să fie mereu prioritatea mea numărul unu. Copilul meu mă obligă să fiu fericită, să fiu frumoasă, să fiu conștientă de fiecare zi. Nu mă simt nici singură, nici divorțată. Mă simt liberă să fiu cum vreau eu. Și fericită cu cine sunt.

  După emoția Crăciunului și feeria începutului de an nou, după liste, planuri, proiecte, perspective, pe mine mă pocnește Boboteaza fix în numele tatălui… vine așa ca un duș rece peste mine. Ioan al meu (așa îl chema pe tata) mă stropește cu apă sfințită direct din Rai și mă face să-mi amintesc că planurile mele de început de an nu fac nici cât o ceapă degerată de frigul Bobotezei. E acel moment în care mă uit la listele mele de priorități și îmi amintesc că singura prioritate reală e să trăiesc. Intens, viu, conștient. De dincolo de viață, tata mă trezește la ea. Cască ochii. Trăiește! Nu lăsa viața să-ți scape printre degete. Prinde fiecare clipă și fă-o memorabilă. Nu ai bani, cere împrumut și nu te ruga de nimeni. Nu-ți mai place ce faci, fă ce-ți place. Și mai ales distrează-te. Cât de mult poți. Aaaa… și uită-te mereu la cei din jurul tău. Mereu vor fi oameni care au nevoie de o mână de ajutor. Întinde-le mâna. Sunt atât de clar întipărite în mintea mea toate vorbele lui. De la el am învățat că bucuriile se împart cu ceilalți și necazurile se țin pentru noi. Nu-i încărcăm și pe ceilalți cu lecțiile noastre pentru că fiecare își are propriile lecții. Boboteaza e pentru mine momentul de deșteptare din iluzia faptului că eu dețin controlul. Că eu hotărăsc. Că mie mi se datorează. Astăzi tata ar fi împlinit 70 de ani. De vreo 8 îi număr fără el. Și îmi amintesc ultima aniversare. Pe care i-am organizat-o așa cum ar trebui să organizăm părinților noștri cel puțin o petrecere de ziua lor. Fix cum facem pentru copii: cu tort, invitați, cadouri, pus dorințe, suflat în lumânări, cântat mulți ani trăiască…

Doamne, Doamne, s-a bucurat ca un copil. De fiecare om, de fiecare dar. De momentul acela în care a închis ochii și-a spus dorința și a suflat în lumânări. Tata știa să se joace. Și să se bucure. Și-a dorit cu disperare să trăiască. Sau cel puțin așa ne lăsa să credem. Oricum, a plecat când și-a dat seama că era cel mai bun lucru pe care putea să-l facă. Pentru el și pentru noi. Dar a rămas spiritul lui să-mi amintească în fiecare an de Bobotează, că vine o zi în care ultima oară înseamnă ultima oară. Că ultimei îmbrățișări nu-i mai urmează niciuna, că ultimele cuvinte preced cea mai lungă tăcere. Cred că are un Iordan al lui din care stropește cu mănunchiul de busuioc așa de tare că simt cum picăturile lui mă trezesc la viață. Îl chema Ioan și era născut de Bobotează. A fost și a rămas pentru mine un sfânt. Găsesc în fiecare zi un lucru care să-mi amintească de el. Iar de Bobotează îmi amintesc că viața toată e o sărbătoare care trebuie celebrată în fiecare zi.

În fiecare dimineață în care îmi spăl fața cu apă, simt în ea nemurirea celui care își dorește de dincolo de moarte ca eu să-mi trăiesc viața în bucurie. Și când uit să o fac de dragul meu o fac de dorința lui. Mă tem că o să vadă că nu-l ascult și n-o să mă certe. Trăiesc și mă bucur acceptând că de viață nu te scapă nimic. Doar ție poate să-ți scape printre degete dacă nu te trezești udându-ți fața în fiecare dimineață și devenind conștient că viața se trăiește din mers.

