LIFE.ro vă prezintă şi azi o femeie de succes. Mirela Retegan sau Tanti Prezentatoarea din Gaşca Zurli este o femeie cu adevărat admirabilă. O cunosc de peste 10 ani de zile, când începea să pună pe picioare această idee devenită fenomen azi. Încă de la prima întâlnire am admirat-o şi am privit-o cu uşoară invidie căci părea extrem de hotărâtă şi profesionistă. Se despărţise de tatăl copilului ei, însă părea extrem de puternică şi nu i se mişca nici un fir de păr care să arate că trece prin momente foarte grele. Mi-a mărturisit cât de mult a suferit atunci, abia după ani de zile şi am admirat-o şi mai mult. Este plină de energie, se implică în milioane de proiecte, campanii, turnee, spectacole şi acţiuni umanitare. Are un suflet mare cât toată ţara asta şi plânge şi râde cu toată inima atunci când simte să facă acest lucru. Îi ajută pe părinţi să fie mai aproape de copiii lor, îi distrează pe cei mici şi toată lumea o adoră. Am vorbit cu ea despre viaţă, despre bărbaţii speciali din inima ei, despre copii, despre business, despre orice. Mi-a fost mai greu ca niciodată să rezum o asemenea discuţie în numai câteva fraze, căci această ardeleancă minunată este un izvor nesecat de inspiraţie. Azi pleacă împreună cu Gaşca Zurli în turneu, cel mai mare turneu al trupei, un spectacol aniversar de 10 ani de Zurli ce de va juca în 20 de oraşe din ţară, cu o adevărată desfăşurare de forţe.
De unde ai atâta energie?
Energia mea vine din bucuria cu care mi se întâmplă lucrurile. În momentul în care ştii că faci atâţia oameni fericiţi, când tu te trezeşti dimineaţa şi ai în Inbox 50 de mesaje de la mame care spun „datorită vouă copilul meu e fericit”, „tu mă faci să fiu o mamă mai bună pentru copilul meu”, „tatăl copilului meu a citit cartea ta şi de atunci avem o relaţie normală”, când simţi că ai un rol pozitiv în vieţile atâtor oameni, cred că energia asta vine din gândurile lor bune. Atât de mulţi oameni se gândesc frumos la noi, încât nu are cum să-ţi fie rău.
Nu te-am auzit şi nu te-am văzut vreodată tristă. Eşti vreodată tristă?
Am momente în care mă întristez, dar sunt foarte puţine. Eu am învăţat, în momentul în care m-am despărţit de tatăl Mayei, un moment foarte greu în care am suferit enorm, să sufăr şi să mă întristez când îmi pot permite. M-am educat să fac asta. În acea perioadă în care eu trăiam cea mai mare dramă din viaţa mea, despărţirea de tatăl copilului meu, făceam la Itsy Bitsy emisiunea „Zăpă” unde în fiecare zi, timp de două ore, eu trebuia să fiu cel mai vesel personaj online. Cu vocea. Iar vocea te trădează foarte mult dacă nu eşti acolo cu totul. Pot să-mi pun fardurile, ochelarii şi nu vezi că am plâns toată ziua, dar dacă nu am vocea veselă, m-ai prins imediat că nu sunt ok. Eu m-am programat să fiu veselă şi să mă întristez. Cei din jurul meu s-au obişnuit deja şi ştiu zilele în care nu sunt bine.
De fapt, după 40 de ani eu am început să trăiesc conştient şi sunt conştientă de tot ceea ce fac, sunt conştientă inclusiv de zilele în care nu mi-e bine. Şi le comunic şi celorlalţi. Maya mă întreabă „mi se pare mie sau nu prea eşti azi în apele tale?”, „nu prea sunt” şi tot ea răspunde „bine, ne vedem mâine”. Momentul în care începi să fii tu conştient de stările pe care le ai şi să le tratezi ca pe nişte stări normale care te apucă la un moment dat şi să le comunici şi celorlalţi, nu mai faci o dramă din ele. Şi nu mai stai să-ţi târăşti tristeţea de azi pe mâine. O consumăm azi şi mâine e o nouă zi.
