19 orașe, 25 de spectacole, zeci de mii de oameni și tot atâtea bătăi ale inimii mele pe minut.

Nu înțeleg unde pot să cuprind cu inima atâta emoție. Ca în celebrele estimări ale cotelor apelor, cotele emoțiilor mele din ultimele două luni au depășit nivelul emoțiilor din ultimii douăzeci de ani.

Zurli a devenit o stare de spirit. Ești Zurli pentru că ai învățat să zâmbești, pentru că nu te temi să fii caraghios. Ești Zurli pentru că poți tu, ditamai omul, să pui degetul pe nas și să zici cu lacrimi în ochi: “Promit să am grijă de copilul meu, să-i suflu în aripi toată viața și să rămân lângă el la bine, dar mai ales la greu.”

Esti Zurli pentru că te legi de o promisiune atât de mare făcută în cel mai vesel templu din lume. Da, la Zurli. Pentru ca familia este un templu, iar Zurli este o familie. De-acum înainte, toată viața, înainte de a-l certa, tu părinte îți vei aminti că ai promis ca într-un legământ divin că nu-l vei mai certa atunci când greșește. Ai promis că vei încerca să-l întelegi, că vei căuta împreună cu el soluții și chiar dacă nu îl înțelegi sau aprobi, îl vei accepta, îl vei menține și îl vei susține.

Zurli a depășit demult granițele unui loc de joacă pentru copii. Zurli este o casă. Una mică și plină de iubire în care pot să intre toți copiii pământului și ai cerului. După fiecare spectacol, inima mea plânge într-o revărsare a tuturor cotelor de iubire depășite ilegal de mult. Plânge în timpul fiecărei întâlniri cu prietenii noștri din câte un oraș. Deschidem porțile de fier și lăsăm să se reverse asupra lumii lumină și culoare, strânse de noi odată cu ultimele confetti căzute peste copii. Și de fiecare dată, eu plâng și fac loc pentru următoarea serie de inundații de iubire…

De două luni trăiesc într-o permanentă stare de alertă. De două luni mă simt ca într-o echipă de intervenție, știind că vine viitura cu îmbrățișări și iubire. Dar știți ceva? Eu nu voi pune sacii cu nisip ca să opresc inundația.

Pe 21 aprilie îmi voi face o coroniță și singură mi-o voi pune pe cap în dimineața acelei zile. Și îmi voi acorda titlul de premiantă în răbdare. 10 ani în care am știut în fiecare zi și în fiecare clipă că sunt pe drumul bun. Că nu trebuie decât să merg mai departe. Că nu e în grija mea cum o să mă descurc și ce o să fac. Zece ani în care nu m-am îndoit nicio secundă că Dumnezeu o să-mi scoată în cale fix oamenii de care voi avea nevoie. Și că fiecare o să vină la momentul potrivit.

Acum 20 de ani, tatăl copilului meu îmi spunea: “Tu ești aleasa. Mă uit în jurul meu și număr pe degete oamenii în care văd acea strălucire de care e nevoie ca să miști munții. Tu ești aleasă să faci asta.” Atunci nu l-am înțeles. Eu voiam doar să-mi spună că mă iubește și că o să îmbătrânim împreună. El, Cornel Sorian, este primul om care a văzut în mine luminița aceea din care avea să iasă după 20 de ani o mare de culoare. Pentru că a văzut că nu înțeleg, mi-a dăruit-o pe Maya și m-a lăsat să mă descurc cu ea. A știut că voi descoperi singură drumul spre misiunea mea.

Apoi a urmat Lidia, cea care a știut sa rămână lânga mine și în vremurile în care trebuia să plece. Și pe urmă am găsit-o pe Vero, care mai bine decât toți ceilalți, a înțeles ce avem de făcut împreună. Amalia a ajuns fix în acel punct în care trebuia să mă sprijin pe cineva care să creadă în mine. A venit apoi și Fifi să sufle în aripile mele cum le suflu eu tuturor celorlalți. Bogdan mă ține și el de mână, ajutându-mă să zbor așa cum nu aș reuși să fac asta singură.