M-aș bucura din toată inima să am un an onest. Să profităm acum, din primele zile și să pornim cu dreptul. Să ne facem curat fiecare în ogradă. Am început si eu să elimin persoanele care stau acolo, agățate în perimetrul meu dar care nu mai reprezintă nimic pentru mine. Și am început să am reacții. Oameni care de ani de zile nu au avut nimic de spus, s-au mirat că nu mai suntem conectați. Deși eram convinsă că era o conexiune unilaterală…

Cu toată sinceritatea, aș vrea să-mi fac un bine, nu un rău cu această curățenie. Oamenii ăia, care de ani de zile sunt neutri și pasivi, nu aș vrea să se transforme în activi și negativi și nici măcar să nu aibă un alt motiv decât că nu mai fac parte din aria mea de acțiune. Și-atunci, am ales o altă cale. Fac apel la onestitatea lor. Inversăm rolurile. Nu eu renunț la ei, ci ei renunță la mine. Așa că, vă rog, dragi oameni care știți că nu interacționăm, nu aveți nimic de spus, nu rezonați cu viața și activitatea mea, ștergeți-mă din listele voastre. Vă rog, dragi oameni cu care vreodată am intrat în contact într-un fel sau altul, vă rog mult, dacă nu vă mai plac, dacă nu mă mai iubiți, nu sunteți de acord cu viața și alegerile mele, blocați accesul meu spre voi. Închideți orice portiță. Promit să nu mă supăr. Promit să nu întreb niciodată: "Dar noi de ce nu mai suntem prieteni?” Hai să lăsăm liber circuitul oamenilor în natură. Să lăsăm liberă calea altora și spre mine și spre voi. Poate ne-am încheiat rolurile în viețile noastre și ținem spațiile ocupate și eu în grădina voastră și voi în ograda mea. Pe mulți vă știu că ați rămas acolo, conectați în virtutea obișnuintei pentru unii, pentru că dă bine să fim conectați în cazul altora sau "nu se știe când e nevoie", aș putea băga mâna în foc pentru câțiva.

Pe cei din categoria " mai bine să o am în control, să știu ce face" nu îi iau în calcul, că eu înțeleg scopurile oamenilor. Nu-i înțeleg pe cei care își pierd timpul urmărind o activitate care îi enervează. Vă pierdeți timpul vostru, extrem de prețios și îmi luați și mie timp să contracarez din energiile negative pe care le trimiteți. Atunci când gândești urât despre cineva faci rău de două ori. Mai întâi îți faci rău ție pentru că toate gândurile mici îți scad vibrația și în loc să te înalți, cobori și apoi îmi faci rău mie. Dar răul pe care mi-l faci mie este înmiit mai mic decât ce îți faci ție. Hai, fă un bine la dublu acum la început de an și scapă de oamenii din lumea ta care nu-ți mai fac bine să stea atârnați acolo. Șterge-i din telefon, Whatssapp, Facebook, dă-i afară din listele tale și din preajma ta. Dacă eu sunt unul dintre ei, scapă de mine. Oricât ai crede că pierzi în privința mea să știi că de fapt câștigi mult mai mult. Și la dublu. Aș face eu asta dacă aș fi sigură că nu interpretezi. Dar nu sunt convinsă. Și nu vreau să te întrebi ce problemă ai tu. Mai bine ține cont de toate problemele care crezi că le am eu și dă-mi drumul. Hai să începem bine 2017. Se spune că va fi anul celor curajoși. Eu am făcut primul pas. Acum e rândul tău. Hai, cu încredere. Scapă de mine!

”Niciodată să nu uităm de cei mai trişti ca noi”. Mie asta mi-a rămas de la tata. Şi în fiecare zi, mă uit în jurul meu la oamenii care nu au pe chipuri zâmbete. Şi le dau de la mine că eu, har Domnului, am un vagon. Nu au nevoie de multe lucruri ca să uite de necazurile lor. Împart zâmbete tot anul dar cred că în decembrie Fabrica de Zâmbete ar trebui să muncească 24 de ore din 24. Pentru că în decembrie, când toţi se strâng pe la casele lor, cei care nu au o casă simt cel mai acut nevoia unui cămin. Mii de femei rămân în familii, în case, cu soţi agresivi şi sălbatici. Frica de ce le-aşteaptă dincolo de uşă, teama că nu vor scăpa de teroarea brutelor niciodată, le face să suporte mai mult decât îţi poţi imagina. Agresivități psihice şi fizice care nu de puţine ori se răsfrâng şi asupra copiilor. Cu astfel de oameni nu trebuie să stai pe gânduri. Îţi iei copilul în braţe şi fugi din faţa cutremurului, din faţa uraganului. Oamenii care bat alţi oameni sunt anomalii ale naturii. Cei care ridică pumnul ca să-şi impună un punct de vedere sau pur şi simplu ca exerciţiu al nivelului redus de cultură, nu se numesc oameni. Se numesc brute. Şi când o femeie reuşeşte să scape din pumnii unei brute e la fel de norocoasă cum sunt cei care supravieţuiesc în cutremure sau în inundaţii. Ele rămân culcate  la pământ după o astfel de experienţă ca şi când i-ar fi lovit Uraganul Katrina. Ca să se ridice au nevoie de ajutor. Asociația Touched este un ajutor important pentru ele. Acolo găsesc un acoperiş, o bucată de pâine, un pat şi învaţă să mergă din nou în picioare. Drepte şi cu copiii de mâna.