Citeste continuarea AICI!
În orașul Mafiei m-am simțit într-un permanent pericol… din cauza traficului. Nu am recunoscut niciun gangster, nu am văzut ochi de mafiot, în schimb am stat cu inima purice din cauza circulației. Cei mai periculoși în Napoli sunt șoferii. Iar pentru Maya stresul a fost dublu. În familia noastră, uneori, eu am 7 ani și ea 40. Și atunci stă cu ochii și cu mâinile pe mine, gata să mă salveze din fața unui pericol iminent. 
Altfel, strada e un spectacol. Napoletanii sunt gata în orice moment să-ți vândă ceva. Sunt numai miere în timp ce îți arată toată oferta iar dacă nu alegi nimic în secunda doi îți întorc spatele, mierea se transformă în lămâie și, printre dinți scapă câteva cuvinte în italiană, suficient de strecurate cât să nu înțelegi ce spun. 
De la aeroport am luat un taxi până la hotelul ales de mine. Întotdeauna aleg hoteluri în centrul orașului pe care îl vizitez. La Napoli hotelul e fix lângă Primărie. La poale marea, deasupra zona pietonală și comercială. Ne-am mișcat foarte ușor și la orice oră. Te șochează mizeria de pe străzi. E generos să spui că e pitoresc. De fapt, e foarte murdar. Străduțele înguste, pe care stau comercianți de o parte și de alta, par să fi adunat toți oamenii necivilizați de pe planetă. Chiștoace, hârtii, rahat de câine și resturi de mâncare. Asta dacă te uiți pe unde calci. Îți poți ține privirea în sus și atunci vei vedea rufe întinse pe sfori, legate între clădiri. Magazine cu lucruri ieftine și de proastă calitate stau lângă cele mai mari branduri. Tonete cu mâncare la minut lipite de cele mai elegante gelaterii și restaurante. Poți să te așezi la o masă, să bei cel mai bun cappuccino și să stai cu orele să te uiți la spectacolul străzii. 
Bărbații lor sunt foarte îngrijiți. Bine îmbrăcați, gelați, eleganți, cool. Și știu asta. Femeile mi s-au părut grăbite și pasive la toată eleganța masculină. Poate, nu întâmplator legendele sunt despre italieni și nu despre italience. Pot spune că am vizitat doar Pizzeria Michele – cea despre care se spune că este prima pizzerie din lume și locul în care a filmat Julia Roberts pentru "Mănâncă, Roagă-te, Iubește". Am așteptat o jumătate de oră, cu un bilet de ordine în mână. Am intrat într-un spațiu gen cantină, cu un cuptor imens de făcut pizza la care lucrau pe bandă câțiva pizzeri. Se mânca pe bandă rulantă. Apa se servea din pahare de plastic iar pizza era de 2 feluri: margherita și cu fructe de mare. 12 euro am plătit pentru 2 pizza și o apă. 
Bună rău margherita lor. Am stat mai mult în fața pizzeriei decât înăuntru, dar am bifat un vis al Mayei de mulți ani. Seara, la hotel, ne-am uitat împreună la "Mănâncă, Roagă-te, Iubește". Deja eram familiare cu toate locurile în care ajunge Liz. E o mare bucurie să regăsești obiective pe care le-ai atins la propriu. 
Napoli e despre pizza. Și despre niște italieni altfel decât cei cu care m-am obișnuit. Napoli e un oraș surprinzător, care nu te lasă să-ți faci o părere că după colț vei găsi ceva care să ți-o schimbe, din bine în rău și din rău în bine. 