Dumnezeu lucrează prin oameni, iar în jurul meu sunt mulți îngeri păzitori. Cei care nu au reușit să intre în “armata” asta de apărători ai spiritului Zurli au plecat. Au rămas cei care trebuiau să rămână. Și, împreună, construim în fiecare zi căsuțe de iubire. Construim în fiecare inimă, în fiecare casă, în fiecare sală de spectacol, în fiecare oraș, pe regiuni, în țară și am început să construim și în alte țări.

Fiecare copil pe care îI atingem cu cântecele noastre devine un copil mai vesel. Fiecare părinte pe care îl atingem cu iubirea noastră devine un părinte mai răbdător. Când pleacă de la Zurli, copiii știu că sunt iubiți de părinții lor, iar părintii își amintesc că un copil se crește cu iubire și răbdare.

Nu glumesc. O să-mi fac o coroniță. Cea mai frumoasă dintre toate coronițele pe care nu le-am luat niciodată! Pentru că niciodată nu am facut ceva atât de bine. Niciodată, în nimic până acum nu am reușit să fiu de zece. Aș vrea ca pe 21 aprilie să comenteze Țopescu în Sala Polivalentă din București și să spună tare la microfon:

“Retegan, ZECEEEEE ! Pentru răbdare. Ai avut răbdarea perfectă. Ți-a ieșit mai bine decât le-a ieșit tuturor. Ești campioana răbdării susținută în 10 ani de muncă. Acum meriți un 10.”

Regret un singur lucru. Regret că tata nu e aici să scoată mândru pieptul în față. Să-l așez în primul rând în careul de premiere. N-a crezut în povestea mea, dar m-a ajutat din tot sufletul. Ai mei nu au reușit să-și imagineze ce am eu de făcut, dar nici nu m-au încurcat. Și mi-au lăsat loc să am răbdare. Nu au pus presiune pe mine, nu m-au împins de la spate spre nimic din ceea ce au crezut ei că trebuie să fac.

Astăzi inima mea e plină de recunoștință. Pentru fiecare omuleț cu care m-am întâlnit pe drumul ăsta, pentru fiecare suflet care a vibrat măcar o secundă cu povestea mea. Astăzi inima mea e plină de recunoștință și aș face câte o coroniță de premianți în încredere tuturor oamenilor care nu au renunțat să viseze împreună cu mine și să sufle în aripile care m-au dus mai aproape cu fiecare zi de visul meu.

Astăzi Zurli este o stare de spirit. Cea mai frumoasă și cea mai curată dintre toate stările pe care eu le-am trăit. Sunt fericită că am fost scânteia care a aprins-o.

Momentul acela în care ți s-au tăiat toate sforile, ți-au dispărut toate balustradele de care te mai agățai, ți-a fugit pământul de sub picioare și ți-a căzut tavanul în cap, ei bine, acel moment se cheamă "pus la colț de Doamne Doamne”.

La mine s-a întâmplat în multe feluri și de câteva ori în viață. M-am trezit în corzi, în unghiul mort în care mă zbăteam de mama focului. Să dai din mâini și din picioare, să urli la lună din unghiul mort, e cea mai mare pierdere de vreme. Dacă Dumnezeu te-a pus la colț înseamnă că vrea să înveți ceva. Părinții noștri făceau asta cu noi instinctiv. Cine nu a stat niciodată la colț, mâna sus! V-au trimis la colț după note de 10, dupa dimineti la rând în care v-ați făcut ordine în cameră și ați dus gunoiul de bună voie? Nu, nu și nu.

Pusul la colț e asociat cu o faptă reprobabilă, corectabilă, iar colțul este acel loc de introspecție și meditație. Dacă părinții noștri s-ar mai fi așezat și ei la colț din când în când pentru introspectie și meditatie, sigur Dumnezeu avea acum mai puțină treabă cu noi. Dar ai noștri au preferat să ne așeze doar pe noi la colț, deși instinctul le-a spus dintotdeauna că greșelile se corectează în primul rând prin conștientizare.