Eu susţin această asociaţie cu tot ce pot, de vreo 3 ani de zile. Anul acesta le-am organizat Petrecerea de Crăciun. Am strigat pe facebook după ajutor. Zeci de oameni din toate colţurile ţării au pregătit cadouri pentru copii.   Poliţia Română a strâns bani şi a adus câte o punga cu bunătăţi pentru fiecare copil şi câte un mic dar pentru fiecare mama. Caro ne-a dat spaţiul. Dots Original a umplut mesele cu gogoși colorate. Simonete Georgiana ne-a făcut în dar pozele, Pino Pan cozonacul. Haribo a pregătit pungi cu dulciuri, Tedy a asigurat sucurile iar prietenii de la Gasca Zurli au venit cu bucuria lor.

Vorbeam zilele trecute cu un prieten care își crește singur fetița. Deși mama a câștigat dreptul să aibă grijă de ea, împotriva tuturor încercărilor mamei de a ține copilul departe de tată ( s-a mutat în alt oraș, și-a luat alt bărbat, a făcut un copil nou) copilul a vrut la tată. Și în cele din urmă, copilul a reușit să-și facă mama să-i respecte alegerea.

 –       De ce mama nu vrea să se vadă cu mine? Să vină să mă caute, să petrecem timp împreună? m-a întrebat fetița pe care eu încercam să o conving că mama ei o iubește.

 –       Cât de des se vede cu mama ei? l-am întrebat pe tată .

 –       S-au văzut 6 ore în ultima jumătate de an. Nu a fost nici de ziua ei, nici în prima zi de școală, nici de Moș Nicolae, nici la serbare, nici la meciurile ei. Vine Crăciunul și se pare că dacă nu vrea copilul să meargă la ea, nu va face ea drumul spre el…

 Mama fetiței e o femeie pe care o cunosc. Știu că și-a iubit copilul din toată inima și l-a crescut cât a putut de bine. Totul s-a desfășurat impecabil în viața ei. Până într-o zi în care a ales să plece.

Nu contează ce s-a întâmplat între cei doi părinți, nu-i privește decât pe ei. Singurul care contează în povestea mea e copilul.

 –       De ce mama nu se gândește la mine? De ce nu vine să mă caute? De ce nu-mi trimite nimic niciodată? Sunt intrebările fetiței.

 Mă uitam la fetița cu cea mai albastră privire din lume și la lacrimile din ochii tatălui.

 Nu există niciun argument în favoarea părintelui care nu face tot ce poate să fie cât mai prezent în viața copilului. Nu contează că el locuiește la bunici, la celălalt părinte sau la celălalt capăt al lumii. Nu contează cât de mult îl urăști pe cel cu care l-ai conceput, nu contează cât îl iubești pe cel cu care ți-ai refăcut viața… niciun părinte nu ar trebui să pună liniștit capul pe pernă fără să știe sigur că toți copiii lui sunt bine. Nimeni nu te poate ține departe de copilul tău. Niciun om și nicio lege. Și cele mai drastice legi dau voie ambilor părinți ( dacă ei nu sunt un pericol pentru copii) să fie parte din viața lor.

 Copiii învață să trăiască și fără noi. Cresc orfani, cresc pe străzi, cresc cu bunicii, cu mătușile, cu celălat părinte…dar părinții care lipsesc din viața copiiilor pentru că așa e cel mai simplu acum nu mai cresc niciodată.

 Eu cred că oamenii ăștia sunt bolnavi. Acolo, în inimă.

 Dacă aveți acasă copii care suferă de dorul unui părinte absent, spuneți-le că uneori oamenii mari se îmbolnăvesc în iubire și când iubirea face febră și tușește, ei nu prea pot să-și folosească inima. Și până nu se fac bine nu pot să-i caute.

 Dacă ești un părinte bolnav în inimă, ia repede niște medicamente și fă-te bine. Pune mâna pe telefon și sună-ți copilul. Nu te scuză nici ura pentru celălat părinte, nici distanța, nici noua familie care îți ocupă timpul.