M-aș reîntoarce în Napoli să mai văd câteva coaste și să mă bucur de toate mărunțișurile pe care ei le fac atât de frumoase. Să iau vaporul și să mă duc pe insule. Dar aș vrea să revin într-o perioadă călduroasă. Poate în iunie sau în septembrie. A fost frig și vânt, iar la 17 grade ne-a intrat ploaia în oase și vântul în piele. Din fericire am reușit să ne bucurăm una de cealaltă, să vorbim mult și să cumpărăm câteva lucruri drăguțe. A fost o vacanță cu de toate. Nu este în topul orașelor preferate dar mă simt mai bogată cu această vacanță, din foarte multe puncte de vedere. 
Ştiu că examenele de părinţi le dăm în faţă copiilor. Şi eu aş vrea, când o să vină evaluarea, să spună:
Nu am vrut să iau o excursie de grup cu ghid. Ar fi trebuit să plec din hotel la 8 dimineața și nu aveam niciun chef. Eram răcită, vremea nu era cea mai prietenoasă, așa că am ales să vedem Insula Capri pe cont propriu. 
Am plecat cu o cursă pe apă pe la ora 12:00. După 60 de minute pe apă am ajuns în port. O imagine superbă, o coastă care îți taie răsuflarea. Nici nu am coborât bine de pe vapor că am nimerit direct în haos. O intersecție mică, mică și multe mașini, autobuze și scutere. Între ele, un polițist hotărât să descurce "mațele încurcate". Fix așa mă simțeam. Dacă ați jucat vreodată, știți ce vreau să spun. Am descoperit în cele din urmă stația de "zgârciuri" de autobuze… niște dubițe puțin mai mari. În fiecare autobuz, maxim 7 scaune. Și apoi ține-te de bare și de geamuri dintr-o curbă în alta. Maya era cu ochii pe șoferul care gesticula vorbind cu o duduie și îi spunea, încercând să-l influențeze de la distanță: "Ține mâinile pe volan!" 
Am ajuns în vârful insulei, în orașul AnaCapri. O piață micuță, draguță, cu două restaurante și trei magazine cu suveniruri. Cu două străzi înguste și clădiri superbe de o parte și de alta. Multă poezie în Capri. Un loc romantic, plin de metafore și de imagini care să te facă să spui: "La vita e bella". 
Vântul ne-a cam dat de furcă și, pentru că străzile erau pustii și toate magazinele închise, am luat un taxi până la Piațeta Umbertisi. Vreo 15 euro taxiul – o mașină cu copertină, prin care bătea vântul ca afară. Dar șoferul, o frumusețe de băiat. În piațetă m-am alăturat unui grup de japonezi, spre amuzamentul Mayei și m-am ținut de ei ca și când eram din filmul lor. N-ai cum să nu te oprești la fiecare poartă, pe fiecare ușă e o inscripție făcută cu sufletul. Italienii ăștia chiar știu să se bucure de viață. Știu să te convingă să cumperi, știu să se vândă. 
După încă 2 ore de vânt și nițică ploaie, eram tocmai bună de încălzit cu un limoncelo și niște fructe de mare, culese de niște marinari din portul Capri. Acasă mâncam o săptămână pe nota aia dar, o dată ajunge omul pe insula pe care vin milionarii să petreacă vacanțe. 
Mi-a plăcut Capri. Mi-a plăcut energia și poezia locului. Aș vrea să revin aici într-o zi cu soare. Să mă bucur de fiecare poartă, de toate inscripțiile de pe pereți și de panorama superbă ce ți se deschide în fața ochilor. Cursa cu vaporul a costat 70 de euro dus-întors, autobuzul vreo 10, taxiul vreo 15 și am mai cheltuit vreo 100 pe cafele, limoncele, fructe de mare și paste. Cu 200 de euro, în 2 oameni, poți să îți faci o idee despre insula Capri. 
Dacă e cald și bine și vrei să vezi Grota albastră și alte locuri, cred că îți mai trebuie 100 de euro. Dar merită fiecare bănuț, pentru că locurile acestea sunt chiar desprinse din poveștile cu italieni frumoși și case îmbrăcate în poezie.
Atena, 2013
Rhodos, 2016