M-am trezit în colțul lui Dumnezeu, fără serviciu, fără partener, fără bani, fără oraș, fără părinți, fără direcție. După ce m-am zbătut urlându-mi nemulțumirea și certându-mă cu Dumnezeu, plângându-mi cu sughițuri soarta… când am obosit să mai fiu nemulțumită m-am uitat în stânga și în dreapta ca să văd ce am de făcut. Pereți peste tot. Rămăseseră două variante: să mă târăsc sau să mă înalț. Să mă târăsc, murdărindu-mă și ieșind de acolo pe coate și genunchi, la fel de furioasă cum am ajuns în colț sau să încerc să înțeleg de ce am ajuns în unghiul mort și să mă ridic.

Nu am ales niciodată să mă strecor. Nu m-am târât și nu m-am rostogolit. Am ales să ies pe deasupra. Să mă înalț peste unghiul mort, să mă ridic deasupra tuturor problemelor care m-au adus acolo și să merg mai departe, fără bagajul lăsat în colțul lui Dumnezeu. N-am revenit niciodată în aceleași colțuri. Dar cu cât creșteam în vârstă, se îngusta colțul și ieșirea din el era și mai solicitantă. După ce am înțeles de ce ne pune Dumnezeu din când în când la colț, nu m-am mai certat niciodată cu el și ieșirea din situație a fost pe cât de dificilă, pe atât de revelatoare.

Vai, cât de tare mi-am complicat viaţa încercând să o fac simplă. Cât de mult mi-am bătut cuie în talpă încercând să merg desculţă prin tot felul de situaţii şi întâmplări, convinsă fiind că transparenţa este cheia unor relaţii sănătoase.

Am avut grijă să nu las lucrurile la voia întâmplării şi nici remarcile ne-remarcate. Acum, învăţ din mers să schimb asta. Încet şi cu răbdare, în firescul cu care îmi vin lucrurile în viaţă.

Mai mult ca niciodată, vorbele bătrânilor noştri sunt astăzi pentru mine actuale, adevărate şi aplicabile, atunci când le vine rândul să le înţeleg.

Aia cu “omul cât trăieşte învaţă” mi s-a părut aşa, un slogan bun de scuză pentru lucrurile pentru care nu le ştim din ignoranţă sau lipsa de aplicare asupra învăţării. Dar niciodată nu am asociat asta cu ştiinţă în simţire. Și niciodată nu m-am gândit la acest aspect. Să înveţi să simţi e una şi să înveţi ca să cunoşti e cu totul alta.

Simțim şi ce nu cunoaştem, aşa cum nu putem cunoaşte decât ceea ce simţim. Greu de tot am învăţat că nu toate întrebările merită răspunsuri. Am scris aici despre asta: http://mirelaretegan.ro/2014/12/03/nu-toate-întrebările-merită-răspunsuri/

Între timp, mi-am dat seama că nu e soluţie. Că şi tăcerea e un răspuns… că lipsa unui răspuns te trimite într-o aşteptare surdă sau într-o negare dureroasă.

Cu ajutorul unui prieten drag am descoperit ceva şi mai tare decât lipsa de răspuns la anumite întrebări. E o metodă pe care o predau şi o predic părinţilor, pe care o practic cu Maya, dar nu ştiu de ce, în cele mai grele situaţii nu am aplicat-o. Cel mai bun răspuns la întrebări pentru care rişti răspunsuri sau pentru care pur şi simplu ai nevoie de timp (ca să afli mai întâi tu răspunsul perfect), e să spui: O SĂ MĂ GÂNDESC LA ASTA.

Cea mai adevărată dintre toate propoziţiile afirmative care nu afirmă nimic. Nu faci nicio promisiune, nu rişti nicio încadrare a răspunsului tău în răspunsuri bune sau rele, potrivite sau nepotrivite… este un răspuns ireproşabil.

Celuilalt îi dă un răgaz de linişte, iar ţie îţi dă timp să te gândeşti la asta. Şi poate chiar să găseşti cel mai adevărat, bun, potrivit, răspuns. 🙂

“O să mă gândesc la asta” este pentru mine noul Tiribam-Tiribum. “O să mă gândesc la asta” este pentru mine acest Hocus-Pocus al conversaţiilor blocate în întrebări cu răspunsuri riscante. Şi pentru cel care a pus întrebarea şi pentru cel care trebuie să răspundă la ea.