 Copilul tău e parte din tine și, din păcate, deși tu poți trăi fără el, el are nevoie de tine.

 Le spui tuturor celor din jurul tău, colegi, vecini, prieteni Crăciun Fericit. Pe bune? Și copilul tău? Te bazezi că o să-i spună alții. Poate să îi spună toată lumea pentru că până nu-i spui și tu, Crăciunul copilului tău nu va fi un Crăciun  întreg. Jumătate din el e în altă parte. Mai ai timp să-i întregești Crăciunul. Trimite-i o ciocolată. Și o scrisoare. Spune-i că-l iubești, că ți-e dor de el și că sigur la anu’ o să-l vezi mai des. Până la urmă faci atâtea promisiuni tuturor… de ce nu i-ai face și lui una. Poate chiar se împlinește.

– E tati? – Nu, e șoferul lui tati. Tati nu a putut ajunge, e la firmă…

O scurtă conversație la sfârșitul unei serbări în care copiii își prezentau părinții colegilor de clasă. Cei mici se duceau cu mami sau cu tati de mână pe la colegi să se mândrească cu ei. Mă cert cu toți prietenii mei care nu se duc la serbarea copilului. Că serviciu, că trafic, că… iar 3 poezii și 4 cântecele…

Da. 3 poezii, 4 cântecele și 2 dansuri. Și ocazia copilului tău de a-l vedea cât e de frumos, de deștept și câte a învățat el în câteva luni. Și șansa ta de a se lăuda cu tine. Să stea cu spatele drept sau agățat de picioarele tale și să le spună tuturor: e mami a mea, e tati al meu.

Mergi la coafor, pune-ți cele mai bune haine din dulap, îmbrăca-te elegant, parfumează-te, fii cel mai frumos părinte posibil. Ia-ți liber, concediu medical, concediu fără plată, absentează nemotivat dacă nu se poate altfel. Dar nu lipsi de la serbarea copilului tău.

Părinții din clasa de mijloc au cam înțeles și au grijă să-și facă lucrurile în așa fel încât să împace pe toată lumea. De-aia și sunt în clasa de mijloc. Pentru că nu sunt nici într-o extremă nici în cealaltă. Pentru că, în general, în viața lor primează măsura și-atunci stau pe la mijloc. Problema e la extreme. Fie cei care au crescut foarte mult în carieră și financiar, fie cei slabi care nu reușesc să-și organizeze viața de azi pe mâine. Acolo sunt cele mai mari probleme. În extremele astea. Indiferent în care dintre situații te afli, fă-ți timp pentru serbarea copilului tău. Înfruntă-ți șeful, îndreaptă-ți coloana, impune-te. Fă-i să înțeleagă cât de important este pentru copilul tău să fii acolo. Majoritatea are copii, majoritatea înțeleg. Dar, du-te și spune-i că tu trebuie să pleci la serbarea copilului tău.

Fă schimb de tură, găsește pe cineva să stea în locul tău.

NIMENI NU E MAI IMPORTANT DECÂT COPILUL TĂU.

Orice meserie ai avea, orice firmă ai conduce… nimeni nu e mai important decât copilul tău. Ai fost la muncă toată noaptea, nu-i nimic. De câte ori n-ai petrecut o noapte întreagă și a doua zi te-ai dus să-ți vezi de ale tale. Sau de câte ori nu ai dormit pentru că ți-a fost mintea pe pereți.

Degeaba ai bani și cumperi cele mai scumpe buchete de flori pentru doamna învățătoare pe care le trimiți printr-un șofer. Copilul tău va sta toată serbarea cu ochii pe ușă așteptând să intri.

Poate tu crezi astăzi că rămânând la muncă vei câștiga niște bani în plus, o recunoaștere în ochii șefilor, statuia firmei. Nu. Dacă nu te duci la serbarea copilului tău vei pierde atât de mult încât nici măcar nu poți calcula asta. Dar într-o zi vine scadența. Și toate momentele în care el te-a așteptat cu sufletul la gură te vor ajunge din urmă și ti se va pune un nod in gât.

În 14 ani NU AM LIPSIT de la nicio serbare. Mi-a dat Dumnezeu sănătate. Restul le-am aranjat eu cum am putut de bine și chiar dacă nu aveam un ban în buzunar sau pierdeam evenimente de mii de euro, serbarea copilului meu a fost pentru mine sfântă. Pentru că ea este cea mai de preț comoară a mea. Și eu trebuie să am grijă de comoara mea, nu de firmele altora.

Hai, du-te la serbare!