O să mă gândesc la asta. Nu trebuie să faceţi ce fac eu. Dar, poate vă gândiţi la asta.

Acolo, în mintea noastră, se ascunde cea mai grea închisoare dintre toate închisorile pământului. Sing Sing-ul din țeasta noastră ține prizonierul condamnat la despărțire și îi prelungește agonia cu încă o zi, în fiecare zi.

Îmbrăcat în haine portocalii, omul de care ne-am despărțit fizic rămâne în închisoarea gândurilor noastre, legat de mâini și de picioare, așteptând Ziua Zero. E singurul loc din care condamnatul definitiv va scăpa într-o zi. El nu va pleca spre scaunul electric și nici la ghilotină. E condamnat la libertate, dar completul de judecată care trebuie să-i dea ultimul aviz întârzie să se întrunească. Și atunci, rămâne închis în gânduri, luându-ne nouă libertatea de a merge mai departe. Când ai făcut pe cineva prizonierul minții tale, tu trăiești de fapt cea mai grea dintre detenții.

Din victima care ai fi putut rămâne, te transformi în călău. Și lași să te cuprindă toată negativitatea care vine cu această imagine. Degeaba i-am pus verigheta pe masă spunandu-i că "până când moartea ne va despărți" se termină aici. Degeaba i-am făcut valiza și i-am arătat drumul spre lumea largă. Toate sunt degeaba dacă pe jumătatea mea de pat ne înghesuim tot amândoi: eu cu capul pe pernă și el în capul meu.

El poate să devină liber în lumea lui, dar rămâne prizonier în lumea mea atâta timp cât eu îl păstrez în gânduri. L-am așezat acolo, după gratii și mă duc în fiecare zi, cel puțin la apelul de dimineață și la cel de seară, să văd ce mai face. Și îl hrănesc în fiecare zi. El supraviețuiește și eu mă îmbolnăvesc.

Dă drumul oamenilor din mintea ta. Nu supra-popula locul acela micuț din cutia ta craniană. Nu înghesui prizonierii câte doi, trei, în paturi. O să-i vezi claie peste grămadă și nici nu o să mai înțelegi la un moment dat, care, cine e.

Ai puterea și deschide ușile de metal. Și dacă prizonierii din mintea ta nu vor să plece, pune furtunul cu apă pe ei. Scoate-i cu forța. O să facă puțină gălăgie, dar o să-ți lase atât de mult loc liber încât, într-o bună zi, o să răsară puțin soare și prin mintea ta.

Stop Joc am crezut că e doar la joacă. Nu mi-a spus nimeni că în viață o să mă joc mult și bine. Că fiecare întâmplare o să fie un joc. Ca nu se termină joaca odată cu ieșitul din copilărie. Că “țaranul e pe câmp" rămâne pe câmp și el își ia o nevastă și nu o dădacă atunci când suntem mici, iar după ce creștem își ia o amantă și înca una și înca una și poate și să își ia tălpășița când nu ești atentă… și tu , omule mare, nu știi că poți oricând să spui Stop Joc. Nu mi-a spus nimeni că "Omul negru" vine când ți-e lumea mai dragă, nu neapărat la ore fixe, că poate să fie îmbrăcat în cele mai frumoase culori, să-ți facă cele mai multe mizerii și că în loc să te transformi în stană de piatră,tu ,omule mare, poți spune simplu: Stop Joc. Nici despre "mi-am pierdut o batistuță mă bate mămica" nu mi-a spus nimeni că se va transforma în "mi-am pierdut timpul cu tine, mă bate Dumnezeu dacă mai pierd o secundă” și că trebuie să spun Stop Joc. Ar trebui să învățăm de mici să spunem Stop Joc la fel de tare și de ferm de fiecare dată când cineva ne strică jocul. Când Mama tanti lu’ Neluțu vine și îți ia mingea din fata blocului, nu schimbi jocul cu “țară, țară, vrem ostași”, că nu mai ai nevoie de minge. Spui Stop Joc și te duci la Tanti mama lu’ Neluțu și îți recuperezi mingea. După care e treaba ta să alegi de-a ce te joci mai departe. Pentru că undeva, în amigdala aia care păstrează amintirile tale, tu nu o să memorezi fapta reprobabilă a cucoanei din bloc, ci slăbiciunea cu care ai acceptat situația. Și uite așa, mai punem încă o cărămida la respectul de sine. Trebuie să știm să strigăm Stop Joc la Lapte Gros suficient de tare atunci când jocul devine inconfortabil, în așa fel încât mai târziu să putem spune același Stop Joc și când unele relații ne vor cocoșa. Mie mi-a luat 40 de ani. Stop-ul era interzis în capul meu. Învățasem că jocurile trebuie jucate cât mai mult și acceptasem că se joacă în doi, trei sau mai mulți… Nu e ușor să-ți asumi să fii cel care strigă Stop Joc. Preferi să facă asta altcineva, să își ia jucăriile și să plece, iar tu să crezi mereu că el a fost “fraierul”. Să fii cel care strigă Stop Joc înseamnă să știi suficient de multe despre tine, să ai încredere că jocul următor o să fie și mai interesant, să te adaptezi repede și frumos la joaca altor jucători… să riști să nu te mai joci o bucată de vreme. Nu am știut să strig Stop Joc și fie m-am trezit "cu buza umflată” după ce îmi luam câte o minge în freză în timp ce auzeam strigându-se în partea “adversă” Stop Joc, fie întindeam niște jocuri până se terminau toate în “elasticul”. Am învățat să spun Stop Joc. Să strig. Și ce să vezi, cei cu care mă jucam nu și-au luat jucăriile ca să meargă la grupa mică. Nici nu și-au pus mâinile în piept și nici n-au bătut îmbufnați din picior. Ba chiar m-au auzit. Și s-au oprit. Și m-au intrebat: vrei să facem o pauză? Iar cel mai mare câștig de când am învățat să spun asta a fost să aud: “vrei să ne jucăm altceva?”

Cei care le întind le numesc plase de siguranță. Eu le numesc plase de nesiguranță. Pentru că doar atunci când ești nesigur întinzi tot felul de sfori, bați cârlige în pereți și te agăți de ele cu cordoane, pe cât de rezistente pe-atât de incomode. "Eu am nevoie de plasă de siguranță. Trebuie să știu că nu mă lovesc prea tare atunci când cad", așa mi-a zis mie de curând un băiat care încerca să mă facă să înțeleg cum se protejează el în relații. Ați înțeles bine. În relații, că nu era una singură. Și vorbea ca și când ar fi fost dat, însurat, jurat unei singure mari iubiri. De fapt, el era un clovn fără circ și fără mască pictată cu var alb. Masca lui era pe interior, să nu se vadă, iar circul lui era viața. Cu cât îmi povestea mai mult, cu atât înțelegeam mai bine de ce are nevoie de plasele lui de siguranță. Pentru că viața lui era un slalom între plusurile și minusurile fiecărei relații.
Dacă nu faci acrobații, nu ai nevoie de nicio plasă de siguranță. Dacă nu sari de pe un trapez pe altul, dintr-un cerc în celălalt, plasa de siguranță e complet inutilă.
Sunt oameni talentați care își câștigă existența din asta. Care fac spectacol și și-l asumă. Oamenii privesc acrobațiile, le recunosc și le aplaudă. Iar acrobații se antrenează toată viața să facă într-o zi acrobația perfectă. Eu am întâlnit bărbați și femei care își pierd viața făcând slalom printre borduri, ganguri și parcări. Printre păcăleli și amăgiri. Ei le numesc plase de siguranță. Și dincolo de plasele lor de siguranță stă corul de fane/fani care se cred soliste/soliști pe scena vieții lor. Iar când își termină reprezentația de corp, ansamblu rămân cu picioarele încâlcite în plasa de nesiguranță, chiar dacă nu mai au nimic de spus. E greu să-ți dai seama că ești prins într-o plasă de nesiguranță. Tu crezi că ești într-un loc sigur când de fapt te afli în cea mai mare eroare. De multe ori, nici cei care își întind plasele lor de nesiguranță nu își dau seama că o să-ți fie ție greu să ieși din ele atunci când rolul tău s-a terminat, dar nu se pot abține. În jurul meu sunt întinse câteva plase de așa zisă siguranță, ale unor oameni extrem de nesiguri cu ei și cu cei din jurul lor. Mă mai uit puțin să văd dacă nu cumva ascund niște talente de acrobați și, într-o zi , din plasele acelea va ieși, poate, cel mai mare saltimbanc. Eu sunt fericită că nu m-am temut niciodată să mă cațăr și să fac echilibristică fără să întind mai întâi plasele de siguranță. Am știut întotdeauna că mi se întâmplă fix ceea ce trebuie să mi se întâmple. Nu m-am cățărat niciodată prea sus și nici nu am căzut prea adânc, dar am trăit total fiecare poveste. Am încercat din tot sufletul și cu toată ființa. Am dat tot ce aveam de dat acelui moment și în viața mea nu au existat momente pe care aș fi putut să le trăiesc complet, dar le-am trăit doar pe jumătate, pentru că mă trăgea înapoi plasa de siguranță. Mi-am julit genunchii, mi-am mai scrantit câte o mână, o gleznă, mi s-a mai blocat mijlocul din când în când, dar am executat exemplar toate săriturile. Nu m-am aruncat de pe trapez, dar sigur m-am învârtit de câteva ori în viață pe calul cu mânere.
Nu am avut nevoie de plasă de siguranță.
Doar oamenii nesiguri și care au ceva de ascuns au nevoie de plase de siguranță. Restul au nevoie să aibă picioarele pe pământ și capul în nori. Iar la mijloc, o inimă curată.

Dar când un bărbat în toată firea a venit la mine cu o bucățică de hârtie și mi-a spus, uitându-se la mine într-un anume fel, "desenează-mi o inimă", cuvintele lui s-au dus până în stomac și s-au transformat în aripi de fluturi care au zburat până în genunchi. Și așa cu genunchii înmuiați, am luat bucată de hârtie, m-am uitat în ochii lui și i-am desenat o inimă. 

 ⁃ Nu-mi spui să am grijă de ea până când ne vedem data viitoare, așa cum le spui celor mici. 

 Am zâmbit larg și m-am uitat bine la el să mă prind dacă e "mai în glumă sau mai în serios". Nu era mai în glumă. Și-atunci, brusc, totul în mintea mea a devenit "mai în serios". Și am intrat în panică. Și m-am fâstâcit ca o adolescentă care se teme să promită lucruri pe care nu le poate respecta. 

 

Nu știu cum să gestionez atenția celor mari. Și mai ales atenția bărbaților.

Mi-e tare ușor cu copiii. La ei totul e pur și simplu. E necondiționat. E acum și aici. La noi, oamenii mari, lumea condiționalului și a timpului viitor înghite timpul prezent. M-am temut să folosesc aceleași expresii simple cu care eu le vorbesc celor mici:  "Uite, ți-am desenat inima mea, ai grijă de ea până data viitoare când ne vedem". Cu copilul fac asta pentru că știu că el mă iubește fără să-mi pună vreo condiție. E aici, lângă mine,îmi dă toată iubirea și atenția și după ce a primit ce a dorit, trece la următorul caracter.  

Mă uitam la bărbatul acela care îmi cerea să-i desenez o inimă și în mintea mea se înghesuiau toate limitārile posibile. Singură îmi puneam garduri și construiam tranșee. Singură mă temeam deja pentru ce avem să pierd, deși încă nu primisem nimic. 

 

După ce ți-ai lăsat inima să plece  de câteva ori și ți-a venit înapoi acasă franjuri, după ce ți-a luat luni și uneori ani să o coși, nu prea îți mai vine să o dăruiești nici măcar desenată. 

În cele din urmă , după ce i-am desenat inima m-am uitat în ochii lui și i-am spus cu toată sinceritatea:

Te rog, ai grijă de ea până când ne vedem data viitoare”.

Iar el mi-a rāspuns:

" Om trāi și ne-om vedea".